Făgaș

 În fiecare an, pe măsură ce se apropie praznicul Nașterii Domnului, ajungem să trăim un paradox: cu cât se vorbește mai mult despre bucurie, lumină și pace, cu atât părinții și copiii sunt mai obosiți. Serbările se repetă după același tipar: colinde, brad, costume, aplauze… iar pregătirile devin un maraton: cadouri, evenimente, “Secret Santa”, vizite obligatorii.

 Ne trezim funcționând ca niște roboței programați, repetând același scenariu, an de an, fără să ne mai întrebăm dacă ne folosește cu adevărat.

Oboseala copiilor este vizibilă: repetiții, emoții, presiunea de a “ieși frumos”. Dar oboseala părinților nu este mai mică- cumpărături fără rost, cheltuieli impuse, alergături dintr-un magazin în altul, în încercarea de a bifa obligații care nu au nimic de-a face cu rostul praznicului. În loc să ne apropiem de esența Crăciunului, ne pierdem în zgomotul lui exterior.

Adevărata soluție? Interiorizarea.

Interiorizarea nu înseamnă să ne retragem, așa brusc, dar presupune refacerea legăturii dintre ceea ce facem și ceea ce trăim pe dinăuntru. Să regăsim profunzimea sărbătorii, să facem posibilă liniștea întâlnirii cu Hristos, Care nu S-a născut în aplauze, dimpotrivă, ca pribeag, în situația Maicii Sale, în ascunzișul unei iesle.

În perspectiva ortodoxă, distracția de Crăciun transformată în spectacol, agitație și consum de obiecte nu doar că nu aduce bucuria praznicului, dar poate chiar îndepărta sufletul de Hristos. Când zilele sărbătorii sunt  asociate cu luminițele colorate, artificiile, cadourile, zgomotul, petrecerile și spectacolele, atenția noastră se mută de la esența Nașterii Domnului la stimulii exteriori. Praznicul devine atunci o „distracție” goală, în care sufletul nu se odihnește și nu se apropie de Dumnezeu. 

Sfântul Ioan Gură de Aur și alți sfinți ne amintesc că adevărata bucurie a Crăciunului nu se află în zâmbete trecătoare sau aplauze interminabile (astăzi în virtual), nu aduc liniște sufletului, dar ar ajuta să o simțim prin contemplarea smereniei lui Hristos și prin faptele de iubire și milostenie. 

Sigur că distracția excesivă poate fi o piedică duhovnicească: transformă sărbătoarea într-un spectacol al lumii, în loc să fie întâlnirea reală cu Lumina cea adevărată. Să nu îi obișnuim pe copii cu acest comportament, dar să ne străduim să îi facem părtași la viața Bisericii, să nu ratăm nicio Sfântă Liturghie și să le vorbim despre toți Sfinții prăznuiți în acest interval, căci nu degeaba au fost rânduiți în calendar și cei mici pot lua aminte la viețile lor, ca role-model valabil până azi.

Din viața Sfântului Ierarh Spiridon prăznuit astăzi copiii pot reține multe lecții frumoase și practice, este un model valoros chiar și pentru cei mai mici.

 

✨ Sfântul Spiridon a fost un om simplu, păstor, apoi episcop, dar a rămas smerit, lipsit de aroganță. Copiii pot învăța că nu e nevoie să fii „mare” sau bogat ca să fii iubit de Dumnezeu și să faci lucruri bune.

✨ El ajuta pe oricine îi cerea să o facă, nu făcea diferențe între oameni. Copiii pot înțelege că e important să fim buni și să ajutăm pe toți cei din jur, să fim binevoitori.

✨Sfântul Spiridon credea neclintit în Dumnezeu și se ruga mereu. Copiii pot învăța să se roage cu sinceritate și să aibă încredere că rugăciunea le e ascultată.

✨El împărțea ce avea celor nevoiași. Copiii pot fi încurajați să fie darnici și să împartă cu ceilalți, chiar dacă sunt lucruri mărunte, ca jucăriile.

✨ Sfântul Spiridon a făcut minuni și i-a ajutat pe oameni prin rugăciuni. Copiii pot înțelege că prin credință și fapte bune putem aduce mult bine în lume.

✨ Fiind păstor, el a avut grijă de animale. Copiii pot învăța responsabilitatea și respectul față de creația lui Dumnezeu.

Din cartea  

“Sfântul Ierarh Spiridon, Păstorul cel bun”

de la editura Iona

Rugăciunea copiilor către Sfântul Ierarh Spiridon

Sfinte plăcut lui Dumnezeu Spiridon, lumină a Bisericii și mare rugător,

te rog să mă călăuzești pe calea cea dreaptă a credinței.

Învăță-mă să iubesc pe Dumnezeu și pe aproapele,

să fiu smerit în gând, cu mintea întreagă, și să-mi păstrez sufletul neîntinat de păcat.

Ocrotește-mă prin rugăciunile tale,

apără-mă de ispite și de rău,

și ajută-mă să cresc în fapte bune,

spre slava Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt.

Amin.

Tu ce îți amintești…?

Ce îți amintești din copilăria ta, despre perioada aceasta a postului Nașterii Domnului?

De-a lungul vieții, de la primele zvâcniri ale memoriei, se așază tainic în sufletele noastre întâmplări, oameni, clipe, imagini, arome, emoții…

Postul Crăciunului ne cheamă la aducere-aminte. Aduce nu numai amintiri de rețete, obiceiuri și pregătiri, dar și invitația de a ne întoarce în încăperea aceea mică din interiorul nostru unde încă stă copilul nevinovat care a fost acum câteva zeci de ani, care privea lumea cu încredere, care nu ținea supărarea, care plângea uneori cu lacrimi de crocodil, dar care știa cine e, fără să-i spună nimeni.

Ce îți amintești de el?
Poate îți amintești mâinile mamei care îți împleteau părul, zâmbetul și pupăturile zgomotoase ale bunicii când te primea pe prispă, liniștea de taină când se aprindea lampa cu gaz… curiozitatea, fragilitatea, curăția… toate rămase undeva, înăuntru, amorțite sub grijile zilnice.

Feminitatea adevărată, care nu se rezumă la aparențe, plină de delicatețe, de puterea de a îndruma și de a ocroti, pe toate le regăsim în această reîntoarcere. Când îți amintești cine ai fost, poți vedea mai limpede cine ești și ce vrei să devii.

Postul nu presupune doar efort, avem mai mare nevoie de tihnă, să ne putem auzi inima bătând, să-i studiem ritmul și starea în care se află... Să ne amintim de copilărie, dar și de darurile noastre, să încercăm să aducem pace, bunătate și rânduială în jurul nostru, prin simpla prezență.

Amintește-ți…
De zarva din Ajun, de bucuria colindelor, de simplitatea vieții de atunci, de fetița plină de viață care ai fost, de Dumnezeu care ți-a văzut fiecare pas și te-a ținut de mână chiar daca ai mai și uitat de El.

De aceea venirea Domnului în lume ca Prunc e atât de mișcătoare, pentru ca noi, arțăgoșii, nemulțumiții, înrăiții, să ne așezăm lângă iesle și spunem în șoaptă:
„Doamne, ajută-mi să-mi aduc aminte cum sa fiu iar copil nevinovat!”

Mamă și Prunc

 

La plinirea vremii Fiul Cel din veac nascutu’,
S-a ‘ntrupat din Maica Preacurata,
Cum proorocii au graitu’.

Ca ploaia pe lana, Domnul bland S-a pogoratu’, 
Trup luand, din pantecele Maicii,
Cel Ce este Ne’ncaputu’.

Sta Fecioara spaimantata de asta minune:
Cum sub ani, pe Cel din veac voi naste,
Ma infricosez a spune.

Cum Il voi purta in brate pe Cel Ce Se poarta,
Pe umeri de heruvimi in ceruri,
Si-L slaveste lumea toata.

Cum voi imbraca cu scutec pe Cel Ce Se-mbraca
Cu lumina ca si cu o haina
Si faptura I se pleaca.

Pre Cel Care in pustie mana a ploatu’,
Cum cu lapte voi hrani acuma,
Si pe brate, leganatu’.

Taina cea din veac ascunsa, astazi se plineste,
Fiu Fecioarei, Domnul azi Se face,

Si pe noi ne mantuieste. 

Cinstire

Ţi se întâmplă să vezi un domnitor intrând într-o oarecare cetate. Bagă de seamă cu ce bucurie şi cinstire îl întâmpină şi îl primesc pe el cetăţenii; ei curăţă drumul şi uliţele pe care va trece alaiul, se împodobesc în felurite chipuri, îşi pleacă fruntea şi genunchii înaintea celui care trece şi aşa mai departe. De la această privelişte văzută, întoarce-ţi mintea prin credinţă către cele care nu se văd, iar de la cele trupeşti către cele duhovniceşti. Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Împăratul Ceresc, a venit pe pământ atunci când S-a născut pentru noi din Preasfânta Fecioară şi a intrat la noi, în această lume, ca într-o cetate. Noi suntem cetăţenii acestei necuprinse cetăţi, care nu-i făcută de mâna omenească; El a venit la noi, robii cei nemernici, şi „ne-a cercetat pe noi Răsăritul cel de Sus, ca să-i lumineze pe cei ce şed în întuneric şi în umbra morţii şi să îndrepte picioarele noastre pe calea păcii”, după cum cântă Sfântul Proroc Zaharia (Luca 1, 78-79). Şi a venit întru smerenie şi blândeţe, în chip de rob – „chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filipeni 2, 7). Cum oare se cuvine să-L întâmpinăm şi să-L primim pe El? Cu ce bucurie şi cinstire? Ruşinos ne este să ieşim înaintea Împăratului nostru cu prisos de trufie şi de îngâmfare, când El a venit la noi cu smerenie! Nu-i este bineplăcută Lui o asemenea întâmpinare. Rebeca mergea călare spre mirele ei, Isaac, şi când l-a văzut pe el înaintea sa, s-a dat jos de pe cămilă, după cum ne mărturiseşte despre acestea Scriptura (Facerea 24, 64). Întocmai trebuie şi noi să coborâm din mândrie ca de pe o cămilă înaltă, să mergem pe jos, să-L întâmpinăm pe Mirele nostru cu smerenie mare şi să ne plecăm genunchii şi inimile noastre. Către acestea ne îndeamnă pe noi Prorocul, zicând: „veniţi să ne închinăm şi să cădem înaintea Lui!” (Psalmul 94, 6).

Dumnezeu în împrejurările vieţii de zi cu zi - Sfântul Tihon din Zadonsk