Ceva în mine tresare de fiecare dată când vine această zi. Ca și cum m-aș trezi într-o casă unde a sosit oaspetele cel mai drag. Nu am haine noi, nici flori, nici musafiri. Simt nevoia de discreție.
Încep dimineața devreme, cu o lumânare aprinsă și o rugăciune rostită încet. Nu mă plâng că nu pot participa la Liturghie în cinstea lui: „Tu știi, Sfinte, că aș fi venit. Primește, te rog, gândul meu acolo, lângă Altar.”
Și apoi începe ziua. Copiii, gospodăria, aceeași muncă în care nu pare nimic „duhovnicesc”, dar astăzi totul capătă altă greutate. Mâncarea pregătită cu răbdare, cămășile călcate fără bombăneli, oftatul ținut în piept până la miezul nopții, toate pot fi rugăciuni netipărite, trimise sus, în duh.
Nu prea vorbesc despre cât îl iubesc pe sfântul acela. Nu prea spun nimănui că de câte ori sunt frântă, îl chem în gând: „Ajută-mă, te rog, încă o dată.” Nu povestesc cum, într-o situație delicată, m-am rugat lui, iar până în dimineața următoare totul s-a liniștit. Nu fac caz de prietenia asta deosebită, dar mă simt bogată cu ea.
În fiecare seară, în timp ce copiii dorm, deschid cartea cu scrisorile sfântului, să învăț și eu cum să mă port, să-mi amintesc de el, despre cum a iubit când putea să se închidă în sine. Îl privesc prin cuvinte și în fotografiile pline de seninătate.
Apoi sting lumina, rostind în gând: „Mulțumesc că nu m-ati lăsat singură nici azi, Măicuța mea, dragă Prodromița, și Părinte al meu, Paisie!”
Sa prăznuim orice sărbătoare cu discreția sfinților și cu bucuria acelora care știu că sunt iubiți, chiar și atunci când nimeni nu le trimite urări…!
