Inside. Din cuib… (1)

 În ultimii șapte ani m-am preocupat serios de designul interior. Am urmat cursuri, am obținut chiar și un certificat care mi-ar fi permis să încep o afacere în domeniu. Dar viața de zi cu zi nu este întotdeauna atât de simplă și de așezată pe cât ne-o imaginăm.

Cu șapte copii mereu în preajmă și fără ajutor permanent, cu un tătic solicitat neîncetat de nevoile sufletești ale altora, alergând între cursuri de perfecționare și noi studii universitare, eu am ales ca această pasiune să rămână, cel puțin pentru vremea aceasta, o bucurie pe care o cultiv pentru familia și casa mea, fără a dedica timp și a mă concentra asupra unei cariere recunoscute social, dedicându-mă în schimb lucrurilor care, în această etapă a vieții, mi-au fost încredințate.

De când ne-am căsătorit am fost mereu într-un șantier sau într-o mutare. Nu am avut niciodată așezare în lucruri mai mult de doi ani la rând. 🙂

 Știu că, privind din afară, pare obositor, așa este. Dar, în același timp, fiecare casă ne-a învățat ceva despre răbdare, despre chibzuință și despre bucuria de a vedea, încetul cu încetul, cum un loc devine „acasă”.

Astăzi vreau să aștern aici o mică parte dintre năzuințele mele care au prins, în sfârșit, contur.

Este vorba despre camera celor trei fetițe ale noastre, într-un apartament aflat la etajul I al unei clădiri vechi. Amenajarea ei a pornit, aproape la propriu, de la grinzi și s-a întins pe parcursul a cinci ani, după ce am schimbat acoperișul clădirii.

Nu ne-am permis un alt ritm. Suntem înglodați în datorii, dar nădăjduim că le vom achita pe toate, încet-încet, cu ajutorul lui Dumnezeu. Am încercat ca acolo unde investim să alegem lucruri trainice, făcute să dureze, cu gândul că de ele se vor bucura cândva și alte generații de urmași, nepoții sau chiar strănepoții...

Lucrările au fost multe și pentru noi fiecare etapă a însemnat timp, bani, răbdare, griji - multe griji, multă oboseală.

Am întărit grinzile putrede din tavan și din podea, am scos stuful din tavan și am montat izolație din vată, împreună cu un sistem de ventilație cu recuperare de căldură. Pentru acesta din urmă a fost nevoie să coborâm înălțimea camerei cu aproximativ 30 de centimetri.

Apoi am scos nisipul din podea, cel aflat între scânduri, și am pus polistiren expandat între grinzi, în locul lui. Peste acesta au urmat plăci Tego, șapă semiumedă, încălzire în pardoseală și, în cele din urmă, finisajul din calcar Yellow Sylvia- privind pardoseala, vedem o parte dintr-o lume care a existat cu mult înaintea noastră, sunt vizibile cochilii egiptene fosilizate, avem o bucată de istorie geologică la picioare…

La iluminat am ales ceva simplu: spoturi încastrate clasice și wallwasher. În zona patului mi-am dorit foarte mult o aplică Tiffany. Până la urmă am ales o variantă mult mai accesibilă, de pe Temu, care păstrează aproape același efect vizual.

Pentru ferestrele cu obloane automatizate am ales perdele simple, albe, semitransparente, bordate cu dantelă roz — un detaliu delicat, potrivit pentru camera celor trei fetițe.

La capitolul mobilier am avut, din păcate, și o experiență neplăcută: am luat o mare țeapă de la un producător local. Experiența aceasta ne-a învățat însă o lecție pe care aș vrea să o împărtășesc: atunci când faceți o investiție importantă, semnați întotdeauna un contract cu executantul. Chiar dacă este un contract simplu, chiar dacă este scris de mână și nu are un aer „oficial”, este important ca înțelegerea dintre voi să fie pusă pe hârtie, cu detaliile proiectului și cu semnătura celui care își asumă lucrarea, aceasta hârtie poate scuti mai târziu de pierderi mari și de multe neplăceri.

Noi am reușit, în cele din urmă, să colaborăm cu succes cu firma Apollo din Cluj, iar pentru acest lucru suntem recunoscători echipei de la atelier. Birourile și scaunele sunt de la mobila moll, cumpărate în rate.

Dar, dincolo de toate detaliile tehnice, cred că uneori imaginile spun cel mai bine povestea… 

Randare

Randare

https://apolloromania.com/mobila/project/dormitor-din-lemn-pentru-copii-26/

Finalul…

În orice reușită există un secret. În cazul nostru, nu este nici un buget generos, nici un ritm rapid de lucru și nici măcar o echipă numeroasă de oameni, secretul este RĂBDAREA… și când simți ca nu mai poți, tot mai poți puțin. 🙂

Checklist: organizarea casei (2)

 

În urmă cu vreo 10 ani o urmăream cu mult interes pe Alejandra Costello, “cea mai organizată femeie din America”…

Am încercat să țin cont de-a lungul vremii de ideile ei, s-au inspirat atâția alții din sistemul de organizare pe care ea îl prezenta și cred că le-a fost multora de ajutor, cel puțin înainte ca minimalismul să intre brutal în viețile oamenilor. 

În ultimii ani, privirea noastră s-a obișnuit cu simplitatea dusă până la golire: culori stinse, spații curate, puține lucruri. Fără să ne dăm seama, am început să numim aceasta „pace” și „frumusețe”. Dar există o diferență fină între ceea ce odihnește sufletul și ceea ce îl sărăcește. Nu tot ce este simplu este animat, după cum nici tot ce este colorat este lipsit de rânduială. Dar sufletul nu se hrănește numai din ordine și disciplină, el mai are nevoie și de trăire pe viu, originală, lăsând în urmă imaginile de revistă și manechinele de așezat în vitrină.

Notez aici câteva idei din ce am reținut eu de la Alejandra, chiar dacă imaginile de atunci par să înfățișeze o casă supraîncărcată (deși este organizată, doar viziunea noastră a fost afectată de curentul minimalist) și încă îmi amintesc după atâția ani, fiindcă o casă nu poate fi curată dacă nu este mai întâi organizată. 

1. „Nu putem organiza dezordinea”
Aceasta este probabil ideea ei centrală. Înainte de orice:

• eliminăm excesul

• reducem numărul de obiecte

Nu putem organiza când suntem copleșiți de prea multe lucruri. Mai puține lucruri înseamnă automat curățenie mai rapidă.

2. Fiecare lucru trebuie să aibă „o casă”, un loc clar și stabil.
Dacă nu știm unde să îl punem înseamnă că nu ar trebui să îl avem, pentru ca va fi aruncat pe un scaun/o masă/într-un colț doar ca să facă dezordine 😬

3. Organizăm după cum trăim, nu după reguli perfecte stabilite de alții 
De exemplu: dacă aruncăm de obicei haine pe un scaun, acolo e nevoie de un coș de rufe sau de un otoman/taburet cu spațiu de depozitare.

 4. „Accesibil = utilizat”
Dacă e greu de ajuns la ceva nu-l vom folosi și se va transforma în dezordine.
Lucrurile frecvent folosite se aseaza la nivelul ochilor și al mâinilor, iar lucrurile folosite rar se depozitează sus sau în spate. 

 5. Categorii, nu locații
Alejandra are convingerea că este o greșeală clasică să organizăm pe camere lucrurile. Ea sugerează ca este mai eficient să organizăm pe categorii de obiecte (de exemplu- toate medicamentele într-un loc, toate produsele de curățenie într-un singur dulap, uneltele într-un spațiu dedicat etc), dar și să ne întrebăm și să ne răspundem: „unde îmi e cel mai ușor să folosesc asta și să o pun la loc?” (Ea dădea exemplul cu crema de mâini, pe care o ținea în noptieră, dar avea și altele așezate în baie, împreună cu celelalte cosmetice.) 

6. „Containerele decid limita”
Unul dintre cele mai importante principii: ai o cutie → atât păstrezi.
Dacă nu încape totul, trebuie să împuținăm, nu să creăm spații noi de depozitare.

 7. Suprafață liberă = curățenie instant
Ea insistă mult pe ideea aceasta:
mai puține lucruri la vedere→ toate se curăță în câteva secunde.

8. Sisteme care economisesc timp zilnic
Nu organizăm ca să fie frumos, organizăm ca să nu mai pierdem timp zilnic împiedicându-ne de obiecte sau căutând lucruri.

9. Organizare ușor de menținut
Dacă sistemul e prea complicat nu îl vom respecta…
Regulile sunt foarte simple: fără pași în plus și fără perfecționism.

 10. Nu te organiza pentru „viața ideală”
Foarte important: organizăm totul pentru viața noastră reală, conform obiceiurilor noastre zilnice, nu pentru “cum am vrea să fie”- o situație ipotetică.

Rânduiala în casă ne ajută să trăim mai simplu.
Păstrăm ce folosim, dăm la o parte ce ne încarcă și așezăm lucrurile astfel încât viața de zi cu zi să ne fie mai ușoară.

Meniu săptămânal

 

Ghidul unei familii durabile

 Când m-am căsătorit, credeam că dragostea e suficientă ca să țină totul laolaltă. Ani mai târziu am înțeles că dragostea e doar sămânța, iar grija, răbdarea și iertarea sunt apa și lumina fără de care totul se ofilește.

Yellow house- Van Gogh

Am descoperit Ghidul unei familii durabile scris de Gary Chapman și Shannon Warden, un ghid cu „12 idei pentru un cămin mai fericit” și, citindu-l, m-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi așezat pe masă oglinda în care trebuia să mă privesc de multă vreme. Vreau să vă împărtășesc câteva dintre lucrurile care mi-au rămas în suflet.

1. Bunătatea e mai puternică decât orice ceartă
Am crezut mult timp că trebuie să am mereu dreptate, dar e evident că o vorbă spusă cu blândețe are mai multă putere decât o sută de argumente. Bunătatea poate îmblânzi și cea mai aspră zi, numai să tăiem puțin din egoism.

2. Recunoștința schimbă atmosfera din casă
 „Mulțumesc” spus din inimă aduce lumină în casă mai repede decât aprinderea unui bec. Recunoștința face inima să respire ușor și copiii iau exemplul nostru.

3. În iubire sunt mai importante gesturile
Nu trebuie să ne purtăm ca o familie de surdomuți, însă iubirea nu se menține cu promisiuni. Este nevoie de atenție la nenumărate mici detalii: sarcini îndeplinite la timp, dese gesturi de afecțiune, căldură în glas.

4. Compromisul e un pod, nu o înfrângere
A ceda uneori nu mă face mai slabă, ci mai înțeleaptă. Dacă pun orgoliul jos, rămâne loc pentru pace.

5. Iertarea îmi eliberează sufletul
Nu iert pentru că celălalt merită, ci pentru că eu am nevoie să respir din nou. Iertarea îmi ușurează mie sufletul.

6. Comunicarea deschide uși
Nu se recomandă tăcerea atunci când sufletul urlă, dar nici să rănim atunci când vorbim. Comunicarea adevărată e un echilibru între sinceritate și blândețe, pe care e nevoie să le exersăm muuult și bine.

7. Încrederea e cel mai frumos dar
Când le arătăm soților că avem încredere în ei, devin mai puternici. Și când ei ne sprijinesc cu încredere, simțim că putem muta munții.

8. Compasiunea schimbă perspectiva 
Când încerc să privesc lumea prin ochii soțului sau ai copiilor, nu mai judec atât de repede. Compasiunea mă învață să înțeleg înainte de a reacționa.

9. Răbdarea e o comoară ascunsă
Nu suntem firi răbdătoare, dar atunci când așteptăm puțin, lucrurile se așază de la sine. Răbdarea e o formă de dragoste sub forma “loading”.

10. Ordinea din casă aduce și ordinea interioară 
Nu reușim mereu, dar atunci când punem rânduială în lucruri, parcă și gândurile ne devin mai clare. O casă în ordine aduce și liniște în suflet.

11. Bucuria se găsește în mărunțișuri 
Nu am avea nevoie de vacanțe exotice ca să fim fericiți. E suficient uneori un desert împărțit cu copiii sau un film văzut împreună pe canapea. Bucuria se găsește într-adevăr în lucrurile simple, nu e doar un slogan.

12. A fi împreună este o comoară ascunsă a familiei
Mai mult decât vorbele, mai mult decât planurile, contează să fim aproape unii de alții. Să mergem pe același drum, să ne ținem de mână, să știm că nu suntem singuri.

Pot părea stereotipuri despre care s-a tot vorbit, însă e bine să le cunoaștem și cer doar puțină luare-aminte. Sunt ca niște cheițe de purtat în buzunarul inimii. 

Acasă

 Un univers întreg în miniatură, un colț de lume unde timpul se așază pe vârful degetelor și se oprește, măcar pentru o clipă, să ne lase să respirăm… este locul unde soarele se joacă printre perdele, unde lumina se strecoară timidă și mângâie podeaua, iar umbrele se așază ca niște povești tainice pe pereți.

Acasă sunt mirosurile care aduc amintiri: pâinea caldă abia scoasă din cuptor, frunza de busuioc ce emană parfum din carafa în care a fost așezat pe masă, parfumul strugurilor copți din vie, mirosul hainelor spălate, uscate la soare. Mâna care mângâie capul unui copil adormit devine o rugăciune fără cuvinte.

Vasul din fontă, greoi și blând, păstrează în el soarele toamnei. Zacusca fierbe încet, ca o poveste șoptită, iar aroma ei se ridică lent, ca fum de amintiri și doruri calde, învăluind casa ca o mantie de liniște. 

Acasă este locul unde zâmbetele apar din te-miri-ce, unde pașii copiilor fac ecou ca un cântec, unde râsul lor se lipește de obiecte și le dă și acelora viață. Numai aici ne putem lăsa sufletul să zburde în voie, fără teamă și fără mască, unde el se odihnește și se umple de liniște și bucurie.

Mai presus de toate, acasă este un colț de cer coborât pe pământ, un loc sacru în care iubirea pulsează viață, unde fiecare bătaie de inimă, fiecare suflu și fiecare gest devin semne ale prezenței lui Dumnezeu. Este locul unde, indiferent de furtunile vieții, știi că există un refugiu, un loc unde fiecare este văzut, iubit și așteptat.

Noaptea se lasă peste casă, peste curte, ca un veșmânt de catifea, iar greierii își încep cântarea lor tainică. Par preoți nevăzuți, adunați în pridvorul întunecat al lumii, și fiecare cri e ca o rugăciune care se înalță spre cer. Sunetele lor răzbat ritmic, ca și cum ar legăna o cădelniță plină de tămâie, iar văzduhul se umple de miresme nevăzute de pace. În liniștea adâncă, par să facă priveghere pentru întreaga făptură, pentru frunza care doarme, pentru floarea care își strânge petalele, pentru om. Cântarea lor e liturghia de noapte a firii, în care cerul și pământul se ating într-o tăcere plină de har, chemând pe toți acasă…

Chicotelile copiilor se înalță ca un clinchet de clopoței ai veseliei, cuvintele soțului aduc sentimentul de statornicie și siguranță, iar tu, mamă, ești inima care le adună pe toate, purtând în ea liniștea și bucuria lumii. Fiecare mângâiere, fiecare cuvânt spus cu blândețe, fiecare rugăciune șoptită în treacăt, fiecare clipă de răbdare, toate devin fire de aur în covorul nevăzut al casei.

Și astfel, casa nu mai e numai ziduri și mobilier și o transformăm într-un altar al iubirii care respiră, un colț de cer pe pământ, unde fiecare zi își lasă amprenta ca pe o pagină de poezie nesfârșită.

Fă rai din ce ai, mamă, și vei simți cum viața se transformă într-un cântec delicat, taină a prezenței, lumină care nu se stinge niciodată.

Însemnări de weekend

 Pentru astăzi, sâmbătă, 9 august 2025, o altfel de filă de jurnal…

“Zinnia” (lelițe/cârciumarese) de pe mormântul tatălui meu, loc de popas pentru fluturi

Astăzi inima mea bate altfel… mai încet, mai apăsat, ca o vioară care cântă în surdină. E ziua în care tatăl meu a trecut pragul către viața veșnică. De atunci, dorul nu se mai măsoară în zile sau ani, ci în valuri care revin mereu, spălându-mi malul sufletului.

Eram încă un mugur de copil, nici trei primăveri împlinite, când mâinile lui mari, dar blânde ca frunza care mângâie vântul, m-au învățat să țin creionul și să desenez chipuri. Poate ar fi fost și el un artist așezat printre nume mari, dacă rădăcinile lui n-ar fi crescut într-un pământ modest, de oameni simpli de la țară. Dar a fost artistul copilăriei mele: mi-a pictat în inimă dorul de frumos, mi-a deschis uși către albumele de artă, mi-a vorbit despre Brâncuși, despre Tonitza, despre Luchian. Mi-a dăruit primele acuarele și mi-a pus în mână banii (din puținul pe care îl drămuia înțelept) cu care să mă înscriu la cursul de pictură.

O iubea pe mama în taina gesturilor mici: îi aducea reviste de modă ca pe niște buchete de vis, o îndemna să meargă la croitoreasa satului, ca să-și poarte frumusețea în haine croite din curaj și dorință. Îi aducea uneori flori pentru care mama îl mustra, deși îi zâmbea pe ascuns. 

Îi plăcea muzica tinereții lui Tudor Gheorghe, ca o punte între trecut și prezent. 

Pe noptieră, dicționarul de neologisme veghea nopțile, din el culegea în fiecare zi un cuvânt nou, ca pe o stea adăugată cerului său. Iubea integramele, liniștea, ținea gălăgia la distanță, ca pe un nor ce nu are ce căuta într-un cer senin.

Tata a fost un om cuminte, așezat, discret. Nu și-a îmbrăcat des dragostea în cuvinte, dar ea se simțea, nevăzută, ca un acoperiș sub care ploaia nu pătrunde. Am crescut cu certitudinea că, atâta timp cât el era acolo, lumea mea era întreagă. 

Nu mai este de trei ani printre noi, dar mă simt în comuniune cu sufletul lui, când mă gândesc la el mă trec uneori fiori de recunoștință. Îl știu acolo unde durerile tac și timpul nu mai rănește, unde Dumnezeu șterge orice lacrimă. Îi trimit în rugăciune tot ce nu mai pot rosti…

Îl port în mine pe tata, în felul în care zâmbesc, în felul în care tac, în felul în care privesc cerul. Și atunci când drumul meu se umple de pietre, îmi amintesc că el mă încuraja: „Hai, că poți, copilul meu cuminte.”

La predarea cheii

 

Atunci când ne mutăm dintr-o locuință închiriată (fie pentru o scurtă vacanță, fie pentru o perioada mai lunga) trebuie să avem grijă la ce lăsăm în urma, pentru a arăta respectul cuvenit persoanelor care ne-au îngăduit să ne folosim de proprietatea lor. Ce ție nu îți place, altuia nu-i face:

1. Golirea completă a spațiilor
-Scoate toate obiectele personale din dulapuri, sertare, balcon etc.

-Verifică să nu rămână nimic uitat.

2. Bucătăria
-Curăță aragazul, cuptorul, hota (degresează bine).

-Golește și spală frigiderul în interior și exterior.

-Curăță chiuveta și robinetele, elimină calcarul.

-Șterge blaturile, faianța și dulapurile exterioare.

3. Baia
-Spală toaleta, chiuveta, cada/dusul cu produse dezinfectante.

-Șterge oglinda și geamurile.

-Curăță faianța, gresia și rosturile.

-Spală podeaua bine.

4. Camere și hol
-Șterge praful de pe mobilă, calorifere, întrerupătoare.

-Curăță geamurile și tocurile.

-Aspiră și spală podeaua (parchet, gresie sau mochetă).

5. Curățenie suplimentară
-Îndepărtează pete de pe pereți și uși (dacă se poate).

-Curăță mânerele ușilor.

-Verifică și curăță balconul sau terasa.

-Golește și spală coșurile de gunoi.

6. Verificări finale
-Verifică dacă toate becurile funcționează.

-Asigură-te că nu ai uitat nimic.

-Lasă casa ordonată și curată. 

Poate vom ajunge și noi cândva în ipostaza proprietarului care va pune la dispoziția altor oameni o locuință și nu ne dorim să avem parte de chiriași nepăsători…

1,2,3. Cine are prioritate?

Câteva idei din notițele pe care le-am luat ascultând și citind de-a lungul vremii învățături și sfaturi ale părinților sau terapeuților:

 „Unu” este singurătate, închis în sine.
„Doi” este luptă, atracție și respingere.
„Trei” este începutul comuniunii.
Acolo începe iubirea care se dăruiește și unește.

Primul număr care depășește singurătatea (1) și tensiunea dualistă (2) este 3. Această comuniune treimică este reflectată în familie, unde soțul, soția și copilul formează o unitate în iubire. Astfel, familia devine o icoană vie a Sfintei Treimi, depășind singurătatea individuală și tensiunile dualiste (Pr Teologos).

Relațiile „în doi” pot fi instabile dacă nu apare ceva care le dă stabilitate și perspectivă. De aceea se spune adesea că „relația de cuplu se maturizează abia după apariția unui copil”, sau când amândoi își asumă un țel comun. Altfel, se consumă în conflict sau rutină.

În viața de familie, una dintre cele mai mari provocări pentru o mamă este păstrarea echilibrului între dăruirea față de copil și legătura profundă cu soțul ei. Un sfat înțelept, pe care îl regăsim și în gândirea unor terapeuți contemporani precum Barbara O’Neill, este acesta: locul copilului nu este între soți, ci lângă mama lui – temporar, nu definitiv. Și copiii, și soții, trebuie să știe ca relația dintre părinți are prioritate, căci aceea a fost de la început. 

Atenția totală acordată copilului poate, fără să ne dăm seama, să rupă legătura cu soțul. Relația conjugală este temelia familiei și nu trebuie neglijată, pentru că dragostea dintre soți este izvorul de siguranță și echilibru pentru copil.

Un sfat practic: copiii au nevoie să fie culcați devreme. Nu doar pentru sănătatea lor biologică, ci pentru ca mama să aibă timp seara să fie și cu copilul (să-l adoarmă, să-l alăpteze, să-l liniștească), dar apoi să se întoarcă lângă soțul ei. Barbara recomandă ca mama să doarmă o parte din noapte cu bebelușul, dar și o parte cu soțul – păstrând astfel unitatea dintre părinți.

📿 Familia este, în viziunea ortodoxă, o „biserică de acasă”. In această biserică, mama și tata trebuie să rămână uniți, în rugăciune, în dragoste și în înțelepciune – pentru ca și copilul să crească în har și lumină. 

Să ne întrebăm și să avem grijă:

💠Îmi las relația cu soțul să fie „invadată” de dragostea pentru copil?

💠Îmi fac timp pentru soțul meu, chiar și în mijlocul oboselii de zi cu zi?

💠Privesc familia mea ca pe o icoană vie a iubirii dumnezeiești?

Dacă răspunsurile la întrebările de mai sus ne descoperă zone de dezechilibru, nu e motiv de descurajare, ci un prilej de întoarcere. Hristos ne cheamă la o iubire care unește, care pune rânduială în inimi și în relații. Familia este un loc al sfințirii prin răbdare, iertare și dăruire.

🔔 Nu trebuie să fim „totul” pentru copilul nostru, ci să-i oferim un cămin în care vede iubirea părinților, respectul reciproc și rugăciunea.

🕯️ Nu trebuie să ne „pierdem” unul în altul, ci să-L așezăm pe Dumnezeu în mijlocul relației noastre, iar El ne va învăța cum să ne iubim și să ne creștem copiii.

„Dacă doi oameni se iubesc și Îl pun pe Dumnezeu între ei, atunci orice greutate poate deveni scară spre cer.”

— Părintele Teofil Părăian

💞 Așadar, să ne rugăm unii pentru alții, soț pentru soție, mamă pentru copil, și toți împreună pentru pacea și sfințirea familiei – această mică biserică de acasă.