Țara arde și baba se piaptănă

 Este ziua Sfântului Ilie, cel ce a chemat focul din cer si oamenii la trezire.

An de an, când îl pomenim, mă trece un fior. Sfântul Ilie nu este blând ca ceilalți sfinți, el nu se face cunoscut prin șoapte dulci și mângâietoare, ci prin strigăt, tunet, mustrări și foc care curăță.

El nu s-a lăsat amăgit de aplauze, nu s-a mulțumit cu o viață „comodă”, ci a ieșit în pustiu, la rugăciune. 
Cred că ne e greu să-L privim pe Sfântul Ilie așa familiar, pentru că el ne arată și focul din lume, și focul care lipsește din noi și uneori ne doare.

„Țara arde și baba se piaptănă…”
O vorbă veche, aproape folosită în glumă. Dar dacă o spui încet și rar începe să devină o durere. Țara chiar arde…
Copiii ni se culcă flămânzi fie de paine, fie de afecțiune.
Tinerii zâmbesc larg în poze afișate în spațiul virtual, dar se luptă cu depresia în tăcere.
Familii întregi trăiesc iadul departe de Hristos.
Oamenii nu mai găsesc rostul vieții și se sting pe dinăuntru, încet.
Ne tulbură zvonuri de războaie, boală, se simte confuzie, vârtej de griji și lipsă de sens.
Și chiar în acest peisaj… noi ne pieptănăm. Încă ne preocupă buclele perfecte, vacanțele exotice, numărul de urmăritori și de like-uri, meniul bogat al fiecărei săptămâni, rochia de petrecere, tematica aniversării ce va urma.

Nu, toate acestea nu sunt rele în sine. Dar pun stăpânire pe noi și devin tot ce ne mai interesează, ne pieptănăm cu ele… în timp ce casa și orașul și țara noastră ard.
Toate ard de foame de Dumnezeu, de sens, de iubire adevărată.

Și totuși cum se împacă această durere cu porunca:
„Bucurați-vă pururea, rugați-vă neîncetat”?
Cum putem să ne bucurăm, când vedem atâta durere?
Găsim răspunsul chiar în viața Sfântului Ilie: după ce a înfruntat prorocii minciunii și a văzut poporul căzând în necredință a fugit în pustiu. Acolo, în pustiu, în durere și în singurătate, Dumnezeu i-a vorbit printr-o adiere lină.

Cu alte cuvinte bucuria nu vine din evadare, dar este adusă de căutarea și chemarea prezenței blânde a lui Dumnezeu, nu fugind de durere, ci așezând-o înaintea Lui, cu nădejde. Adevărata bucurie nu înseamnă să închizi ochii la ce se întâmplă, ci să știi că, deși lumea arde, în tine poate arde candela credinței care luminează, încă nu s-a stins, și orice speranță este aducătoare de bucurie.

Nu pot eu salva lumea, dar îmi pot mângâia copiii, pot face o rugăciune pentru tinerii rătăciți, pot deveni o babă care nu-și piaptănă  părul, ci își aranjează inima și o face curată, vie, primitoare pentru Hristos.

În cinstea Sfântului Ilie, poate ar fi bine să ne întrebăm: unde ne arde casa sau unde am lăsat focul lui Dumnezeu să se stingă?

„Doamne, pune și în mine un strop de lumină: dragostea care nu piere.”

Tulburări

 

În grupurile de discuții din mediul virtual am simțit adesea nevoia de a lămuri, de a răspunde, de a „nu lăsa așa”. Am trăit chinul acelor replici care-ți stau pe limbă, te ard până le scrii, și-apoi te dor mai rău după ce le trimiți.

Cu un gust amar scriu despre acest subiect din perspectiva lui Stan Pățitul, care a trecut prin multe zbateri și încearcă să înțeleagă, încet-încet, ce înseamnă să păzești pacea.
Trăim într-o vreme în care ne tulburăm cu ușurință și vorbim prea repede, tastăm gânduri nerumegate, emitem păreri despre lucruri sfinte fără să ne smerim mai întâi. În numele „Adevărului” înjunghiem pacea. În numele „Dreptății”, pierdem dragostea și în timp ce ne certăm frumos, cu ton blajin, dar cu inimă încordată, copiii noștri cresc privind chipuri neliniștite.
Citim mult, ne mândrim cu asta, dar este evident că nu ne luminează prea mult și prea concret viața sfinților despre care aflăm... 
Uneori începem discuții ca între mame, cu intenții bune, vorbim despre credință, despre educație, despre familie. Dar se strecoară o nuanță, o contrazicere, o replică tăioasă și brusc grupul de WhatsApp devine un câmp de luptă nevăzut unde nu strigăm, însă ne judecăm, nu ne înjurăm, însă ne disprețuim în gând.
Mi s-a întâmplat chiar mie: am trimis un mesaj scris cu mâna tremurândă de neliniște, și-am simțit cum pacea se destramă ca o pânză subțire. Pentru ce? Pentru o idee, o „corectare”, un adevăr spus fără iubire.
Adevărul spus fără duhul păcii nu luminează, mai degrabă orbește, nu ne îmbogățește cu har, lasă urme de mândrie. Noi, mamele, ar fi bine să nu ne permitem acest lux, pentru că noi suntem cele prin care Dumnezeu vrea să aducă pacea în casele noastre și dacă noi ne tulburăm, cine mai ține echilibrul?

Ar fi bine să înțelegem că nu toate lucrurile trebuie spuse și nu toate răspunsurile sunt binecuvântate, că nu orice cuvânt trebuie „corectat” și câteodată răspunsul care zidește cel mai mult este o tăcere însoțită de rugăciune.
Știu că nu e ușor, mai ales când e vorba de lucruri sfinte… avem impresia că dacă tăcem îngăduim rătăcirea, că tăcerea mea face rău, dar adevărul este că nu noi îndreptăm lumea. Noi suntem datoare să ne păzim inima pentru că din ea izvorăște viața ( Pildele 4, 23).
Aleg să nu mai răspund imediat, când un mesaj mă supără, închid telefonul și spun de câteva ori: „Doamne, miluiește-mă!”. Nu mai cred că trebuie să zic mereu ce știu… Uneori, ce știu nu e spre folosul nimănui dacă nu vine cu blândețe și cu har.
Putem pierde „dreptatea”, dar câștigăm odihna inimii.
Mamele credincioase nu sunt chemate să fie predicatoare, e frumos ca ele să fie temei al păcii. Dacă ne îngrijim de sufletul nostru, și Dumnezeu Se va îngriji de celelalte.

Dacă ai fost tulburată de un schimb de replici, nu te rușina, e un semn bun, aceasta îseamnă că inima ta nu s-a obișnuit cu duhul lumii. Dacă taci și începi să te rogi în astfel de situații ai să vezi că în acea tăcere începe să vorbească Dumnezeu și te vei detașa cu ușurință.

Sfântul Paisie și tăcuta sărbătoare a inimii

 Azi, în calendar, e scris numele unui sfânt despre care lumea știe mai mult sau mai puțin, dar pe care eu îl iubesc ca pe un părinte, ca pe un sfetnic, ca pe un rugător care mă însoțește din umbră.

Ceva în mine tresare de fiecare dată când vine această zi. Ca și cum m-aș trezi într-o casă unde a sosit oaspetele cel mai drag. Nu am bucate alese, nici flori, nici haine de sărbătoare sau musafiri. Simt nevoia de discreție.

Încep dimineața devreme, cu o lumânare aprinsă și o rugăciune rostită încet. Nu mă plâng că nu pot participa la Liturghie în cinstea lui: „Tu știi, Sfinte, că aș fi venit. Primește, te rog, gândul meu acolo, lângă Altar.”

Și apoi începe ziua. Copiii, gospodăria, aceeași muncă în care nu pare nimic „duhovnicesc”, dar astăzi totul capătă altă greutate. Mâncarea pregătită cu răbdare, cămășile călcate fără bombăneli, oftatul ținut în piept până la miezul nopții, toate pot fi rugăciuni netipărite, trimise sus, în duh.

Nu prea vorbesc despre cât îl iubesc pe sfântul acela. Nu prea spun nimănui că de câte ori sunt frântă, îl chem în gând: „Ajută-mă, te rog, încă o dată.” Nu povestesc cum, într-o situație delicată, m-am rugat lui, iar până în dimineața următoare totul s-a liniștit. Nu fac caz de prietenia asta deosebită, dar mă simt bogată cu ea.

În fiecare seară, în timp ce copiii dorm,  deschid cartea cu scrisorile sfântului, să învăț și eu cum să mă port, să-mi amintesc de el, despre cum a iubit când putea să se închidă în sine. Îl privesc prin cuvinte și în fotografiile pline de seninătate.

Apoi sting lumina, rostind în gând: „Mulțumesc că nu m-ati lăsat singură nici azi, Măicuța mea, dragă Prodromița, și Părinte al meu, Paisie!”

Sa prăznuim orice sărbătoare cu discreția sfinților și cu bucuria acelora care știu că sunt iubiți, chiar și atunci când nimeni nu le trimite urări…!

P. S. Dacă nu ați văzut deja filmul “De la Farasa la Cer”, încă pot fi downloadate și vizionate toate episoadele aici.

Vara în care s-a întunecat soarele

 …și nimic n-a mai fost la fel.

Am crescut cu vacanțele mari petrecute la țară, în satul natal și în cel al bunicilor mei, unde timpul se mișca altfel. N-aveam ceas, n-aveam program fix, dar știam mereu când e ora prânzului, fiindcă ori ghiorțăiau mațele prea tare, ori se auzea ușa grea de la cuptor și bunica începea să strige „Hai la masă, mămăiță!”. 

Stăteam toată ziua în papucii maronii de cauciuc moale, care respirau atunci când călcam pe ei, aveam părul prins cu două agrafe obosite, iar picioarele mele aveau întotdeauna ceva de povestit: o rană uscată, o zgârietură în rugii de pe deal, urme de țărână.

Vara lui ’99 mi s-a întipărit în minte cu o claritate care nu se potrivește cu vârsta pe care o aveam atunci. Aveam 13 ani și un caiet cu coperta verde în care scriam lucruri ca „Oana m-a supărat, iar ne-am certat pe telecomandă și mi-a purtat șapca albă” sau „Dacă o să apună soarele de tot la eclipsă, oare o să murim toți?”. Ce știam eu atunci despre sfârșituri…?

Cu o zi înainte de eclipsă, ascultam la radio-ul montat de tata pe zidul exterior, să se audă programul muzical în spatele casei în timp ce trebăluia prin curte sau grădină, „Mambo No. 5”. Lou Bega cânta despre Monica, Erica și Angela, și noi dansam în curte, printre rufele întinse, fără să înțelegem mare lucru. Ne mai plăcea și „Blue (Da Ba Dee)” de la Eiffel 65, o piesă pe care o fredonam în timp ce udam mușcatele din prispă. În capul meu, era o vară infinită. Toți eram „blue”, dar nu știam că ăsta avea să fie primul gust al melancoliei.

Pe 11 august 1999 satul a tăcut. Bătrânii își puseseră cămășile bune, de parcă venea sfârșitul lumii și voiau să-l întâmpine curați. Copiii se adunaseră pe coasta, în vârful dealului, fiecare cu câte o bucată de sticlă afumată. Eu aveam un ciob de geam afumat cu lumânarea. Am privit eclipsa cu inima bătând prea repede. Nu de frică, de ceva ce n-aveam cuvinte să numesc. Cerul s-a înnegrit, găinile s-au retras în coteț, și în câteva minute, lumea n-a mai fost la fel.

În tradiția ortodoxă, fenomenele din natură pot fi înțelese și ca „semne”, dar nu în sens apocaliptic, ci ca ocazii de a te opri, a te mira, a te cerceta pe tine însuți/însăți. Pentru un adolescent, eclipsa din ’99 putea fi o astfel de invitație la cugetare: Cine sunt eu? De ce există lumea? Ce este lumina adevărată?
În seara aceea m-am întins  pe laviță, sub părul din fața casei și am simțit că am îmbătrânit puțin. Nu mult, doar cât să nu mai fiu copil. Am tăcut și eu, cum au tăcut toți, cu o liniște plină de înțelesuri care nu se puteau rosti. Poate că atunci s-a așezat în mine pentru prima dată ideea că viața e trecătoare și că lumina se întoarce, dar niciodată la fel.

Am rostit în mintea mea o rugăciune ca o încheiere blândă la ziua aceea în care soarele s-a ascuns și eu am început, fără să știu, să devin femeie.

Când aud azi vreo piesă veche din ’99, mă întorc în aceeași atmosferă. În grădina plină de corcodușe, în întunericul de la amiază, în mine cea de atunci, fetița care nu știa ce-o așteaptă, dar avea toată vara din lume la dispoziție.

Și în gând îmi vine un cuvânt:

„Aceasta este voia lui Dumnezeu: să folosești bine clipa ce ți s-a dat.”

(Sfântul Isaac Sirul- Cuvântul 48, în „Cuvinte despre nevoință”)

Între coach și Hristos

 

Am cunoscut în urmă cu câteva luni o doamnă-coach pentru mame. La finalul lansării sale de carte, am stat la rând să îmi semneze volumul pe care tocmai îl cumpărasem. Am schimbat câteva vorbe și mi-a oferit o îmbrățișare prin care mi-a insuflat o stare de entuziasm, de dorință puternică de a depăși starea debusolantă în care mă aflam atunci.

Dar… recent cineva mi-a atras atenția asupra faptului ca la Facultatea de Teologie, în anul 4, la Misiologie se discută și despre coaching- care “se infiltrează în credința ortodoxă ca un vierme care mănâncă din seva plantei”.

În ultima vreme, tot mai multe mame ortodoxe ajung poate din epuizare, poate din dorință sinceră de a se vindeca și de a-și înțelege rădăcinile la coach pentru mame. 

Tonul blând, temele sensibile, vorbirea despre „copilul interior”, despre „vindecare” și „rădăcini” pot părea foarte potrivite nevoilor noastre.

Ca femei care vrem nu doar echilibru emoțional, ci și viață în Hristos, e firesc să ne întrebăm:
Ce pot primi cu folos? Ce trebuie să trec prin filtrul credinței? Și ce e bine să evit cu totul?



Ce poate fi de folos, cu discernământ și rugăciune

1. Îndemnul de a ieși din automatismul cotidian, oprirea din haosul zilnic. E bine. Dar pentru noi, oprirea capătă sens dacă devine și prilej de liniștire și rugăciune, nu doar de reflecție la sine.

 2. Observarea emoțiilor și a tiparelor interioare, înțelegerea a ce declanșează reacțiile tale. Dar Ortodoxia ne cheamă la mai mult: nu numai să înțelegem, ci și să ne vindecăm prin pocăință și lucrarea harului.

 3. Grija față de propria persoană, o mamă are și ea nevoie de grijă. Dar îngrijirea adevărată vine din încredințarea oboselii noastre lui Hristos, nu numai din „ritualuri de reconectare cu sine”.

 4. Dorința de a comunica mai blând în familie este un scop bun. Dar blândețea nu se obține prin exerciții psihologice, ci prin rugăciune și luptă cu mânia, frica și răbdarea, este o virtute, este un rod al dobândirii Duhului Sfânt.

Ce este bine să evităm sau să privim cu precauție

 1. Credința că „vindecarea e în tine”
Ni se spune că „ai tot ce-ți trebuie în interiorul tău”. Dar, pentru o mamă ortodoxă, adevărul e că vindecarea e în Hristos, nu în propriile forțe.

2. Întoarcerea obsesivă în trecut și în sine
Riscăm să ne pierdem în „copilul interior”, în „răni” și „povești din copilărie”, fără să privim la Hristos, Cel care ne cheamă la înnoire, nu la analiză fără sfârșit.

 3. Ocolirea păcatului și a pocăinței
Coachingul vorbește despre durere, dar nu despre păcat și iertare prin har. Viața duhovnicească nu este numai terapie, ci luptă, Cruce și Înviere.

4. Limbaj spiritual amestecat cu termeni new age
Expresii ca „aliniere”, „energie feminină”, „manifestare”,”voci interioare”, “vibrații înalte” par inofensive, dar vin din alte spiritualități. Pentru sufletul ortodox, pot fi hrănitoare pe moment și înșelătoare pe termen lung.

Cum putem merge cu grijă, fără frică?

Întreabă-ți duhovnicul: „e potrivit ce urmez aici?”

Roagă-te: „Doamne, nu mă lăsa să iau drept lumină ceea ce nu e de la Tine.”

Citește și mărturii ortodoxe despre suferință și vindecare: Sfinții contemporani vorbesc adesea, luminați de Dumnezeu, despre rănile noastre, dar din perspectiva hriatocentrica, , nu egocentrică.



🌺 Așadar…

Da, poți învăța ceva bun din coaching, numai să nu iei totul ca pe hrană sigură pentru suflet.
Ca mame, avem nevoie de sprijin, avem nevoie mai ales de rădăcini puternice în Hristos. Vindecarea vine, dar nu vine numai prin exerciții sau introspecție, ci și prin pocăință, iertare, rugăciune și har.
Fii cu inima plină de trezvie!

La predarea cheii

 

Atunci când ne mutăm dintr-o locuință închiriată (fie pentru o scurtă vacanță, fie pentru o perioada mai lunga) trebuie să avem grijă la ce lăsăm în urma, pentru a arăta respectul cuvenit persoanelor care ne-au îngăduit să ne folosim de proprietatea lor. Ce ție nu îți place, altuia nu-i face:

1. Golirea completă a spațiilor
-Scoate toate obiectele personale din dulapuri, sertare, balcon etc.

-Verifică să nu rămână nimic uitat.

2. Bucătăria
-Curăță aragazul, cuptorul, hota (degresează bine).

-Golește și spală frigiderul în interior și exterior.

-Curăță chiuveta și robinetele, elimină calcarul.

-Șterge blaturile, faianța și dulapurile exterioare.

3. Baia
-Spală toaleta, chiuveta, cada/dusul cu produse dezinfectante.

-Șterge oglinda și geamurile.

-Curăță faianța, gresia și rosturile.

-Spală podeaua bine.

4. Camere și hol
-Șterge praful de pe mobilă, calorifere, întrerupătoare.

-Curăță geamurile și tocurile.

-Aspiră și spală podeaua (parchet, gresie sau mochetă).

5. Curățenie suplimentară
-Îndepărtează pete de pe pereți și uși (dacă se poate).

-Curăță mânerele ușilor.

-Verifică și curăță balconul sau terasa.

-Golește și spală coșurile de gunoi.

6. Verificări finale
-Verifică dacă toate becurile funcționează.

-Asigură-te că nu ai uitat nimic.

-Lasă casa ordonată și curată. 

Poate vom ajunge și noi cândva în ipostaza proprietarului care va pune la dispoziția altor oameni o locuință și nu ne dorim să avem parte de chiriași nepăsători…