Se afișează postările cu eticheta femei. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta femei. Afișați toate postările

Inside. Din cuib… (1)

 În ultimii șapte ani m-am preocupat serios de designul interior. Am urmat cursuri, am obținut chiar și un certificat care mi-ar fi permis să încep o afacere în domeniu. Dar viața de zi cu zi nu este întotdeauna atât de simplă și de așezată pe cât ne-o imaginăm.



Cu șapte copii mereu în preajmă și fără ajutor permanent, cu un tătic solicitat neîncetat de nevoile sufletești ale altora, alergând între cursuri de perfecționare și noi studii universitare, eu am ales ca această pasiune să rămână, cel puțin pentru vremea aceasta, o bucurie pe care o cultiv pentru familia și casa mea, fără a dedica timp și a mă concentra asupra unei cariere recunoscute social, dedicându-mă în schimb lucrurilor care, în această etapă a vieții, mi-au fost încredințate.

De când ne-am căsătorit am fost mereu într-un șantier sau într-o mutare. Nu am avut niciodată așezare în lucruri mai mult de doi ani la rând. 🙂

 Știu că, privind din afară, pare obositor, așa este. Dar, în același timp, fiecare casă ne-a învățat ceva despre răbdare, despre chibzuință și despre bucuria de a vedea, încetul cu încetul, cum un loc devine „acasă”.

Astăzi vreau să aștern aici o mică parte dintre năzuințele mele care au prins, în sfârșit, contur.

Este vorba despre camera celor trei fetițe ale noastre, într-un apartament aflat la etajul I al unei clădiri vechi. Amenajarea ei a pornit, aproape la propriu, de la grinzi și s-a întins pe parcursul a cinci ani, după ce am schimbat acoperișul clădirii.

Nu ne-am permis un alt ritm. Suntem înglodați în datorii, dar nădăjduim că le vom achita pe toate, încet-încet, cu ajutorul lui Dumnezeu. Am încercat ca acolo unde investim să alegem lucruri trainice, făcute să dureze, cu gândul că de ele se vor bucura cândva și alte generații de urmași, nepoții sau chiar strănepoții...

Lucrările au fost multe și pentru noi fiecare etapă a însemnat timp, bani, răbdare, griji - multe griji, multă oboseală.

Am întărit grinzile putrede din tavan și din podea, am scos stuful din tavan și am montat izolație din vată, împreună cu un sistem de ventilație cu recuperare de căldură. Pentru acesta din urmă a fost nevoie să coborâm înălțimea camerei cu aproximativ 30 de centimetri.

Apoi am scos nisipul din podea, cel aflat între scânduri, și am pus polistiren expandat între grinzi, în locul lui. Peste acesta au urmat plăci Tego, șapă semiumedă, încălzire în pardoseală și, în cele din urmă, finisajul din calcar Yellow Sylvia- privind pardoseala, vedem o parte dintr-o lume care a existat cu mult înaintea noastră, sunt vizibile cochilii egiptene fosilizate, avem o bucată de istorie geologică la picioare…

La iluminat am ales ceva simplu: spoturi încastrate clasice și wallwasher. În zona patului mi-am dorit foarte mult o aplică Tiffany. Până la urmă am ales o variantă mult mai accesibilă, de pe Temu, care păstrează aproape același efect vizual.

Pentru ferestrele cu obloane automatizate am ales perdele simple, albe, semitransparente, bordate cu dantelă roz — un detaliu delicat, potrivit pentru camera celor trei fetițe.

La capitolul mobilier am avut, din păcate, și o experiență neplăcută: am luat o mare țeapă de la un producător local. Experiența aceasta ne-a învățat însă o lecție pe care aș vrea să o împărtășesc: atunci când faceți o investiție importantă, semnați întotdeauna un contract cu executantul. Chiar dacă este un contract simplu, chiar dacă este scris de mână și nu are un aer „oficial”, este important ca înțelegerea dintre voi să fie pusă pe hârtie, cu detaliile proiectului și cu semnătura celui care își asumă lucrarea, aceasta hârtie poate scuti mai târziu de pierderi mari și de multe neplăceri.

Noi am reușit, în cele din urmă, să colaborăm cu succes cu firma Apollo din Cluj, iar pentru acest lucru suntem recunoscători echipei de la atelier. Birourile și scaunele sunt de la mobila moll, cumpărate în rate.

Dar, dincolo de toate detaliile tehnice, cred că uneori imaginile spun cel mai bine povestea… 




Randare

Randare

https://apolloromania.com/mobila/project/dormitor-din-lemn-pentru-copii-26/


Finalul…


În orice reușită există un secret. În cazul nostru, nu este nici un buget generos, nici un ritm rapid de lucru și nici măcar o echipă numeroasă de oameni, secretul este RĂBDAREA… și când simți ca nu mai poți, tot mai poți puțin. 🙂

Overflowing

 De ce suferă femeile?
Observ tot mai des în jur că preaplinul lăuntric  este cauza suferinței multora dintre femei.

Femeia trebuie să fie mamă, soție, fiică, profesionistă sau voluntară, organizatoare a casei și a vieților altora, sprijin emoțional pentru familie și pentru prieteni… Această multiplicare de roluri generează constant overflowing, pentru că așteptările din jur sunt multe, iar energia personală are limite firești.

Femeile au, în general, o capacitate mai mare de empatie. Ele adaugă la propriile emoții și emoțiile copiilor, soților, colegilor sau prietenilor. Această „receptivitate” transformă fiecare problemă a altora într-un mic val care se adaugă la preaplinul interior. 

Fluctuațiile hormonale legate de ciclul menstrual, sarcină, naștere sau menopauză pot face ca suferința emoțională să fie mai intensă, mai greu de ignorat sau de „închis” prin rațiune. Este o sensibilitate fiziologică naturală.

Femeia trăiește mai intens lipsa liniștii sufletești. Lipsa timpului pentru rugăciune, reculegere sau simplă odihnă sufletească face ca overflowing-ul să devină apăsător.

“Să nu crezi tot ce auzi,
Să nu faci tot ce poți,
Să nu spui tot ce știi,
Să nu dai tot ce ai.” (Sf Paisie de la Sihăstria)

„Să nu crezi tot ce auzi”
Este o invitație la discernământ, chiar dacă poate sun a suspiciune. Sfântul Paisie știa că mintea omului se poate umple cu zvonuri, păcate ale altora, griji, frici, informații inutile. Dacă le lași pe toate să intre, se naște exact overflowing-ul interior: un preaplin care te tulbură, care nu mai zidește.

„Să nu faci tot ce poți” nu înseamnă lene, comoditate, sugerează limita sănătoasă care te ferește de epuizare și de mândria perfecționismului. Omul nu este chemat să se zdrobească pe altarul eficienței, dar e bine să lucreze împăcat. Când faci tot ce poți, nu mai rămâne nimic pentru odihna ta, pentru rugăciune, pentru cei dragi.

„Să nu spui tot ce știi”
este o mare înțelepciune. Adevărul nu se strigă la orice oră, oriunde.
Nu tot ce am eu în minte este de vreun folos altcuiva. Unele cuvinte pot răni, pot tulbura, pot provoca certuri, pot fi un prea-plin care nu trebuie vărsat pe alt om. Când îți verși orice gând, orice emoție, orice impuls, de fapt trăiești fără limite interioare, ceea ce aduce durere.

„Să nu dai tot ce ai” pentru că dăruirea fără discernământ ne lasă goi, epuizați, fără resurse pentru sine. Chiar și Hristos Se retrăgea în locuri pustii pentru a Se ruga, pentru a Se odihni. Dacă dai tot ce ai (timp, atenție, energie, bani, grijă) ajungi inevitabil în punctul în care nu mai ai din ce să dăruiești. E un „gol” care vine după un „preaplin”.

Cuvintele Sfântului Paisie sunt o lecție despre măsură, despre cumpătare, despre limite, pentru ca noi sa nu mai fim risipitori. Să filtrăm (nu tot ce vine trebuie primit), să ne controlăm (nu tot ce poți trebuie făcut), să tăcem cumpătat (nu tot ce știi trebuie spus), să dăruim cu măsură (nu tot ce ai trebuie împărțit). Toate acestea sunt antidotul overflowing-ului.





Tu ce îți amintești…?


Ce îți amintești din copilăria ta, despre perioada aceasta a postului Nașterii Domnului?

De-a lungul vieții, de la primele zvâcniri ale memoriei, se așază tainic în sufletele noastre întâmplări, oameni, clipe, imagini, arome, emoții…

Postul Crăciunului ne cheamă la aducere-aminte. Aduce nu numai amintiri de rețete, obiceiuri și pregătiri, dar și invitația de a ne întoarce în încăperea aceea mică din interiorul nostru unde încă stă copilul nevinovat care a fost acum câteva zeci de ani, care privea lumea cu încredere, care nu ținea supărarea, care plângea uneori cu lacrimi de crocodil, dar care știa cine e, fără să-i spună nimeni.

Ce îți amintești de el?
Poate îți amintești mâinile mamei care îți împleteau părul, zâmbetul și pupăturile zgomotoase ale bunicii când te primea pe prispă, liniștea de taină când se aprindea lampa cu gaz… curiozitatea, fragilitatea, curăția… toate rămase undeva, înăuntru, amorțite sub grijile zilnice.

Feminitatea adevărată, care nu se rezumă la aparențe, plină de delicatețe, de puterea de a îndruma și de a ocroti, pe toate le regăsim în această reîntoarcere. Când îți amintești cine ai fost, poți vedea mai limpede cine ești și ce vrei să devii.

Postul nu presupune doar efort, avem mai mare nevoie de tihnă, să ne putem auzi inima bătând, să-i studiem ritmul și starea în care se află... Să ne amintim de copilărie, dar și de darurile noastre, să încercăm să aducem pace, bunătate și rânduială în jurul nostru, prin simpla prezență.

Amintește-ți…
De zarva din Ajun, de bucuria colindelor, de simplitatea vieții de atunci, de fetița plină de viață care ai fost, de Dumnezeu care ți-a văzut fiecare pas și te-a ținut de mână chiar daca ai mai și uitat de El.

De aceea venirea Domnului în lume ca Prunc e atât de mișcătoare, pentru ca noi, arțăgoșii, nemulțumiții, înrăiții, să ne așezăm lângă iesle și spunem în șoaptă:
„Doamne, ajută-mi să-mi aduc aminte cum sa fiu iar copil nevinovat!”

De păstrat și de dat mai departe

Ce am primit să învăț…

  1. Pregătește masa frumos și gustos, cu hrană simplă și cu drag: unde-i pâine caldă, acolo să fie și inima recunoscătoare.
  2. Primește darurile vremurilor (tehnologia), dar nu lăsa virtualul să-ți stingă pe nevăzute candela sufletului.
  3. Nu te rușina să spui „te iubesc” și „iartă-mă”, pentru că acestea fac legătura dintre doi oameni mai trainică decât firul de mătase.
  4. Ține-ți copiii aproape: timpul petrecut cu ei e comoara ce nu se va pierde niciodată.
  5. Împarte cu un om drag un ceai și o vorbă blândă: un suflet flămând nu cere de mâncare, dar are nevoie de alinare.
  6. Fă rânduială în casă și liniște în suflet: una fără cealaltă nu ține mult.
  7. Ține sărbătorile cu bucurie și rugăciune, nu cu risipă și oboseală.
  8. Învață cât trăiești și dăruiește cât poți: înțelepciunea e comoara ce crește când o împarți.
  9. Mulțumește pentru ziua de azi, iar cea de mâine îți va fi mai ușoară.
  10. Ține credința aprinsă prin faptele bune aparent mărunte: Dumnezeu Se bucură și de lumina unei lumânări mici…


Știați că…?

 Metaniile sunt  plecări ale trupului și deschideri ale inimii către Domnul. Fiecare îngenunchere curăță sufletul de povara grijilor, fiecare ridicare întărește trupul, făcându-l mai elastic și mai plin de viață. Metaniile sunt darul care unește smerenia cu puterea, rugăciunea cu mișcarea și lucrează în taină atât în trup, cât și în suflet.

Metanii mari (plecare până la pământ, îngenunchere, atingerea frunții de podea, ridicare în picioare)

Seamănă cu: o combinație între genuflexiuni, flotări modificate și stretching.

Grupe musculare lucrate:
Picioare – coapse (cvadricepși), fesieri → la coborâre și ridicare.
Spate – zona lombară și superioară → pentru menținerea posturii.
Abdomen – pentru stabilitate și ridicare.
Brațe și umeri – când te sprijini și revii.
Articulații – genunchi, șolduri, glezne → mobilitate și rezistență.

Ca efort, 30 min de metanii mari poate echivala cu un antrenament de tip circuit cu greutatea corpului.

Metanii mici (înclinare din mijloc cu semnul crucii, fără îngenunchere)

Seamănă cu: bent-over stretch sau exerciții de mobilitate și stretching.

Grupe musculare lucrate:
Spate și mijloc – prin aplecare și revenire.
Hamstring (partea posterioară a coapsei) – se întinde la aplecare.
Abdomen și mușchii posturali – pentru stabilizare.
Umeri – prin mișcarea brațelor.

Ca efort, metaniile mici sunt mai mult un exercițiu de mobilitate + activare ușoară a spatelui și abdomenului.

Program de 30 de minute de metanii (alternativa la activitatea sportivă)

Încălzire (2–3 min)
Stai drept, respiră adânc, fă semnul crucii de câteva ori.
3–5 metanii mici, în ritm domol, ca să pregătești trupul și respirația.

Secvența principală (20–25 min)
Poți alterna, după putere:

1. Serii de metanii mari
Fă câte 5–10 metanii mari la rând, cu rugăciune scurtă (ex. „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”).
Odihnește-te câteva respirații în picioare sau așezat.
Reia de 4–5 ori.

2. Metanii mici între serii
După fiecare rundă de metanii mari, fă 5–7 metanii mici pentru echilibru și continuitate în rugăciune.

Încheiere (3–5 min)

Redu ritmul: fă doar metanii mici, cu plecări line, ca mulțumire.
Respiră adânc, fă semnul crucii.
Stai câteva clipe în liniște, mulțumind pentru întărire.
Observații
Dacă nu ai putere pentru toate metaniile mari, le poți înlocui treptat cu metanii mici.
Se poate face zilnic sau la 2–3 zile, după putere, iar trupul se va obișnui și va deveni mai elastic.

Rugăciunea le dă ritm si aduce mângâiere, iar mișcarea întărește și curăță trupul.

   Metaniile sunt o rânduială a inimii care aduce smerenie și comuniune cu Dumnezeu. Fiecare plecare și ridicare este înainte de toate o rugăciune vie.
   E adevărat că întăresc picioarele, spatele și articulațiile, cresc elasticitatea și rezistența, dar acestea sunt consecințe firești ale unei practici fizice, nu scopul principal.
   Dacă metaniile sunt văzute doar ca exerciții pentru corp, riscăm să pierdem esența duhovnicească: smerenia, rugăciunea și legătura cu Dumnezeu.
   Trupul este „slujitor” al sufletului: atunci când se întărește, ne ajută să ne rugăm mai ușor și să susținem eforturile duhovnicești.
    Putem să fim conștienți de beneficiile fizice, dar motivația principală trebuie să fie rugăciunea și smerenia.


Acasă

 Un univers întreg în miniatură, un colț de lume unde timpul se așază pe vârful degetelor și se oprește, măcar pentru o clipă, să ne lase să respirăm… este locul unde soarele se joacă printre perdele, unde lumina se strecoară timidă și mângâie podeaua, iar umbrele se așază ca niște povești tainice pe pereți.

Acasă sunt mirosurile care aduc amintiri: pâinea caldă abia scoasă din cuptor, frunza de busuioc ce emană parfum din carafa în care a fost așezat pe masă, parfumul strugurilor copți din vie, mirosul hainelor spălate, uscate la soare. Mâna care mângâie capul unui copil adormit devine o rugăciune fără cuvinte.


Vasul din fontă, greoi și blând, păstrează în el soarele toamnei. Zacusca fierbe încet, ca o poveste șoptită, iar aroma ei se ridică lent, ca fum de amintiri și doruri calde, învăluind casa ca o mantie de liniște. 


Acasă este locul unde zâmbetele apar din te-miri-ce, unde pașii copiilor fac ecou ca un cântec, unde râsul lor se lipește de obiecte și le dă și acelora viață. Numai aici ne putem lăsa sufletul să zburde în voie, fără teamă și fără mască, unde el se odihnește și se umple de liniște și bucurie.


Mai presus de toate, acasă este un colț de cer coborât pe pământ, un loc sacru în care iubirea pulsează viață, unde fiecare bătaie de inimă, fiecare suflu și fiecare gest devin semne ale prezenței lui Dumnezeu. Este locul unde, indiferent de furtunile vieții, știi că există un refugiu, un loc unde fiecare este văzut, iubit și așteptat.


Noaptea se lasă peste casă, peste curte, ca un veșmânt de catifea, iar greierii își încep cântarea lor tainică. Par preoți nevăzuți, adunați în pridvorul întunecat al lumii, și fiecare cri e ca o rugăciune care se înalță spre cer. Sunetele lor răzbat ritmic, ca și cum ar legăna o cădelniță plină de tămâie, iar văzduhul se umple de miresme nevăzute de pace. În liniștea adâncă, par să facă priveghere pentru întreaga făptură, pentru frunza care doarme, pentru floarea care își strânge petalele, pentru om. Cântarea lor e liturghia de noapte a firii, în care cerul și pământul se ating într-o tăcere plină de har, chemând pe toți acasă…


Chicotelile copiilor se înalță ca un clinchet de clopoței ai veseliei, cuvintele soțului aduc sentimentul de statornicie și siguranță, iar tu, mamă, ești inima care le adună pe toate, purtând în ea liniștea și bucuria lumii. Fiecare mângâiere, fiecare cuvânt spus cu blândețe, fiecare rugăciune șoptită în treacăt, fiecare clipă de răbdare, toate devin fire de aur în covorul nevăzut al casei.

Și astfel, casa nu mai e numai ziduri și mobilier și o transformăm într-un altar al iubirii care respiră, un colț de cer pe pământ, unde fiecare zi își lasă amprenta ca pe o pagină de poezie nesfârșită.

Fă rai din ce ai, mamă, și vei simți cum viața se transformă într-un cântec delicat, taină a prezenței, lumină care nu se stinge niciodată.

“Ia, draga mea…!”

 Simt nevoia să vorbesc despre una dintre măcinările care mă chinuiește de ani buni. Mi-am amintit de câte ori mi-am găsit alinarea în… ceva dulce 🍫🙁, de câte ori am îmbrățișat gândul care îmi dădea ghes: “Ia, draga mea, ceva dulce, ca să te simți mai bine! O meriți, ai avut o zi așa de grea!”


Uite-așa, în zilele în care mă dor umerii de la prea mult ținut în brațe, în care mă înfurii ușor din toate nimicurile, în care nu știu de câte zile nu m-am mai spălat pe cap, mă trezesc cedând ispitei, în liniștea unei case care doarme.

Mănânc pe fugă, pe ascuns, cu spatele la ușă, ciocolată, biscuiți, ceva rămas de la copii.

Nu mi-e foame, dar simt o lipsă, o nevoie stringentă de alint.

Nu o spun nimănui, dar uneori am impresia că dulcele e singurul care mă înțelege: e cuminte și mă așteaptă oricât e nevoie, nu cere nimic, nu plânge, nu face mizerie. Nu-mi cere să fiu „mamă bună” sau „femeie de treabă”.

Stă acolo, discret, mereu disponibil. 
Și-apoi, după ce îl înghit vine valul de rușine, promisiunile, gândul: „De mâine, gata.”

Dar mâine vine alene, iar golul nu pleacă.

Adevărul e că nu mănânc pentru că sunt pofticioasă. Sunt obosită și… singură luptând cu mori de vânt uneori.
Aș vrea să-mi spună și mie cineva: „Lasă tot, altceva este cu mult mai important acum…!”
Și nu știu dacă asta se poate schimba ușor. Nu știu dacă vreau detox sau cure minune. 

Dar continui să mă osândesc pentru că m-am alintat prost. Aș vrea să învăț să mă alint bine.

Aș vrea ca într-o zi, când totul pare prea greu, să aud un altfel de gând:
„Ia, draga mea… puțină liniște.”
Sau:
„Ia, draga mea… 30 minute de somn de amiază.”
Sau:
„Ia, draga mea, un pic de bucurie adevărată… fiindcă n-ai nevoie de zahăr ca să te bucuri.”

Sunt slabă, obosită, dar dornică să fiu stăpână pe mine însămi și… ceva mai râvnitoare.

Rugăciune în miez de noapte

Doamne, stii, eu nu-ți cer minuni mari.
Am nevoie de puțină pace în adâncul sufletului meu.
Tu știi că nu mi-e foame trupește, dar sunt subnutrită duhovnicește.
Tu știi că mi-e dor de mine cuminte și așezată, de râvna pe care o aveam, și ia-mi Tu greul ăsta tăcut din piept… și dacă nu merit să îl iei
, stai Tu cu mine aici, în întunericul din miezul nopții.
Învață-mă să mă alint altfel decât cu ambalaje șifonate și promisiuni pentru mâine.
Dă-mi înapoi bucuria tuturor clipelor și iartă-mă că Te caut numai după ce-am gustat din tot ce nu mă satură și nu-mi e de folos…!

Maica Domnului, Tu nu te-ai luptat cu poftele trupului, cu lăcomia pântecelui, pentru că Tu ai fost cu totul curată și pregătită să naști pe Fiul lui Dumnezeu, fără durere, biruind rânduiala firii. Ajută-mi și mie să-mi biruiesc firea pătimașă, egoistă și atât de ușor coruptibilă! Învață-mă, acoperă-mă, alungă ispita pe care nu sunt în stare să o alung singură!

Amin.

Post cu râvnă la cele bune și de folos vă doresc!

Tulburări

 

În grupurile de discuții din mediul virtual am simțit adesea nevoia de a lămuri, de a răspunde, de a „nu lăsa așa”. Am trăit chinul acelor replici care-ți stau pe limbă, te ard până le scrii, și-apoi te dor mai rău după ce le trimiți.
Cu un gust amar scriu despre acest subiect din perspectiva lui Stan Pățitul, care a trecut prin multe zbateri și încearcă să înțeleagă, încet-încet, ce înseamnă să păzești pacea.
Trăim într-o vreme în care ne tulburăm cu ușurință și vorbim prea repede, tastăm gânduri nerumegate, emitem păreri despre lucruri sfinte fără să ne smerim mai întâi. În numele „Adevărului” înjunghiem pacea. În numele „Dreptății”, pierdem dragostea și în timp ce ne certăm frumos, cu ton blajin, dar cu inimă încordată, copiii noștri cresc privind chipuri neliniștite.
Citim mult, ne mândrim cu asta, dar este evident că nu ne luminează prea mult și prea concret viața sfinților despre care aflăm... 
Uneori începem discuții ca între mame, cu intenții bune, vorbim despre credință, despre educație, despre familie. Dar se strecoară o nuanță, o contrazicere, o replică tăioasă și brusc grupul de WhatsApp devine un câmp de luptă nevăzut unde nu strigăm, însă ne judecăm, nu ne înjurăm, însă ne disprețuim în gând.
Mi s-a întâmplat chiar mie: am trimis un mesaj scris cu mâna tremurândă de neliniște, și-am simțit cum pacea se destramă ca o pânză subțire. Pentru ce? Pentru o idee, o „corectare”, un adevăr spus fără iubire.
Adevărul spus fără duhul păcii nu luminează, mai degrabă orbește, nu ne îmbogățește cu har, lasă urme de mândrie. Noi, mamele, ar fi bine să nu ne permitem acest lux, pentru că noi suntem cele prin care Dumnezeu vrea să aducă pacea în casele noastre și dacă noi ne tulburăm, cine mai ține echilibrul?
Ar fi bine să înțelegem că nu toate lucrurile trebuie spuse și nu toate răspunsurile sunt binecuvântate, că nu orice cuvânt trebuie „corectat” și câteodată răspunsul care zidește cel mai mult este o tăcere însoțită de rugăciune.
Știu că nu e ușor, mai ales când e vorba de lucruri sfinte… avem impresia că dacă tăcem îngăduim rătăcirea, că tăcerea mea face rău, dar adevărul este că nu noi îndreptăm lumea. Noi suntem datoare să ne păzim inima pentru că din ea izvorăște viața ( Pildele 4, 23).
Aleg să nu mai răspund imediat, când un mesaj mă supără, închid telefonul și spun de câteva ori: „Doamne, miluiește-mă!”. Nu mai cred că trebuie să zic mereu ce știu… Uneori, ce știu nu e spre folosul nimănui dacă nu vine cu blândețe și cu har.
Putem pierde „dreptatea”, dar câștigăm odihna inimii.
Mamele credincioase nu sunt chemate să fie predicatoare, e frumos ca ele să fie temei al păcii. Dacă ne îngrijim de sufletul nostru, și Dumnezeu Se va îngriji de celelalte.
Dacă ai fost tulburată de un schimb de replici, nu te rușina, e un semn bun, aceasta îseamnă că inima ta nu s-a obișnuit cu duhul lumii. Dacă taci și începi să te rogi în astfel de situații ai să vezi că în acea tăcere începe să vorbească Dumnezeu și te vei detașa cu ușurință.

Vara în care s-a întunecat soarele

 …și nimic n-a mai fost la fel.

Am crescut cu vacanțele mari petrecute la țară, în satul natal și în cel al bunicilor mei, unde timpul se mișca altfel. N-aveam ceas, n-aveam program fix, dar știam mereu când e ora prânzului, fiindcă ori ghiorțăiau mațele prea tare, ori se auzea ușa grea de la cuptor și bunica începea să strige „Hai la masă, mămăiță!”. 

Stăteam toată ziua în papucii maronii de cauciuc moale, care respirau atunci când călcam pe ei, aveam părul prins cu două agrafe obosite, iar picioarele mele aveau întotdeauna ceva de povestit: o rană uscată, o zgârietură în rugii de pe deal, urme de țărână.

Vara lui ’99 mi s-a întipărit în minte cu o claritate care nu se potrivește cu vârsta pe care o aveam atunci. Aveam 13 ani și un caiet cu coperta verde în care scriam lucruri ca „Oana m-a supărat, iar ne-am certat pe telecomandă și mi-a purtat șapca albă” sau „Dacă o să apună soarele de tot la eclipsă, oare o să murim toți?”. Ce știam eu atunci despre sfârșituri…?

Cu o zi înainte de eclipsă, ascultam la radio-ul montat de tata pe zidul exterior, să se audă programul muzical în spatele casei în timp ce trebăluia prin curte sau grădină, „Mambo No. 5”. Lou Bega cânta despre Monica, Erica și Angela, și noi dansam în curte, printre rufele întinse, fără să înțelegem mare lucru. Ne mai plăcea și „Blue (Da Ba Dee)” de la Eiffel 65, o piesă pe care o fredonam în timp ce udam mușcatele din prispă. În capul meu, era o vară infinită. Toți eram „blue”, dar nu știam că ăsta avea să fie primul gust al melancoliei.

Pe 11 august 1999 satul a tăcut. Bătrânii își puseseră cămășile bune, de parcă venea sfârșitul lumii și voiau să-l întâmpine curați. Copiii se adunaseră pe coasta, în vârful dealului, fiecare cu câte o bucată de sticlă afumată. Eu aveam un ciob de geam afumat cu lumânarea. Am privit eclipsa cu inima bătând prea repede. Nu de frică, de ceva ce n-aveam cuvinte să numesc. Cerul s-a înnegrit, găinile s-au retras în coteț, și în câteva minute, lumea n-a mai fost la fel.

În tradiția ortodoxă, fenomenele din natură pot fi înțelese și ca „semne”, dar nu în sens apocaliptic, ci ca ocazii de a te opri, a te mira, a te cerceta pe tine însuți/însăți. Pentru un adolescent, eclipsa din ’99 putea fi o astfel de invitație la cugetare: Cine sunt eu? De ce există lumea? Ce este lumina adevărată?
În seara aceea m-am întins  pe laviță, sub părul din fața casei și am simțit că am îmbătrânit puțin. Nu mult, doar cât să nu mai fiu copil. Am tăcut și eu, cum au tăcut toți, cu o liniște plină de înțelesuri care nu se puteau rosti. Poate că atunci s-a așezat în mine pentru prima dată ideea că viața e trecătoare și că lumina se întoarce, dar niciodată la fel.

Am rostit în mintea mea o rugăciune ca o încheiere blândă la ziua aceea în care soarele s-a ascuns și eu am început, fără să știu, să devin femeie.

Când aud azi vreo piesă veche din ’99, mă întorc în aceeași atmosferă. În grădina plină de corcodușe, în întunericul de la amiază, în mine cea de atunci, fetița care nu știa ce-o așteaptă, dar avea toată vara din lume la dispoziție.

Și în gând îmi vine un cuvânt:


„Aceasta este voia lui Dumnezeu: să folosești bine clipa ce ți s-a dat.”

(Sfântul Isaac Sirul- Cuvântul 48, în „Cuvinte despre nevoință”)




Tăcere cu rost și cuvinte cu folos


 Vorbirea este mai multă decât tăcerea, iar opinia a devenit monedă de schimb în orice conversație și adesea mă întreb: ce ar trebui să vorbim între noi, femeile, ca să ne fie de folos sufletului? 
 Există subiecte care nu ne zidesc, ba dimpotrivă, ne dărâmă liniștea, curăția inimii și viețuirea în Hristos.
În învățătura Bisericii Ortodoxe, un subiect devine nepotrivit nu pentru că e interzis în mod artificial, ci pentru că aduce vătămare sufletului, creează prilej de păcat sau întunecă mintea. 
 Apostolul Pavel ne spune: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (1 Corinteni, 6, 12). 

Astfel, subiectele de evitat în conversațiile dintre femei ar fi cele care: 
💠 judecă sau bârfesc pe aproapele („Nu vorbi de rău pe nimeni” – Tit 3,2);
💠 stârnesc curiozități păcătoase (despre relații intime, lucruri rușinoase sau necuviincioase); 
💠 promovează vanitatea, nemulțumirea, invidia (discuții excesive despre modă, statut social, avere, comparații între copii, etc.);
💠 sunt dominate de frică, deznădejde sau plângere permanentă fără dorința de vindecare duhovnicească.

Pe de altă parte, există subiecte care nu doar că sunt îngăduite, dar sunt de mare folos sufletului, de adus în discuție.

 Sfântul Isaac Sirul spune: „Mai mult folos aduce tăcerea cu pricepere decât cuvântul fără înțeles.” Dar și cuvântul spus la vremea potrivită are putere tămăduitoare.
 In ceea ce privește subiectele care pot aduce lumină și pace în discuțiile dintre femei, acestea sunt câteva exemple:

💠 mărturii de credință, povești despre cum a lucrat Dumnezeu în viața cuiva;
💠împărtășirea unor experiențe de creșt
ere duhovnicească, fără trufie și cu discernământ;
💠 cuvinte de încurajare, sprijin, mângâiere între mame, surori, prietene; 
💠 întrebări despre cum să trăim mai aproape de Hristos, cum să ne rugăm, cum să postim cu folos, cum să creștem copiii în credință;
💠 lectura împreună a unei cărți duhovnicești, a unei vieți de sfânt sau a unui psalm.

Dar nu întotdeauna este nevoie de vorbire, tăcerea poate fi o binecuvântare. 

Uneori, tăcerea între femei poate aduce mai mult apropierea, poate fi mai vindecătoare decât orice cuvânt. Tăcerea nu judecă, nu compară, nu se grăbește să dea sfaturi. Prezența caldă și blândă a unei surori în Hristos poate fi o mângâiere tainică. Rugăciunea tăcută făcută împreună poate schimba mai mult decât o mie de cuvinte.

Politica este un subiect aflat între responsabilitate și sminteală.
Subiectele legate de politică nu sunt în sine păcătoase, dar au o nuanță delicată, mai ales într-un context creștin-ortodox, unde discernământul și păzirea inimii sunt virtuți fundamentale. Acestea sunt adesea riscante duhovnicește din câteva motive esențiale:
💠 Provoacă dezbinare
Discuțiile politice tind să nască părtinire (țin cu „ai mei” orbește), judecată (despre „ceilalți” ca fiind rătăciți, răi, lipsiți de minte), mânie (care tulbură sufletul și face loc diavolului – cf. Efeseni 4, 26-27).
Chiar și între oameni bine intenționați, politica poate rupe prietenii, tulbura familii și întuneca rugăciunea. Dacă o discuție politică aprinde patimi (mânie, dispreț, superioritate), nu mai este de folos.
💠 Distrage atenția de la nevoința personală
Ortodoxia nu este evadare din lume, dar nici activism orb. Când ne consumăm energia vorbind despre nedreptățile sistemului, incompetența conducătorilor sau pericolele sociale, ne putem pierde atenția de la propria inimă, unde trebuie să se dea lupta cea adevărată. Sfântul Paisie Aghioritul spunea:
„Dacă omul se ocupă numai cu ce fac alții, va fi toată viața tulburat. Să înceapă cu el.”
💠 Poate naște deznădejde sau ură.
Unele teme politice induc o viziune pesimistă, apocaliptică în mod superficial, fără nădejde în pronia lui Dumnezeu. Asta e o cursă subtilă: te face să crezi că totul e pierdut, că nu mai e nimic de făcut, că lumea merge spre prăpastie – uitând că Hristos este Domnul istoriei, nu liderii pământești.

Totuși, în anumite contexte, cu maturitate și discernământ, unele aspecte politice pot fi discutate  în sens civic, informativ, fără înverșunare (de exemplu: ce legi se dezbat, cum afectează familia, școala, Biserica); dacă sunt legate de apărarea valorilor creștine (ex: educația sexuală impusă în școli, avortul legalizat, redefinirea familiei); pentru a încuraja implicarea conștientă și responsabilă, nu pasivitatea – dar mereu cu duhul blândeții și cu rugăciune.

Cuvântul Sfântului Serafim de Sarov rămâne valabil:
„Dobândește pacea, și mii de oameni din jurul tău se vor mântui.”

Deci discuțiile politice nu sunt tabu prin definiție, dar trebuie abordate cu mare grijă, cumpătare și inimă curată. Dacă simțim că ne pierdem pacea, ne aprindem în judecată sau ne îngrijorăm fără măsură, atunci e mai bine să păstrăm tăcerea și să ne rugăm. Adevărata schimbare începe în suflet, nu în urnele de vot.

Cuvintele noastre sunt asemenea firului de lumină care se strecoară printr-o fereastră mică. Dacă sunt curate și limpezi, încălzesc, luminează și aduc viață. Dacă sunt tulburi, agitate sau pline de praf, umbresc sufletul și îl îngreunează.
În grădina inimii, unele semințe se plantează cu tăcere, altele cu un cuvânt rostit la vreme. Nu toate florile răsar din vorbă multă — unele cresc în tihna rugăciunii, în liniștea împărtășită, în privirea blândă.
Să ne întrebăm, așadar, nu doar ce spunem, ci ce lăsăm să rodească din ceea ce spunem. Poate că adevărata prietenie între femei începe nu acolo unde vorbim neîncetat, ci unde ne ajutăm una pe alta să ascultăm glasul lui Dumnezeu în inimă.





În papucii mamei

  Aceștia sunt și confortabili, și frumoși 🙂 Uneori, într-o singură zi, viața unei mame trece prin atât de multe vârste, încât seara are im...