Într-un sat uitat de hartă dar vegheat de îngeri, trăia o copiliță pe nume Ileana. Avea ochii adânci ca fântâna din spatele casei și o liniște pe chip pe care doar copiii crescuți lângă oameni bătrâni o au. Străbunica sa, bătrâna Ecaterina, o învățase să nu calce iarba dimineața fără să-și facă semnul crucii, să pună un bob de sare în fiecare supă și un „Doamne miluiește” în fiecare zi.
Dar într-o primăvară, străbunica Ecaterina s-a dus „la Domnul”, așa cum spun oamenii când moartea nu doare, ci doar plânge în tăcere.
Primăvara a trecut cu nori, iar vara a venit cu fragi parfumați și cu cireșe cărnoase. Ileana culegea fragii dimineața devreme, în căușul palmelor, ca pe niște lacrimi dulci, iar seara se cățăra în cireș pentru răsfățul zemos, ca răsplată după o zi de cumințenie.
Într-o zi de vineri, bunica i-a spus:
- Mâine sunt moșii de vară. Mergem la biserică. Luăm colivă, lumânare… și dacă vrei, poți pune și tu în coșul bunicii ceva.
Ileana s-a dus în livadă. Cireșul bătrân, acela lângă care străbunica se ruga la asfințit, era plin. A cules cele mai roșii cireșe, cele lucioase ca niște stele întârziate.
- De ce le ducem, bunico? a întrebat.
- Ca să nu-i uităm pe cei ce își dorm somnul de veci... Ca să simtă că îi iubim. Și ca Domnul să le trimită lumină în locul unde sunt.
În biserică, mirosul de tămâie și rugăciune se amesteca cu parfumul colivei și al frunzelor verzi. Ileana și-a lipit fruntea de coșulețul cu cireșe și a rostit, încet, cum îl învățase strabunica:
- „Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletele adormiților robilor Tăi…”
Când a ieșit, o bătrână a întâmpinat-o cu un zâmbet:
- Ce frumoase cireșe!
Ileana i le-a întins, fără să spună nimic. Bătrâna le-a primit ca pe un dar din cer.
În acea noapte, fetița a visat-o pe strabunica. Nu era în grădină, ci într-o lumină albă, purtând în mână o creangă de cireș. Îi spunea fără vorbe:
„Darul tău a urcat. Rugăciunea s-a făcut punte. Și dragostea… dragostea nu moare.”
✨
În ziua Moșilor de vară, punem în coșurile noastre fructe, colivă și lumină, dar de fapt punem iubire.
Le dăm celor vii, în numele celor plecați, ca sufletele lor să se bucure.
Așa se țese comuniunea dintre cer și pământ: cu rugăciune, cu dar, cu amintire.
Iar fiecare cireașă roșie dăruită în tăcere devine, în mâinile îngerilor, un crampei de nădejde în mântuire.
- Mâine sunt moșii de vară. Mergem la biserică. Luăm colivă, lumânare… și dacă vrei, poți pune și tu în coșul bunicii ceva.
Ileana s-a dus în livadă. Cireșul bătrân, acela lângă care străbunica se ruga la asfințit, era plin. A cules cele mai roșii cireșe, cele lucioase ca niște stele întârziate.
- De ce le ducem, bunico? a întrebat.
- Ca să nu-i uităm pe cei ce își dorm somnul de veci... Ca să simtă că îi iubim. Și ca Domnul să le trimită lumină în locul unde sunt.
În biserică, mirosul de tămâie și rugăciune se amesteca cu parfumul colivei și al frunzelor verzi. Ileana și-a lipit fruntea de coșulețul cu cireșe și a rostit, încet, cum îl învățase strabunica:
- „Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletele adormiților robilor Tăi…”
Când a ieșit, o bătrână a întâmpinat-o cu un zâmbet:
- Ce frumoase cireșe!
Ileana i le-a întins, fără să spună nimic. Bătrâna le-a primit ca pe un dar din cer.
În acea noapte, fetița a visat-o pe strabunica. Nu era în grădină, ci într-o lumină albă, purtând în mână o creangă de cireș. Îi spunea fără vorbe:
„Darul tău a urcat. Rugăciunea s-a făcut punte. Și dragostea… dragostea nu moare.”
✨
În ziua Moșilor de vară, punem în coșurile noastre fructe, colivă și lumină, dar de fapt punem iubire.
Le dăm celor vii, în numele celor plecați, ca sufletele lor să se bucure.
Așa se țese comuniunea dintre cer și pământ: cu rugăciune, cu dar, cu amintire.
Iar fiecare cireașă roșie dăruită în tăcere devine, în mâinile îngerilor, un crampei de nădejde în mântuire.
