Inside. Din cuib… (1)

 În ultimii șapte ani m-am preocupat serios de designul interior. Am urmat cursuri, am obținut chiar și un certificat care mi-ar fi permis să încep o afacere în domeniu. Dar viața de zi cu zi nu este întotdeauna atât de simplă și de așezată pe cât ne-o imaginăm.

Cu șapte copii mereu în preajmă și fără ajutor permanent, cu un tătic solicitat neîncetat de nevoile sufletești ale altora, alergând între cursuri de perfecționare și noi studii universitare, eu am ales ca această pasiune să rămână, cel puțin pentru vremea aceasta, o bucurie pe care o cultiv pentru familia și casa mea, fără a dedica timp și a mă concentra asupra unei cariere recunoscute social, dedicându-mă în schimb lucrurilor care, în această etapă a vieții, mi-au fost încredințate.

De când ne-am căsătorit am fost mereu într-un șantier sau într-o mutare. Nu am avut niciodată așezare în lucruri mai mult de doi ani la rând. 🙂

 Știu că, privind din afară, pare obositor, așa este. Dar, în același timp, fiecare casă ne-a învățat ceva despre răbdare, despre chibzuință și despre bucuria de a vedea, încetul cu încetul, cum un loc devine „acasă”.

Astăzi vreau să aștern aici o mică parte dintre năzuințele mele care au prins, în sfârșit, contur.

Este vorba despre camera celor trei fetițe ale noastre, într-un apartament aflat la etajul I al unei clădiri vechi. Amenajarea ei a pornit, aproape la propriu, de la grinzi și s-a întins pe parcursul a cinci ani, după ce am schimbat acoperișul clădirii.

Nu ne-am permis un alt ritm. Suntem înglodați în datorii, dar nădăjduim că le vom achita pe toate, încet-încet, cu ajutorul lui Dumnezeu. Am încercat ca acolo unde investim să alegem lucruri trainice, făcute să dureze, cu gândul că de ele se vor bucura cândva și alte generații de urmași, nepoții sau chiar strănepoții...

Lucrările au fost multe și pentru noi fiecare etapă a însemnat timp, bani, răbdare, griji - multe griji, multă oboseală.

Am întărit grinzile putrede din tavan și din podea, am scos stuful din tavan și am montat izolație din vată, împreună cu un sistem de ventilație cu recuperare de căldură. Pentru acesta din urmă a fost nevoie să coborâm înălțimea camerei cu aproximativ 30 de centimetri.

Apoi am scos nisipul din podea, cel aflat între scânduri, și am pus polistiren expandat între grinzi, în locul lui. Peste acesta au urmat plăci Tego, șapă semiumedă, încălzire în pardoseală și, în cele din urmă, finisajul din calcar Yellow Sylvia- privind pardoseala, vedem o parte dintr-o lume care a existat cu mult înaintea noastră, sunt vizibile cochilii egiptene fosilizate, avem o bucată de istorie geologică la picioare…

La iluminat am ales ceva simplu: spoturi încastrate clasice și wallwasher. În zona patului mi-am dorit foarte mult o aplică Tiffany. Până la urmă am ales o variantă mult mai accesibilă, de pe Temu, care păstrează aproape același efect vizual.

Pentru ferestrele cu obloane automatizate am ales perdele simple, albe, semitransparente, bordate cu dantelă roz — un detaliu delicat, potrivit pentru camera celor trei fetițe.

La capitolul mobilier am avut, din păcate, și o experiență neplăcută: am luat o mare țeapă de la un producător local. Experiența aceasta ne-a învățat însă o lecție pe care aș vrea să o împărtășesc: atunci când faceți o investiție importantă, semnați întotdeauna un contract cu executantul. Chiar dacă este un contract simplu, chiar dacă este scris de mână și nu are un aer „oficial”, este important ca înțelegerea dintre voi să fie pusă pe hârtie, cu detaliile proiectului și cu semnătura celui care își asumă lucrarea, aceasta hârtie poate scuti mai târziu de pierderi mari și de multe neplăceri.

Noi am reușit, în cele din urmă, să colaborăm cu succes cu firma Apollo din Cluj, iar pentru acest lucru suntem recunoscători echipei de la atelier. Birourile și scaunele sunt de la mobila moll, cumpărate în rate.

Dar, dincolo de toate detaliile tehnice, cred că uneori imaginile spun cel mai bine povestea… 

Randare

Randare

https://apolloromania.com/mobila/project/dormitor-din-lemn-pentru-copii-26/

Finalul…

În orice reușită există un secret. În cazul nostru, nu este nici un buget generos, nici un ritm rapid de lucru și nici măcar o echipă numeroasă de oameni, secretul este RĂBDAREA… și când simți ca nu mai poți, tot mai poți puțin. 🙂

Microchimerism

 Există descoperiri ale științei care fac taina existenței si mai fascinantă. Microchimerismul fetal este una dintre ele (termen provenit din mitologia greacă, unde Himera era o creatură alcătuită din părți ale mai multor animale. În biologie, termenul este folosit metaforic pentru a descrie un organism care conține un număr mic de celule provenite de la un alt individ).

Cercetările arată că în timpul sarcinii un număr foarte mic de celule ale copilului trec prin placentă și rămân în trupul mamei. Unele dintre ele pot dăinui zeci de ani, chiar și până la sfârșitul vieții. Așadar, după ce copilul se naște, pleacă în lume, crește și își întemeiază propria familie, o parte infimă din el continuă să existe în trupul celei care i-a dat viață.
Ce imagine tulburătoare!

 Mama este cea care dăruiește viața din trupul ei pentru o vreme, dar este schimbată pentru totdeauna de fiecare copil pe care îl poartă în pântece. Deci maternitatea nu este un episod trecător…
În mod firesc, o mamă începe să gândească altfel, să simtă altfel, să iubească altfel odată cu apariția unei sarcini. Își schimbă prioritățile, își comprimă timpul, își înfrânează dorințele și învață să trăiască pentru cineva mai presus de sine. Pe lângă toate schimbările, inclusiv cele sufletești, aflăm acum că mai există o schimbare tainică, biologică: trupul ei poartă apoi urmele copiilor săi.
Tocmai de aceea iubirea unei mame este unică, de neînlocuit. Nu este o alegere și reprezintă vrând-nevrând o întreagă istorie înscrisă în  ființa ei. 

Microchimerismul nu explică iubirea maternă, dar evidențiază că relația dintre mamă și copil este mai profundă decât am fi bănuit.

Pentru creștin, această descoperire poate deveni și un prilej de contemplație.
Dacă orice mamă păstrează în trupul său urme ale copilului ei, cât de adâncă trebuie să fi fost legătura dintre Maica Domnului și Fiul ei, Domnul nostru Iisus Hristos! Microchimerismul nu explică taina Întrupării  (ține de credință, nu de biologie, deși există un documentar care evidențiază faptul ca Mântuitorul nu a avut cromozom Y, fiind născut doar din trupul Maicii) și totuși, iată că realitatea biologică ne oferă o imagine grăitoare.

Dumnezeu a rânduit ca iubirea dintre mamă și copil să nu fie o emoție oarecare, dar și să lase urme reale, întărind convingerea că iubirea adevărată nu este trăită fără să ne transforme.
Acesta este unul dintre cele mai frumoase adevăruri pe care ni le amintește microchimerismul: fiecare iubire jertfelnică ne schimbă. Nimeni nu poate iubi cu adevărat și apoi să rămână același.
O mamă nu mai este aceeași femeie care era înainte de a-și ține copilul în brațe. Ea devine un om nou, trupul ei poartă amintirea vie a copiilor, iar sufletul ei învață, puțin câte puțin, chipul iubirii jertfelnice.

Dumnezeu ne învață Evanghelia prin însăși creația Sa: iubirea (se) dăruiește, lasă urme, iar aceste urme ne transformă pentru veșnicie.

Să creștem sfinți sau măcar să ne raportăm la copilași ca la viitori sfinți, mame dragi!

Valuri

 

Am dimineți în care mă trezesc și iubirea pare să curgă firesc: îmi privesc copiii și îi găsesc frumoși chiar dacă sunt urâcioși, țâfnoși, gălăgioși, îl văd pe soțul meu și mă întreb cum de Dumnezeu mi-a făcut un dar atât de mare, iar casa, cu toate neorânduielile ei, îmi pare binecuvântată.
Apoi am zile în care simt că toți îmi sunt niște tirani care cer într-una câte ceva de la mine, fără să mă lase măcar să respir între solicitări:
„Mama!”, încă o dată, și încă o dată. La sfârșitul zilei îmi doresc doar liniște, atât de multă liniște, visez cum odată cu apusul soarelui casa ar amuți și n-ar mai rămâne decât mirarea și tăcerea.
Sunt atât de multe schimbări, atâtea oscilații de stări în mine însămi. Nu cumva dragostea mea este prea mică? Cum pot într-o zi să mă topesc de dor după ai mei, iar în alta să-mi doresc doar să nu mai aud pe nimeni strigând „mama”?
Sigur că Dumnezeu m-a creat întreagă: suflet și trup.
Sigur, trupul meu are ritmurile lui, cu zile în care hormonii îmi colorează lumea într-o lumină mai caldă și alteori aceeași lume pare mai apăsătoare. Uneori mă surprind îndrăgostindu-mă din nou de soțul meu, cu aceeași emoție pe care o credeam pierdută, alteori sunt mai sensibilă, mai irascibilă, mai ușor de rănit.

Îmi privesc aceste stări cu suspiciune, dar încerc să fiu realistă…
Nu sunt doar suflet.
Nu sunt doar trup.
Sunt omul pe care Dumnezeu l-a zidit din țărână și peste care a suflat Duh de viață.
Hormonii explică uneori intensitatea valurilor, dar nu dau sens vieții mele, pot influența ceea ce simt, însă nu hotărăsc cine sunt, după cum nici lipsa unei emoții frumoase nu înseamnă că iubirea a dispărut.
Este o mare greșeală să confund valurile cu marea.
Când îmi doresc doar să fie liniște mă întreb dacă nu cumva am devenit prea egoistă, dar dacă unul dintre copiii mei ar face febră în noaptea aceasta, m-aș ridica fără să mă gândesc o clipă, l-aș veghea până dimineață și m-ar durea sufletul pentru el… semn că dragostea nu a plecat, doar duioșia mi s-a ascuns pentru o vreme în spatele oboselii…
Privind la mine, văd valuri.
Privind la Maica Domnului, văd marea cu taina adâncimilor ei liniștite și cu toată frumusețea cerului care se oglindește în ea…
Evangheliile nu ne spun că Ea a fost lipsită de durere sau de tulburare, o vedem căutându-L trei zile pe Pruncul Iisus, stând sfâșiată de durere la picioarele Crucii, păstrând în inimă cuvinte pe care eu nu le înțeleg încă pe deplin.
Nu a fost, nu este o mamă fără simțire, dar Ea are inima statornicită în Dumnezeu.
Acesta este modelul pe care îl căutăm noi, toate mamele: nu ca să scăpăm de emoții, nu ca să nu mai existe zile în care obosim sau ne simtim copleșite, doar să nu confundăm ceea ce simțim într-un moment anume cu ceea ce suntem noi în realitate, fluxul și refluxul nu schimbă adâncul mării.
Astăzi valul este al bucuriei, mâine poate fi al iritării, poimâine al nostalgiei, iar între valurile inimii mele și stânca pe care încerc să-mi sprijin viața se desfășoară, poate, întreaga luptă a unei mame: de a se lăsa modelată, schimbată, îndumnezeită.
Eu nu mă rog să scap de valuri, cer doar să nu-mi pierd ancora…