Se afișează postările cu eticheta sfat. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta sfat. Afișați toate postările

10 îndemnuri către sine pentru aceste vremuri

 


  1. Să Îl pun pe Hristos în centrul casei mele, ca lumină călăuzitoare, mângâiere și temelie în orice vreme, dar mai ales în vremuri de încercare.
  2. Să mă rog cu stăruință pentru soțul, copiii și familia mea, dar și pentru toți cei aflați în suferință, lipsă și rătăcire, știind că rugăciunea unei mame are putere mare înaintea lui Dumnezeu.
  3. Să nu îmi pierd nădejdea în fața necazurilor, ci să am încredere că Dumnezeu rânduiește totul spre folosul nostru veșnic, chiar dacă drumul pare greu sau întunecat.
  4. Să îmi păzesc cu grijă mintea și inima de frică și tulburare, ferindu-mă de știri, vorbe sau ispite care slăbesc pacea din suflet și credința în purtarea de grijă a Domnului.
  5. Să fiu un izvor de blândețe, iertare și răbdare în familie, știind că duhul casei mele se hrănește din ceea ce port eu în inimă și în cuvânt.
  6. Să îmi cresc copiii in Biserică, să trăiască Sfintele Taine ca pe o lucrare de sfințire și schimbare a ființei lor, în frica de Dumnezeu și dragoste de adevăr, învățându-i prin faptă și cuvânt că viața lor are sens doar în lumina lui Hristos.
  7. Să sprijin biserica și pe preoții care o păstoresc, cu rugăciune, ascultare și ajutor, căci fără comuniunea cu Trupul lui Hristos toți ne uscăm sufletește.
  8. Să lupt împotriva deznădejdii prin recunoștință și smerenie, mulțumind zilnic pentru binecuvântările primite, chiar și cele mici, și aducând laudă lui Dumnezeu în toate.
  9. Să îmi păstrez demnitatea și curăția inimii, ferindu-mă de vorbe deșarte, bârfe, nemulțumiri și judecăți, pentru ca pacea Duhului să rămână în mine.
  10. Să mă aflu, prin mila lui Dumnezeu, între cei pe care El îi va întări să treacă cu bine prin cele ce vor veni. Să mă lumineze Domnul și, dacă este cu voia Lui, să pot fi o întărire smerită pentru alte femei, mame și soții, împărtășind cu dragoste și discreție din ceea ce El mi-a dăruit, ca să nu rămânem singure în lupta cu lumea, ci să ne sprijinim una pe alta în nădejde.



1,2,3. Cine are prioritate?


Câteva idei din notițele pe care le-am luat ascultând și citind de-a lungul vremii învățături și sfaturi ale părinților sau terapeuților:

 „Unu” este singurătate, închis în sine.
„Doi” este luptă, atracție și respingere.
„Trei” este începutul comuniunii.
Acolo începe iubirea care se dăruiește și unește.

Primul număr care depășește singurătatea (1) și tensiunea dualistă (2) este 3. Această comuniune treimică este reflectată în familie, unde soțul, soția și copilul formează o unitate în iubire. Astfel, familia devine o icoană vie a Sfintei Treimi, depășind singurătatea individuală și tensiunile dualiste (Pr Teologos).

Relațiile „în doi” pot fi instabile dacă nu apare ceva care le dă stabilitate și perspectivă. De aceea se spune adesea că „relația de cuplu se maturizează abia după apariția unui copil”, sau când amândoi își asumă un țel comun. Altfel, se consumă în conflict sau rutină.

În viața de familie, una dintre cele mai mari provocări pentru o mamă este păstrarea echilibrului între dăruirea față de copil și legătura profundă cu soțul ei. Un sfat înțelept, pe care îl regăsim și în gândirea unor terapeuți contemporani precum Barbara O’Neill, este acesta: locul copilului nu este între soți, ci lângă mama lui – temporar, nu definitiv. Și copiii, și soții, trebuie să știe ca relația dintre părinți are prioritate, căci aceea a fost de la început. 

Atenția totală acordată copilului poate, fără să ne dăm seama, să rupă legătura cu soțul. Relația conjugală este temelia familiei și nu trebuie neglijată, pentru că dragostea dintre soți este izvorul de siguranță și echilibru pentru copil.

Un sfat practic: copiii au nevoie să fie culcați devreme. Nu doar pentru sănătatea lor biologică, ci pentru ca mama să aibă timp seara să fie și cu copilul (să-l adoarmă, să-l alăpteze, să-l liniștească), dar apoi să se întoarcă lângă soțul ei. Barbara recomandă ca mama să doarmă o parte din noapte cu bebelușul, dar și o parte cu soțul – păstrând astfel unitatea dintre părinți.

📿 Familia este, în viziunea ortodoxă, o „biserică de acasă”. In această biserică, mama și tata trebuie să rămână uniți, în rugăciune, în dragoste și în înțelepciune – pentru ca și copilul să crească în har și lumină. 

Să ne întrebăm și să avem grijă:
💠Îmi las relația cu soțul să fie „invadată” de dragostea pentru copil?
💠Îmi fac timp pentru soțul meu, chiar și în mijlocul oboselii de zi cu zi?
💠Privesc familia mea ca pe o icoană vie a iubirii dumnezeiești?

Dacă răspunsurile la întrebările de mai sus ne descoperă zone de dezechilibru, nu e motiv de descurajare, ci un prilej de întoarcere. Hristos ne cheamă la o iubire care unește, care pune rânduială în inimi și în relații. Familia este un loc al sfințirii prin răbdare, iertare și dăruire.

🔔 Nu trebuie să fim „totul” pentru copilul nostru, ci să-i oferim un cămin în care vede iubirea părinților, respectul reciproc și rugăciunea.

🕯️ Nu trebuie să ne „pierdem” unul în altul, ci să-L așezăm pe Dumnezeu în mijlocul relației noastre, iar El ne va învăța cum să ne iubim și să ne creștem copiii.

„Dacă doi oameni se iubesc și Îl pun pe Dumnezeu între ei, atunci orice greutate poate deveni scară spre cer.”

— Părintele Teofil Părăian


💞 Așadar, să ne rugăm unii pentru alții, soț pentru soție, mamă pentru copil, și toți împreună pentru pacea și sfințirea familiei – această mică biserică de acasă.









Între două porunci


 Învăț, zi de zi, să pășesc cu discernământ între două porunci care par, uneori, în tensiune: porunca de a-i cinsti pe părinții mei și pe cei ai soțului meu, și porunca de a fi credincioasă lui Dumnezeu în toate ale vieții mele, inclusiv în privința deschiderii către nașterea de prunci.
Nu este ușor să te afli în mijlocul acestui „foc blând” al iubirii. Mai ales când părinții sau socrii nu sunt membri activi ai Bisericii, iar cugetul lor, oricât de bine intenționat ar fi, este modelat de gândirea lumii moderne, în care copiii sunt percepuți adesea ca o povară sau o piedică în calea „realizării de sine”.
Am auzit încă de la începutul căsniciei sfaturi de genul: „E destul unul-doi, nu vă umpleți casa de copii că nu o să vă descurcați”, „Voi n-aveți loc să trăiți, dar vreți să mai faceți unul?”, „Mai bine faceți bani, că dragostea nu ține de foame”. Și toate acestea ne-au fost spuse nu din ură, ci tocmai dintr-o dragoste care nu-L mai pune pe Dumnezeu în centrul vieții.
Ca femeie ortodoxă, știu că darul vieții vine de la Dumnezeu. Copilul nu este „un proiect”, ci o binecuvântare. Nu este un calcul, ci o taină. Deschiderea către viață este o formă de ascultare, o rugăciune vie: „Doamne, facă-se voia Ta și în pântecele meu, nu voia lumii sau a fricii.”
Și totuși, cum să ne purtăm față de cei care gândesc altfel? Ce facem când părinții sau socrii noștri, poate din lipsă de credință sau dintr-o teamă adânc înrădăcinată, ne îndeamnă împotriva voii lui Dumnezeu?
În Biblie ni se spune clar: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta.” Dar se spune și: „Cel ce iubește pe tatăl sau pe mama mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37).
Așadar, cinstirea nu înseamnă supunere oarbă. Cinstirea nu înseamnă renunțarea la adevăr. Cinstirea nu înseamnă a trăda credința pentru a păstra o liniște superficială. Ci înseamnă a arăta răbdare, blândețe, rugăciune, dar și fermitate când este vorba de alegerile familiei noastre întemeiate în Hristos.
Le-am ascultat cuvintele, le-am mulțumit pentru grijă, dar am mărturisit cu dragoste: „Voi ne-ați crescut cum ați știut, dar noi vrem să trăim cum ne cere Dumnezeu. Dacă El ne va dărui mai mulți copii, îi vom primi cu inimă deschisă, nu cu teamă. El știe mai bine ce ne este de folos.”
Nu e nevoie de ceartă. Nu e nevoie de răzvrătire. Este nevoie de rugăciune și de o inimă care să se întărească în adevăr. Când ei nu mai pot vedea lumina, noi suntem chemați să o purtăm. Să fim farul lor, chiar dacă, pentru o vreme, se vor supăra sau vor căuta să ne întoarcă din drum.
În cele din urmă, cine știe? Poate că viața pe care o primim cu bucurie, în ciuda împotrivirilor lor, va fi tocmai ceea ce le va înmuia inima și le va aprinde din nou credința. Poate că prin copiii noștri, ei vor vedea chipul viu al lui Dumnezeu. Și atunci vor înțelege de ce L-am ales pe El mai presus de orice sfat omenesc.

Frumusețea cumințeniei


Se întâmplă uneori să mă întreb singură de ce mă port așa simplu sau de ce nu mă las, din când în când, influențată de modă, de culorile „în tendințe”, de ceva mai îndrăzneț. Apoi îmi reamintesc răspunsul: imi e întipărită în suflet o vorbă pe care o spunea adesea duhovnicul meu din adolescență: „Felul în care te porți și te îmbraci e o prelungire a felului în care te rogi.

Ca femeie, ca mamă, ca soție de preot, am simțit de multe ori cât de mult contează nu doar ceea ce spunem, ci și ceea ce arătăm prin viața noastră de zi cu zi. Haina nu este totul, desigur, dar modestia, cumințenia, curăția sunt ca niște flori: se simt, nu strigă, dar lasă mireasmă.

Am citit cândva printre cuvintele Sfântului Paisie Aghioritul:
Frumusețea femeii este smerenia, buna-cuviință. Hristos nu Se uită la hainele noastre, ci la inima noastră. Dar, ceea ce purtăm arată ce avem în inimă.
De fapt, nu e vorba de interdicții sau reguli, este vorba de alegeri care izvorăsc din iubire: din iubirea față de Dumnezeu și din dorința de a nu stârni în jurul nostru tulburare, ci pace.

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul, pe care l-am îndrăgit mult în ultimii ani, ne îndeamnă la ceva și mai greu, dar și mai frumos:
Simplitate și bunătate — asta-i totul pentru a dobândi harul dumnezeiesc.

Trăim într-o lume agitată, plină de imagini, de presiuni, de comparații, dar am putea descoperi că în locul unde locuiește simplitatea vine și libertatea aceea interioară care te ajută să nu mai fii înfricoșat de ce spune lumea, ci atent la ce șoptește Dumnezeu în inimă…

Mi-a luat ani buni să înțeleg că haina poate fi o mărturisire tăcută, fără ostentație, fără judecată, doar o prezență liniștită care spune: „Sunt a Domnului.” Îmi aleg hainele cu gândul că vor vorbi înainte ca eu să o fac, vor reflecta nu cât de „la modă” sunt, ci dacă sunt în pace cu sufletul meu.


Despre culori și rostul discreției

Mi-au plăcut întotdeauna culorile. Deși aveam tendința să cred că evlavia se măsoară în tonuri de cenușiu, în timp am învățat că nu orice culoare se potrivește oricând, oriunde, cu oricine, nici măcar cenușiul. A fost un proces lent, cu tatonări, cu întrebări, cu rugăciuni. De multe ori, înainte de a ieși pe ușă, îmi întrebam conștiința (nu oglinda) dacă ceea ce port e „cuviincios” și dacă, văzându-mă cineva, ar rămâne cu un gând curat sau cu tulburare.

Am înțeles că și culorile au glas: unele strigă, altele vorbesc liniștit, altele îmbrățișează privirea fără să o forțeze. Așa am început să aleg tonuri calde, cuminți, care dau sufletului o așezare. Nu le interzice vreo lege pe celelalte, dar simt ca fiecare poate transmite altceva.

Îmi vine mereu în minte un dialog cu îngerul meu păzitor, văzându-mă
 în oglindă cu o eșarfă de un roșu-aprins, aud sfatul lui șoptit în gândul meu:
Roșul cere bătaie de inimă, dar uneori e mai bine să tacă și haina, nu doar gura.”
Cândva nu înțelegeam gândul acesta... Acum, după ani de trăire aproape de altar, între copii, oameni, spovedanii și liturghii, știu ce înseamnă. Unele culori se potrivesc bucuriei din casă, în prezența soțului, a copiilor, dar în lume, printre oameni de tot felul, e bine ca hainele noastre să inspire liniște, nu neliniște.

Asta nu înseamnă să trăim în bej și negru, dar să iubim culorile care nu cer să fie privite, culorile care însoțesc, nu domină. Uneori, o bluză într-un verde-măsliniu, o rochie într-un albastru rugător, un maron pământiu spun mai mult despre feminitate și frumusețe decât orice ținută îndrăzneață. Dacă frumusețea vine din interior, atunci și culoarea care o învelește trebuie să-i semene: caldă, discretă, echilibrată.

De fapt, nu este vorba de modă, ci de măsură; această măsură, bunul simț, nu se învață doar din cărți, ci și de la femei credincioase, de la maici, de la mame care au trăit cu crucea pe umăr și cu dragoste în ochi.

Am ajuns să cred că, în lumea noastră zgomotoasă, culorile cuminți sunt o formă de smerenie vestimentară, nu ne ascund, ci ne așază în ochii oamenilor și ai lui Dumnezeu.

Accesorii care nu smintesc:
 frumusețea detaliului discret

Recunosc, mi-au plăcut mereu lucrurile frumoase: am o broșă moștenită de la bunica, o pereche de cercei mici primiți la naștere în dar, uitați într-o cutiuță de bijuterii, o batistă brodată, pusă în geantă cu gândul la mama. 

Nu cred că Dumnezeu ne cere să fim monotone sau neîngrijite, ci dimpotrivă, ceea ce facem cu drag, cu grijă, cu bun-simț poate fi o formă de recunoștință pentru darurile primite.
Dar aici intervine o finețe duhovnicească pe care o observăm mai ales la maicile bătrâne și la femeile evlavioase pe care le-am întâlnit în sate și mănăstiri: nu tot ce este frumos trebuie și purtat, nu tot ce ne stă bine ni se și cuvine.

Accesoriile, fie ele bijuterii, genți, eșarfe, încălțări, vorbesc, și ele, pot întregi o ținută aleasă cu bun-gust, dar pot și dezechilibra o haină simplă, atrăgând privirea acolo unde nu e nevoie. Nu este păcatul în obiectul în sine, ci în intenția cu care îl purtăm și în efectul pe care îl are asupra celor din jur.

Modestia nu înseamnă să fii lipsită de frumusețe, ci să fii atentă la măsură, context și folos.
Nu purta ceea ce atrage priviri străine asupra ta”, își spune o femeie înțeleaptă. „Păstrează lucrurile dragi pentru ceasuri curate.
Pastrez câteva accesorii simple, de suflet: ceasul, verigheta, inelul Sfintei Ecaterina, cruciulița de la gât. Încerc să port doar ceea ce nu umbrește lumina feței și nu deviază privirea celui care mă întâlnește. Dacă un cercel e prea mare, o brățară prea sclipitoare, o geantă prea țipătoare mă întreb: „De ce aș simți nevoia să atrag atenția?” Dacă răspunsul nu e curat, le las deoparte.


Într-o lume în care totul se vinde cu etichete, cu strălucire și cu vitrină, femeia creștină e chemată la o altfel de eleganță: una a discreției, a curăției inimii, a bunului-gust care nu urmează trenduri, se ancorează în adevăruri. Un accesoriu purtat cu smerenie poate fi o tăcută împodobire a sufletului… sau, dimpotrivă, o umbră în plus, dacă nu e bine cântărit.

Sunt multe femei în Biserică, simple, necunoscute, care au un chip atât de frumos, deși nu poartă nimic strălucitor, ochii lor lucesc de pace, mișcările le sunt calme, hainele discrete. Și totuși, lasă o amprentă adâncă, aceasta este frumusețea la care râvnesc eu însămi…

 Frumusețea care rămâne

Nu știm niciodată cine ne privește, poate o adolescentă care caută un model, poate un suflet tulburat care are nevoie de o rază de liniște, poate un om care, fără să spună nimic, se întreabă dacă Hristos mai poate fi întâlnit în lumea asta grăbită…
Și-atunci, ne întrebăm: 
Ce spune haina mea despre mine? Ce las în urmă când trec?
Nu suntem chemate să fim „perfecte”, nici să ne ascundem frumusețea, ci să o împodobim cu înțelepciune, cu simplitate și mai ales cu har, să arătăm că feminitatea nu stă în stridență, ci în echilibru, că frumusețea adevărată nu atrage atenția, dar o liniștește, că o femeie care Îl iubește pe Hristos nu are nevoie să se afirme cu voce tare, fiindcă lumina ei se vede fără cuvinte.

O eșarfă purtată cu eleganță, o haină curată, o culoare caldă, o cruce discretă la gât, toate sunt detalii care spun cine suntem, fără să fim nevoite să explicăm. Sunt felul nostru de a spune: „Doamne, și eu Te urmez, chiar și aici, în mijlocul lumii.
În fiecare dimineață, când deschidem dulapul, facem o alegere care poate fi o mărturisire de credință. Să ne rugăm ca Domnul să ne dea înțelepciunea de a purta nu doar haine, ci mai ales grijă pentru sufletul nostru și al celor pe care îi întâlnim.

Și atunci, chiar dacă nu vom fi remarcate, vom fi simțite. Frumusețea care izvorăște din inimă  nu se demodează niciodată.





Calendar duhovnicesc pentru mămicile ocupate

„Mamă, hai cu mine să ne rugăm…”

Inima mi-e și mie undeva între oboseală și dor.


Suntem multe, femei trăind în ritm alert, cu zile pline și nopți scurte. Vrem să fim acolo pentru copiii noștri, pentru soț, pentru casa noastră, pentru comunitate. Și undeva, aproape invizibil, sufletul nostru se uită lung la Dumnezeu și-L întreabă: „Mai e timp și pentru relația mea cu Tine, Doamne?”

Da. Este. Nu tot timpul acela lung, tihnit, ideal, pe care ni-l imaginăm. Dar clipe de tihnă și hrană sufletească pot apărea în orice zi. De aceea, îți propun un calendar duhovnicesc pentru mamele ocupate – ca tine și ca mine.

Fiecare săptămână are o temă mică, o rugăciune scurtă și o faptă simplă. Nu-i nevoie să faci totul perfect. E nevoie doar să-L inviți pe Dumnezeu în universul tău. El va face restul.

Săptămâna 1
Timpul e dar, nu dușman

Doamne, binecuvintează începutul și sfârșitul fiecărei zile. Umple-mi clipele cu prezența Ta.

💠 Oprește-te 1 minut în fiecare dimineață (poate chiar în timp ce încălzești laptele pentru cei mici). Spune în șoaptă sau în gând:

Ziua aceasta e a Ta, Doamne. Fă-mă părtașă la lucrarea Ta în ea.


Săptămâna 2
Cuvinte care vindecă


Doamne, pune pază gurii mele și înțelepciune în ceea ce le spun copiilor mei.

💠 Alege cu atenție un moment în care să încurajezi un copil, pe soț sau pe o altă mamă. Un compliment sincer, o vorbă bună, o binecuvântare tăcută.

Săptămâna 3
Lucrurile mici au putere mare


Îți dau, Doamne, faptele mele mici – spală-le, curățește-le, umple-le cu har.


💠 Fă o faptă bună ascunsă. Pune o gustare în plus în ghiozdanul copilului pentru un coleg. Lasă o floare pe banca din fața bisericii. Trimite un mesaj de încurajare anonim.

Săptămâna 4
Sufletul tău e și el copilul cuiva


Doamne, amintește-mi că și eu sunt fiica Ta. Ajută-mă să fiu vrednică de aceasta.

💠 În fiecare zi rezervă-ți un moment de liniște, așază-te în fața icoanei sau lângă o căndeluță și citește un psalm, o pagină dintr-o carte duhovnicească sau chiar o rugăciune simplă. Oferă-i sufletului tău 10 minute de tihnă.

Și dacă nu reușesc?

Nu suntem aici pentru performanță, ci pentru prezență. Poți relua o săptămână, poți sări o zi. Dumnezeu nu ține condică. El ține deschisă poarta Sa.

Cu pași mici putem ajunge departe.


Cu drag și rugăciune,

Andreea


Când simți ca te împuținezi, deși e sarbatoare…

în satul nostru- miniatura din curtea bisericii 

 Zilele acestea sunt pline – de slujbe, de mese, de întâlniri, de mișcare, de bucurii și de responsabilități. Dar tocmai de aceea, e cu atât mai important să păstrăm o inimă atentă, care nu uită de ce ne bucurăm și cu Cine ne bucurăm.


După zilele intense de Paști, firea omenească poate obosi, și e firesc. Dar trăirea nu trebuie confundată cu euforia. Nu trebuie să simți mereu ceva „mare” ca să fii aproape de Hristos. Uneori, tocmai liniștea de după vâltoarea praznicului e spațiul unde Hristos Se lasă întâlnit mai adânc.


Ca să nu alunecăm în rutină, să facem un lucru simplu: recunoștință. În fiecare zi a Săptămânii Luminate, să ne oprim timp de câteva clipe și să spunem în gând: «Hristos a înviat pentru mine. Astăzi. Nu doar acum două mii de ani.» Și să ne aducem aminte că fiecare zi din Săptămâna Luminată este ca o prelungire a Duminicii Paștelui – nu e o succesiune de zile, ci o singură zi trăită în șapte feluri.


Iar când vine și praznicul Sfântului Gheorghe, să ne aducem aminte că sfinții sunt cei care au trăit Învierea din plin – în suferință, în curaj, în biruință. Sfântul Gheorghe nu e un „alt” praznic, ci o icoană vie a Învierii: un om care a murit pentru Hristos și a trăit veșnicia deja.


Dacă ne simțim copleșite de ritm, să nu ne învinovățim, dar nici să nu ne lăsăm pradă inerției. Să căutăm simplitatea. Să aprindem o lumânare. Să facem o rugăciune scurtă. Să spunem „Hristos a înviat” nu doar cu gura, ci și cu gândul – și va învia și în inima noastră, zi după zi.


Așa se înnoiește trăirea: nu prin mulțimea faptelor, ci prin adâncimea iubirii.



Rutina matinală


 Din ciclul “schimbarea minții”, obiectiv al postului în care ne aflăm…

Pentru a alunga sentimentul de vinovăție (un sentiment foarte toxic) de la sfârșitul unei zile fiindcă nu am reușit să împlinesc tot ce îmi propusesem, am de corectat apucăturile de la începutul zilei. Întrucât “ziua bună se cunoaște de dimineață”…

Trezirea și Rugăciunea (cu minim 30 minute înaintea celor din casa, pentru a profita de liniște; 30 de minute de adunare și rugăciune sunt extrem de importante)
☀️ Scop: Să încep ziua cu calm și intenție.
☀️ Cum: Dedic acum minim 20 minute pentru rugăciune. Sigur, rugăciunea va continua tot restul zilei, fie ea și doar rostită în șoaptă cu buzele sau ținând gândul la Dumnezeu, păstrând permanent dialogul cu El. 
Aceasta mă ajută să îmi centrez mintea și să îmi stabilesc intențiile pentru ziua respectivă.
Plimbare în aer liber (20-30 minute, când duc copiii la școală și drumul înapoi spre casă, eu lucrez de acasă)
☀️ Scop: Să cresc nivelul de energie și să îmi activez corpul.
☀️Cum: Îmi fac un obicei din a ieși la o plimbare scurtă, chiar și în jurul casei. Aerul proaspăt și mișcarea fizică stimulează energia.
Mic dejun sănătos (10 minute)
☀️ Scop: Să echilibrez nivelul de energie pe parcursul zilei.
☀️ Cum: Optez pentru un mic dejun bogat în proteine și fibre. De exemplu, terci de ovăz cu fructe deshidratate și semințe sau ouă cu legume (în afara postului). Acestea combat pofta de dulciuri și susțin energia constantă. Să nu uit de hidratare!
Exerciții de stretching (5-10 minute, am învățat la grădiniță exercițiile de înviorare pe care le-am ignorat cu ani; metaniile și închinăciunile- specifică Postului este rugăciunea Sfântului Efrem Sirul- sunt exercițiul ideal de stretching)
☀️ Scop: Să reduc stresul și să îmi activez corpul pentru ziua care urmează, dar ancorându-mă în ajutorul Celui preaputernic.
☀️ Cum: Câteva exerciții simple de înviorare sunt excelente pentru a mă simți mai relaxată și concentrată, cu mintea îndreptată către țintă.
Organizarea zilnică rapidă (5-10 minute)
☀️ Scop: Să îmi structurez ziua pentru a fi mai eficientă.
☀️ Cum: Petrec câteva minute notându-mi cum să organizez activitățile esențiale ale zilei, fac o listă scurtă de priorități sau o verificare rapidă a planurilor. Asta mă ajută să simt că dețin controlul.
Ajutor pentru copiii mici
☀️ Scop: Să mă adaptez programului lor fără a mă simți copleșită.
☀️ Cum: Dacă îmi este dificil să îmi stabilesc o rutină din cauza copiilor mici, încerc să îmi împart activitățile dimineața în segmente scurte, care să includă momente de interacțiune cu ei.

Recomandări pentru mai multă energie:
☀️ Somnul: Îmi stabilesc un program mai constant de somn. Poate fi util să reduc timpul pe care îl petrec pe ecrane seara, pentru a mă ajuta să mă odihnesc mai bine.
☀️ Reducerea dulciurilor: Înlocuiesc dulciurile cu gustări sănătoase, cum ar fi nuci, migdale sau fructe. Acestea îmi oferă energie constantă fără vârfurile și căderile de energie asociate zahărului.

Doamne, ajută!


Negresa de post cea mai simplă

  Cred că deja o știe toata lumea, dar o pun aici pentru a fi la îndemână și când nu am carnețelul de rețete la mine. Am pregătit-o pentru m...