La jumătatea toamnei

 

Diminețile de octombrie mă lovesc  peste față cu un aer rece, ușor tăios. Frunze ruginite de arțar se zbat pe trotuar, purtate de vânt. Vântul acesta pare a cunoaște toate secretele lumii pe care o străbate. 

Eu duc școlarii mici la datorie… La prânz mi-i adun, pe rând, înapoi, acasă. Atunci cel mai mic adună frunze și le ține strâns în mână, ca pe niște comori.

 - Uite, mama, frunze de foc!, zice, și zâmbetu-i mă încălzește mai mult decât razele palide ale soarelui.

Mă uit la el și simt cum se scurge timpul. Aș vrea să îl opresc, nu mă mai grăbesc, pare că doar această clipă are preț. Frunza care foșnește în mânuțele lui, zâmbetul, freamătul vântului… toate îmi sunt binecuvântări. 

Strâng în palme frunza ruginită și mă gândesc că tot ce e frumos trece, ca și tot ce e greu sau neplăcut. Toate trec, toate se schimbă, unele în bine și altele în rău. Rostul tuturor trecerilor din viață este să ne amintească să nu ne lipim inimile de ceea ce se stinge.

Seara, când aprind căndeluța, realizez cum ne ocrotește Dumnezeu.

Îmi doresc să ne putem bucura cu adevărat de râsul unui copil, de faptele bune făcute în taină, de liniștea care ne umple sufletul după o zi întreagă de agitație, de clipa prezentă.

În lumina duioasă a toamnei, și eu, și frunza care cade, împreună, suntem purtate de aceeași mână, cea a lui Dumnezeu.