Răstimp

 Simt că lumea se schimbă într-un mod înfricoșător, ca valorile se răstoarnă, păcatul devine normă, iar adevărul este batjocorit… la fel ca în “răstimpul” menționat în text.
Ce înseamnă să nu ne lepădăm de Domnul, cum spunea Sfânta Rahila de Borodino?

💎Mărturisirea credinței în mijlocul furtunii

Nu trebuie să ne închipuim că lepădarea de Dumnezeu vine doar prin declarații publice. Uneori vine prin tăcerea noastră, prin frică, prin lipsa de curaj în fața valului de necredință care pătrunde peste tot: în școli, în media, în comunități, uneori chiar și în propriile familii.

De exemplu, în cazul celor care nu postesc, deși ar putea și nu sunt într-o situație ca boala, sarcina, alăptarea, sau făptuiesc munci fizice grele, nu mâncarea e problema, ci atitudinea sfidătoare la adresa rânduielii bisericești: „Fac cum vreau, nu mă interesează ce a rânduit Dumnezeu.” Ei nu vor să știe cum postul e iubire, e ascultare, e cruce mică dusă cu smerenie. Și dacă n-au postit, dar au simțit mustrare, e un semn că Hristos îi cheamă înapoi, fiindcă El nu leapădă pe nimeni care vrea să se întoarcă… 

Dragă mamă, dacă îți pui genunchii jos și spui „Doamne, ai milă de mine și de copiii mei!”, nu te-ai lepădat. Te ții de Dumnezeu mai strâns decât oricând. Într-o lume care respinge rugăciunea, faptul că tu încă te rogi este un act de mărturisire. Într-o lume în care postul este o prostie, faptul ca tu postești este dovada cu tu îți porți crucea cu sfială.

💎 Nu te teme pentru copiii tăi fiindcă Dumnezeu este mai puternic decât haosul

Frica pentru viitorul copiilor ei e una dintre cele mai grele poveri pe care o mamă le poartă. Cum vor rezista ei într-o lume fără rușine, fără credință, fără repere? Ar fi bine să nu uităm că nu noi suntem salvarea lor, Hristos este.

Crește-i în iubire, roagă-te pentru ei, binecuvântează-i când pleacă de acasă, arată-le că în miezul haosului există un refugiu: Dumnezeu. Tu nu poți fi peste tot cu ei, dar El poate.

💎 Fii lumină în casa ta, chiar dacă afară este beznă 

Nu putem noi schimba lumea luminând-o dar putem aprinde o scânteie în propria casă, prețuind icoanele, ținând rânduiala rugăciunii zilnice alături de copii, citind un psalm în miezul unei nopți în care nu mai putem dormi de griji. Asta e mărturisire, chiar dacă ni se pare că nu mai putem… nu ne-am lepădat. Hristos este cu noi, mai ales atunci când ne recunoaștem slăbiciunea.

💎 Pocăința este darul mamei care plânge în taină

Simtim adesea că nu suntem destul de puternice, destul de prezente, destul de bune, ca ne pierdem răbdarea, ca ne părăsește nădejdea. La fel ca Sfântul Apostol Petru, putem plânge și ne putem ridica.
Lepădarea nu este totuna cu sfârșitul dacă urmează pocăința. Fiecare femeie care se întoarce cu ochii, cu vocea, cu brațele, cu sufletul către Dumnezeu este o mamă care rescrie viitorul unei generații.

💎 Suntem încredințate Maicii Domnului

Fecioara Maria, Maica Vieții, știe durerea unei mame, stie ce înseamnă să îți vezi Fiul batjocorit, condamnat, omorât de lume. Ea ae roagă pentru fiecare mamă care plânge în ascuns, pentru fiecare copil rătăcit, pentru fiecare suflet rănit. Suntem datoare să ne încredințăm ei și să nu ne temem.

A rămâne credincioasă lui Dumnezeu nu înseamnă să nu cazi, înseamnă să te ridici din nou și din nou, cu ochii spre Cer.
Să nu te lepezi de Domnul înseamnă să nu-L lași din inimă, chiar dacă simți că lumea ți se prăbușește.
Chiar atunci când bâjbâim în întuneric, Dumnezeu ne vede, ne aude, ne știe și este cu noi dacă Îi cerem…

Sfântul Paisie și tăcuta sărbătoare a inimii

 Azi, în calendar, e scris numele unui sfânt despre care lumea știe mai mult sau mai puțin, dar pe care eu îl iubesc ca pe un părinte, ca pe un sfetnic, ca pe un rugător care mă însoțește din umbră.

Ceva în mine tresare de fiecare dată când vine această zi. Ca și cum m-aș trezi într-o casă unde a sosit oaspetele cel mai drag. Nu am bucate alese, nici flori, nici haine de sărbătoare sau musafiri. Simt nevoia de discreție.

Încep dimineața devreme, cu o lumânare aprinsă și o rugăciune rostită încet. Nu mă plâng că nu pot participa la Liturghie în cinstea lui: „Tu știi, Sfinte, că aș fi venit. Primește, te rog, gândul meu acolo, lângă Altar.”

Și apoi începe ziua. Copiii, gospodăria, aceeași muncă în care nu pare nimic „duhovnicesc”, dar astăzi totul capătă altă greutate. Mâncarea pregătită cu răbdare, cămășile călcate fără bombăneli, oftatul ținut în piept până la miezul nopții, toate pot fi rugăciuni netipărite, trimise sus, în duh.

Nu prea vorbesc despre cât îl iubesc pe sfântul acela. Nu prea spun nimănui că de câte ori sunt frântă, îl chem în gând: „Ajută-mă, te rog, încă o dată.” Nu povestesc cum, într-o situație delicată, m-am rugat lui, iar până în dimineața următoare totul s-a liniștit. Nu fac caz de prietenia asta deosebită, dar mă simt bogată cu ea.

În fiecare seară, în timp ce copiii dorm,  deschid cartea cu scrisorile sfântului, să învăț și eu cum să mă port, să-mi amintesc de el, despre cum a iubit când putea să se închidă în sine. Îl privesc prin cuvinte și în fotografiile pline de seninătate.

Apoi sting lumina, rostind în gând: „Mulțumesc că nu m-ati lăsat singură nici azi, Măicuța mea, dragă Prodromița, și Părinte al meu, Paisie!”

Sa prăznuim orice sărbătoare cu discreția sfinților și cu bucuria acelora care știu că sunt iubiți, chiar și atunci când nimeni nu le trimite urări…!

P. S. Dacă nu ați văzut deja filmul “De la Farasa la Cer”, încă pot fi downloadate și vizionate toate episoadele aici.