Overflowing

 De ce suferă femeile?
Observ tot mai des în jur că preaplinul lăuntric  este cauza suferinței multora dintre femei.

Femeia trebuie să fie mamă, soție, fiică, profesionistă sau voluntară, organizatoare a casei și a vieților altora, sprijin emoțional pentru familie și pentru prieteni… Această multiplicare de roluri generează constant overflowing, pentru că așteptările din jur sunt multe, iar energia personală are limite firești.

Femeile au, în general, o capacitate mai mare de empatie. Ele adaugă la propriile emoții și emoțiile copiilor, soților, colegilor sau prietenilor. Această „receptivitate” transformă fiecare problemă a altora într-un mic val care se adaugă la preaplinul interior. 

Fluctuațiile hormonale legate de ciclul menstrual, sarcină, naștere sau menopauză pot face ca suferința emoțională să fie mai intensă, mai greu de ignorat sau de „închis” prin rațiune. Este o sensibilitate fiziologică naturală.

Femeia trăiește mai intens lipsa liniștii sufletești. Lipsa timpului pentru rugăciune, reculegere sau simplă odihnă sufletească face ca overflowing-ul să devină apăsător.

“Să nu crezi tot ce auzi,

Să nu faci tot ce poți,
Să nu spui tot ce știi,
Să nu dai tot ce ai.” (Sf Paisie de la Sihăstria)

„Să nu crezi tot ce auzi”
Este o invitație la discernământ, chiar dacă poate sun a suspiciune. Sfântul Paisie știa că mintea omului se poate umple cu zvonuri, păcate ale altora, griji, frici, informații inutile. Dacă le lași pe toate să intre, se naște exact overflowing-ul interior: un preaplin care te tulbură, care nu mai zidește.

„Să nu faci tot ce poți” nu înseamnă lene, comoditate, sugerează limita sănătoasă care te ferește de epuizare și de mândria perfecționismului. Omul nu este chemat să se zdrobească pe altarul eficienței, dar e bine să lucreze împăcat. Când faci tot ce poți, nu mai rămâne nimic pentru odihna ta, pentru rugăciune, pentru cei dragi.

„Să nu spui tot ce știi”
este o mare înțelepciune. Adevărul nu se strigă la orice oră, oriunde.
Nu tot ce am eu în minte este de vreun folos altcuiva. Unele cuvinte pot răni, pot tulbura, pot provoca certuri, pot fi un prea-plin care nu trebuie vărsat pe alt om. Când îți verși orice gând, orice emoție, orice impuls, de fapt trăiești fără limite interioare, ceea ce aduce durere.

„Să nu dai tot ce ai” pentru că dăruirea fără discernământ ne lasă goi, epuizați, fără resurse pentru sine. Chiar și Hristos Se retrăgea în locuri pustii pentru a Se ruga, pentru a Se odihni. Dacă dai tot ce ai (timp, atenție, energie, bani, grijă) ajungi inevitabil în punctul în care nu mai ai din ce să dăruiești. E un „gol” care vine după un „preaplin”.

Cuvintele Sfântului Paisie sunt o lecție despre măsură, despre cumpătare, despre limite, pentru ca noi sa nu mai fim risipitori. Să filtrăm (nu tot ce vine trebuie primit), să ne controlăm (nu tot ce poți trebuie făcut), să tăcem cumpătat (nu tot ce știi trebuie spus), să dăruim cu măsură (nu tot ce ai trebuie împărțit). Toate acestea sunt antidotul overflowing-ului.

Ghidul unei familii durabile

 Când m-am căsătorit, credeam că dragostea e suficientă ca să țină totul laolaltă. Ani mai târziu am înțeles că dragostea e doar sămânța, iar grija, răbdarea și iertarea sunt apa și lumina fără de care totul se ofilește.

Yellow house- Van Gogh

Am descoperit Ghidul unei familii durabile scris de Gary Chapman și Shannon Warden, un ghid cu „12 idei pentru un cămin mai fericit” și, citindu-l, m-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi așezat pe masă oglinda în care trebuia să mă privesc de multă vreme. Vreau să vă împărtășesc câteva dintre lucrurile care mi-au rămas în suflet.

1. Bunătatea e mai puternică decât orice ceartă
Am crezut mult timp că trebuie să am mereu dreptate, dar e evident că o vorbă spusă cu blândețe are mai multă putere decât o sută de argumente. Bunătatea poate îmblânzi și cea mai aspră zi, numai să tăiem puțin din egoism.

2. Recunoștința schimbă atmosfera din casă
 „Mulțumesc” spus din inimă aduce lumină în casă mai repede decât aprinderea unui bec. Recunoștința face inima să respire ușor și copiii iau exemplul nostru.

3. În iubire sunt mai importante gesturile
Nu trebuie să ne purtăm ca o familie de surdomuți, însă iubirea nu se menține cu promisiuni. Este nevoie de atenție la nenumărate mici detalii: sarcini îndeplinite la timp, dese gesturi de afecțiune, căldură în glas.

4. Compromisul e un pod, nu o înfrângere
A ceda uneori nu mă face mai slabă, ci mai înțeleaptă. Dacă pun orgoliul jos, rămâne loc pentru pace.

5. Iertarea îmi eliberează sufletul
Nu iert pentru că celălalt merită, ci pentru că eu am nevoie să respir din nou. Iertarea îmi ușurează mie sufletul.

6. Comunicarea deschide uși
Nu se recomandă tăcerea atunci când sufletul urlă, dar nici să rănim atunci când vorbim. Comunicarea adevărată e un echilibru între sinceritate și blândețe, pe care e nevoie să le exersăm muuult și bine.

7. Încrederea e cel mai frumos dar
Când le arătăm soților că avem încredere în ei, devin mai puternici. Și când ei ne sprijinesc cu încredere, simțim că putem muta munții.

8. Compasiunea schimbă perspectiva 
Când încerc să privesc lumea prin ochii soțului sau ai copiilor, nu mai judec atât de repede. Compasiunea mă învață să înțeleg înainte de a reacționa.

9. Răbdarea e o comoară ascunsă
Nu suntem firi răbdătoare, dar atunci când așteptăm puțin, lucrurile se așază de la sine. Răbdarea e o formă de dragoste sub forma “loading”.

10. Ordinea din casă aduce și ordinea interioară 
Nu reușim mereu, dar atunci când punem rânduială în lucruri, parcă și gândurile ne devin mai clare. O casă în ordine aduce și liniște în suflet.

11. Bucuria se găsește în mărunțișuri 
Nu am avea nevoie de vacanțe exotice ca să fim fericiți. E suficient uneori un desert împărțit cu copiii sau un film văzut împreună pe canapea. Bucuria se găsește într-adevăr în lucrurile simple, nu e doar un slogan.

12. A fi împreună este o comoară ascunsă a familiei
Mai mult decât vorbele, mai mult decât planurile, contează să fim aproape unii de alții. Să mergem pe același drum, să ne ținem de mână, să știm că nu suntem singuri.

Pot părea stereotipuri despre care s-a tot vorbit, însă e bine să le cunoaștem și cer doar puțină luare-aminte. Sunt ca niște cheițe de purtat în buzunarul inimii. 

Știați că…?

 Metaniile sunt  plecări ale trupului și deschideri ale inimii către Domnul. Fiecare îngenunchere curăță sufletul de povara grijilor, fiecare ridicare întărește trupul, făcându-l mai elastic și mai plin de viață. Metaniile sunt darul care unește smerenia cu puterea, rugăciunea cu mișcarea și lucrează în taină atât în trup, cât și în suflet.

Metanii mari (plecare până la pământ, îngenunchere, atingerea frunții de podea, ridicare în picioare)

Seamănă cu: o combinație între genuflexiuni, flotări modificate și stretching.

Grupe musculare lucrate:
Picioare – coapse (cvadricepși), fesieri → la coborâre și ridicare.
Spate – zona lombară și superioară → pentru menținerea posturii.
Abdomen – pentru stabilitate și ridicare.
Brațe și umeri – când te sprijini și revii.
Articulații – genunchi, șolduri, glezne → mobilitate și rezistență.

Ca efort, 30 min de metanii mari poate echivala cu un antrenament de tip circuit cu greutatea corpului.

Metanii mici (înclinare din mijloc cu semnul crucii, fără îngenunchere)

Seamănă cu: bent-over stretch sau exerciții de mobilitate și stretching.

Grupe musculare lucrate:
Spate și mijloc – prin aplecare și revenire.
Hamstring (partea posterioară a coapsei) – se întinde la aplecare.
Abdomen și mușchii posturali – pentru stabilizare.
Umeri – prin mișcarea brațelor.

Ca efort, metaniile mici sunt mai mult un exercițiu de mobilitate + activare ușoară a spatelui și abdomenului.

Program de 30 de minute de metanii (alternativa la activitatea sportivă)

Încălzire (2–3 min)
Stai drept, respiră adânc, fă semnul crucii de câteva ori.
3–5 metanii mici, în ritm domol, ca să pregătești trupul și respirația.

Secvența principală (20–25 min)
Poți alterna, după putere:

1. Serii de metanii mari
Fă câte 5–10 metanii mari la rând, cu rugăciune scurtă (ex. „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”).
Odihnește-te câteva respirații în picioare sau așezat.
Reia de 4–5 ori.

2. Metanii mici între serii
După fiecare rundă de metanii mari, fă 5–7 metanii mici pentru echilibru și continuitate în rugăciune.

Încheiere (3–5 min)

Redu ritmul: fă doar metanii mici, cu plecări line, ca mulțumire.
Respiră adânc, fă semnul crucii.
Stai câteva clipe în liniște, mulțumind pentru întărire.
Observații
Dacă nu ai putere pentru toate metaniile mari, le poți înlocui treptat cu metanii mici.
Se poate face zilnic sau la 2–3 zile, după putere, iar trupul se va obișnui și va deveni mai elastic.

Rugăciunea le dă ritm si aduce mângâiere, iar mișcarea întărește și curăță trupul.

   Metaniile sunt o rânduială a inimii care aduce smerenie și comuniune cu Dumnezeu. Fiecare plecare și ridicare este înainte de toate o rugăciune vie.

   E adevărat că întăresc picioarele, spatele și articulațiile, cresc elasticitatea și rezistența, dar acestea sunt consecințe firești ale unei practici fizice, nu scopul principal.

   Dacă metaniile sunt văzute doar ca exerciții pentru corp, riscăm să pierdem esența duhovnicească: smerenia, rugăciunea și legătura cu Dumnezeu.

   Trupul este „slujitor” al sufletului: atunci când se întărește, ne ajută să ne rugăm mai ușor și să susținem eforturile duhovnicești.

    Putem să fim conștienți de beneficiile fizice, dar motivația principală trebuie să fie rugăciunea și smerenia.

10 îndemnuri către sine pentru aceste vremuri

 

1. Să Îl pun pe Hristos în centrul casei mele, ca lumină călăuzitoare, mângâiere și temelie în orice vreme, dar mai ales în vremuri de încercare.
2. Să mă rog cu stăruință pentru soțul, copiii și familia mea, dar și pentru toți cei aflați în suferință, lipsă și rătăcire, știind că rugăciunea unei mame are putere mare înaintea lui Dumnezeu.
3. Să nu îmi pierd nădejdea în fața necazurilor, ci să am încredere că Dumnezeu rânduiește totul spre folosul nostru veșnic, chiar dacă drumul pare greu sau întunecat.
4. Să îmi păzesc cu grijă mintea și inima de frică și tulburare, ferindu-mă de știri, vorbe sau ispite care slăbesc pacea din suflet și credința în purtarea de grijă a Domnului.
5. Să fiu un izvor de blândețe, iertare și răbdare în familie, știind că duhul casei mele se hrănește din ceea ce port eu în inimă și în cuvânt.
6. Să îmi cresc copiii in Biserică, să trăiască Sfintele Taine ca pe o lucrare de sfințire și schimbare a ființei lor, în frica de Dumnezeu și dragoste de adevăr, învățându-i prin faptă și cuvânt că viața lor are sens doar în lumina lui Hristos.
7. Să sprijin biserica și pe preoții care o păstoresc, cu rugăciune, ascultare și ajutor, căci fără comuniunea cu Trupul lui Hristos toți ne uscăm sufletește.
8. Să lupt împotriva deznădejdii prin recunoștință și smerenie, mulțumind zilnic pentru binecuvântările primite, chiar și cele mici, și aducând laudă lui Dumnezeu în toate.
9. Să îmi păstrez demnitatea și curăția inimii, ferindu-mă de vorbe deșarte, bârfe, nemulțumiri și judecăți, pentru ca pacea Duhului să rămână în mine.

10. Să mă aflu, prin mila lui Dumnezeu, între cei pe care El îi va întări să treacă cu bine prin cele ce vor veni. Să mă lumineze Domnul și, dacă este cu voia Lui, să pot fi o întărire smerită pentru alte femei, mame și soții, împărtășind cu dragoste și discreție din ceea ce El mi-a dăruit, ca să nu rămânem singure în lupta cu lumea, ci să ne sprijinim una pe alta în nădejde.

    
    

Scrisori

 

În viața oricărei femei vin momente în care cuvintele nu mai sunt de ajuns, iar inima caută ceva mai adânc decât sfaturi sau îmbrățișări. Caută o mamă. Nu doar o figură blândă, ci o prezență reală, duhovnicească, care înțelege fără să întrebe, care mângâie fără să judece.

 Pentru noi, femeile apropiate de Biserică, Maica Domnului nu este doar un simbol, este refugiu, sprijin, răspuns și uneori singurul glas care ne mai vorbește când toate celelalte tac.

 Aceste scrisori sunt gânduri simple, sincere, scrise din perspectiva unor vârste sau ipostaze diferite: în adolescență, ca mamă de copii mici, ca văduvă, ca femeie trecută de 80 de ani. Prima ipostază am trăit-o în urmă cu 25 de ani, a doua este cea din prezent, iar ultimele două ipostaze sunt imaginate așa cum mi-aș fi dorit ca mama și bunica mea să o simtă pe Maica Domnului…

Scrisoarea I

„Mă simt mică, dar Tu mă vezi”

Maică Sfântă,
toți îmi spun cine ar trebui să fiu: mai frumoasă, mai încrezătoare, mai atentă, mai bună. Dar eu nu știu cine sunt. Uneori mă simt pierdută chiar și când zâmbesc. Am prieteni, dar parcă nu mă aude nimeni cu adevărat.
Tu mă vezi, nu-i așa?
Tu… ai fost și Tu fată. Ai trăit și Tu în tăcere, cu întrebări în inimă. Ai spus „da” când nici nu știai încotro duce acel drum.
Ajută-mă să mă încred în Dumnezeu chiar și atunci când nu mă înțeleg nici pe mine. Spune-mi că nu trebuie să fiu perfectă, doar credincioasă. Că nu trebuie să mă tem: Tu ești cu mine.

Scrisoarea a II-a 

„Ajută-mă să iubesc, chiar dacă sunt piatră seacă ”

Preasfântă Maică,
astăzi nu mai știu ce să fac. Copiii mei trag de mine din toate părțile, casa e un haos, iar sufletul meu – o casă părăsită.

Mă uit la icoana ta, cum Îl ții pe Prunc în brațe, și mă întreb: Tu cum ai făcut? Cum ai iubit fără să obosești? Cum ai rămas întreagă când lumea ți-a sfâșiat Fiul?
Ajută-mă, Maică!
Dă-mi o picătură din răbdarea ta, o fărâmă din tăcerea ta, o clipă din pacea ta. Și, mai ales, învață-mă să-L țin pe Hristos în inimă, așa cum L-ai ținut Tu în brațe.

Scrisoarea a III-a 

„În liniștea mea Te aud cel mai bine”

Maica Domnului,
nu e ușor să fii singură. În jurul meu, lumea se mișcă în perechi, în familii, în strigăte și râsete. Eu trăiesc în liniște. Uneori mă doare. Alteori mă regăsesc.
Tu, Maică, ai știut ce înseamnă tăcerea. Ai știut ce înseamnă să fii cu Dumnezeu în ascuns. Învață-mă și pe mine să nu confund liniștea cu golul. Să nu-mi pierd curajul. Să Te simt aproape, chiar dacă nu mă ține nimeni de mână.
Îți dăruiesc inima mea – umple-o Tu cu liniștea Ta.

Scrisoarea a IV-a 

„Îți mulțumesc că nu m-ai uitat”

Maica Domnului,
nu mai am puteri, dar am multe amintiri. Am trecut prin ierni grele, prin veri de singurătate, prin toamne de pierdere și primăveri de speranță. Și în toate, Tu ai fost acolo, chiar dacă nu Te-am văzut.
Ți-am cerut ajutorul când eram tânără. Ți-am cerut sănătate, răbdare, dragoste. Și Tu mi-ai dat. Nu tot ce am vrut, dar tot ce aveam nevoie.
Acum nu mai cer mult. Doar să nu mă lași la capăt. Când n-o să mai pot rosti rugăciuni, spune-le Tu pentru mine.
Îți mulțumesc că ai fost mama mea tăcută în toate aceste decenii. Și dacă se poate, Maică, spune-I Fiului tău că Îl iubesc, chiar și atunci când îmi tremură mâna și nu mai pot face cruce.

Scrie și tu o scrisoare!

Poate nu ai scris niciodată o scrisoare cu așa destinatar. Poate nu știi cum să o faci. Încearcă puțin! Gândește-te la ce ți-ai dori să-i spui Maicii Domnului dacă ai avea cinci minute în fața ei. Nu trebuie să fie frumos, doar sincer.
Închide ochii și scrie-i cu sufletul, din condeiul tău fără cerneala. Ea înțelege și răspunde mai repede decât ne-am aștepta.

Calendar duhovnicesc pentru mămicile ocupate

„Mamă, hai cu mine să ne rugăm…”

Inima mi-e și mie undeva între oboseală și dor.

Inima mamelor își caută locul printre dimineți trecute cu viteza luminii, jucării împrăștiate, vase, teme, drumuri și nopți în care somnul vine târziu, iar dimineața următoare vine neanunțată, parcă prea repede. Printre toate rămâne undeva un dor tainic după Dumnezeu, după câteva clipe în care sufletul să poată respira și să-I spună: „Doamne, sunt aici.”

Suntem cu mâinile mereu ocupate și cu inima împărțită între atâtea iubiri: copiii, soțul, casa, oamenii cărora le ducem grija, lucrurile care așteaptă să fie făcute și, undeva în adâncul nostru, această legătură cu Dumnezeu pe care o dorim vie, caldă și adevărată.

Uneori ne imaginăm că apropierea de Dumnezeu cere timp mult, liniște deplină și un colț de casă în care toate lucrurile să stea cuminți și perfect așezate, să nu ne distragă atenția. Viața unei mame arată însă altfel, iar Dumnezeu poate fi întâlnit chiar în mijlocul ei: lângă uscătorul de rufe atunci când le punem cleștii, în mașină, în timp ce pregătim micul dejun, printre haine împăturite și pașii tropăitori care aleargă prin casă.

De aceea așez aici patru idei pentru patru săptămâni cu pași de făcut către Dumnezeu, gândite pentru mâinile ocupate și inimile care Îl caută.

Fiecare săptămână vine cu o temă, o rugăciune și un gest prin care sufletul poate primi puțină lumină, iar fiecare gest, oricât de mic, devine o întâlnire cu El.

Săptămâna 1

Timpul este un dar primit de la Dumnezeu

„Doamne, binecuvintează începutul și sfârșitul fiecărei zile și așază prezența Ta peste fiecare clipă pe care mi-o dăruiești.”

În fiecare dimineață, înainte ca ziua să-și înceapă cursul obișnuit, dăruiește-ți un minut în care să stai cu Dumnezeu, chiar în timp ce încălzești laptele celor mici sau pregătești micul dejun.

Poți rosti în șoaptă, printre gesturile obișnuite ale dimineții:

„Doamne, ziua aceasta o așez în mâinile Tale. Călăuzește-mi pașii și fă-mă parte din lucrarea Ta.”

Un singur minut așezat înaintea Lui poate schimba felul în care întreaga zi se petrece pentru trup ei pentru inimă.

Săptămâna 2

Cuvinte care mângâie și vindecă

„Doamne, pune blândețe în glasul meu și înțelepciune în cuvintele pe care le dăruiesc celor pe care îi iubesc.”

Alege în fiecare zi un om căruia să-i dăruiești un cuvânt din suflet: copilului tău, soțului, mamei tale sau unei femei care trece printr-o zi grea.

Poate fi o încurajare spusă la momentul potrivit, un compliment sincer, o binecuvântare rostită în taină sau un mesaj trimis exact atunci când celălalt are nevoie să simtă că este văzut și iubit.

Într-o casă, cuvintele unei mame pot deveni adesea loc de odihnă pentru cei dragi.

Săptămâna 3

Lucrurile mărunte pot avea mult har

„Îți dăruiesc, Doamne, toate cele pe care le am de făcut; așază peste ele harul Tău și fă-le bucurie pentru cineva.”

Alege un gest pe care să-l faci în taină, ca pe un mic dar așezat înaintea lui Dumnezeu.

Poți pune o gustare în plus în ghiozdanul copilului, gândindu-te la un coleg care ar putea avea nevoie de ea, poți lăsa o floare într-un loc în care cineva să o descopere sau poți trimite unei mame un mesaj care să-i încălzească ziua.

Dumnezeu lucrează adesea prin lucruri atât de mici încât trec aproape nevăzute pentru lume, însă sunt îmbucurătoare pentru sufletul celui care le primește.

Săptămâna 4

Și sufletul tău are nevoie de iubire

„Doamne, amintește-mi în fiecare zi că sunt fiica Ta și învață-mă să primesc iubirea Ta cu inimă deschisă.”

În fiecare zi, păstrează pentru tine zece minute de liniște, ca pe o întâlnire pe care o ai cu Dumnezeu și cu propriul tău suflet.

Așază-te lângă icoană și aprinde candela, sau du-te afară sub cerul liber pe care îl privești în toată măreția lui și lasă pentru câteva clipe tot ceea ce te înconjoară să rămână în urmă. Citește un psalm, o pagină dintr-o carte duhovnicească sau o rugăciune care îți vine firesc în pe buze.

Zece minute pot părea puține într-o zi plină, însă pentru un suflet obosit ele pot deveni asemenea unei ferestre deschise către lumină.

Dar dacă o săptămână se petrece altfel decât ai plănuit?

Ia-o de la capăt… o zi întreagă poate trece pe fugă, alteori rugăciunea poate încăpea într-un singur minut, printre două treburi și o îmbrățișare.

Dumnezeu vede sufletul tău dincolo de fiecare gest și primește dorul nostru chiar și atunci când el vine amestecat cu oboseală, griji și toate lucrurile pe care le face și le simte o mamă într-o singură zi.

Credința unei mame crește adesea pe nesimțite, prin gesturi neînsemnate, prin rugăciuni spuse în șoaptă, prin mâini care slujesc și printr-o inimă care se întoarce, iar și iar, către Dumnezeu.

Acesta este unul dintre cele mai frumoase daruri pe care le putem așeza în casa noastră: să-i lăsăm copilului nostru amintirea unei mame care Îl caută pe Dumnezeu și in cele importante și în cele mărunte. 

Cu drag și cu rugăciune,

Andreea