Vara în care s-a întunecat soarele

 …și nimic n-a mai fost la fel.

Am crescut cu vacanțele mari petrecute la țară, în satul natal și în cel al bunicilor mei, unde timpul se mișca altfel. N-aveam ceas, n-aveam program fix, dar știam mereu când e ora prânzului, fiindcă ori ghiorțăiau mațele prea tare, ori se auzea ușa grea de la cuptor și bunica începea să strige „Hai la masă, mămăiță!”. 

Stăteam toată ziua în papucii maronii de cauciuc moale, care respirau atunci când călcam pe ei, aveam părul prins cu două agrafe obosite, iar picioarele mele aveau întotdeauna ceva de povestit: o rană uscată, o zgârietură în rugii de pe deal, urme de țărână.

Vara lui ’99 mi s-a întipărit în minte cu o claritate care nu se potrivește cu vârsta pe care o aveam atunci. Aveam 13 ani și un caiet cu coperta verde în care scriam lucruri ca „Oana m-a supărat, iar ne-am certat pe telecomandă și mi-a purtat șapca albă” sau „Dacă o să apună soarele de tot la eclipsă, oare o să murim toți?”. Ce știam eu atunci despre sfârșituri…?

Cu o zi înainte de eclipsă, ascultam la radio-ul montat de tata pe zidul exterior, să se audă programul muzical în spatele casei în timp ce trebăluia prin curte sau grădină, „Mambo No. 5”. Lou Bega cânta despre Monica, Erica și Angela, și noi dansam în curte, printre rufele întinse, fără să înțelegem mare lucru. Ne mai plăcea și „Blue (Da Ba Dee)” de la Eiffel 65, o piesă pe care o fredonam în timp ce udam mușcatele din prispă. În capul meu, era o vară infinită. Toți eram „blue”, dar nu știam că ăsta avea să fie primul gust al melancoliei.

Pe 11 august 1999 satul a tăcut. Bătrânii își puseseră cămășile bune, de parcă venea sfârșitul lumii și voiau să-l întâmpine curați. Copiii se adunaseră pe coasta, în vârful dealului, fiecare cu câte o bucată de sticlă afumată. Eu aveam un ciob de geam afumat cu lumânarea. Am privit eclipsa cu inima bătând prea repede. Nu de frică, de ceva ce n-aveam cuvinte să numesc. Cerul s-a înnegrit, găinile s-au retras în coteț, și în câteva minute, lumea n-a mai fost la fel.

În tradiția ortodoxă, fenomenele din natură pot fi înțelese și ca „semne”, dar nu în sens apocaliptic, ci ca ocazii de a te opri, a te mira, a te cerceta pe tine însuți/însăți. Pentru un adolescent, eclipsa din ’99 putea fi o astfel de invitație la cugetare: Cine sunt eu? De ce există lumea? Ce este lumina adevărată?
În seara aceea m-am întins  pe laviță, sub părul din fața casei și am simțit că am îmbătrânit puțin. Nu mult, doar cât să nu mai fiu copil. Am tăcut și eu, cum au tăcut toți, cu o liniște plină de înțelesuri care nu se puteau rosti. Poate că atunci s-a așezat în mine pentru prima dată ideea că viața e trecătoare și că lumina se întoarce, dar niciodată la fel.

Am rostit în mintea mea o rugăciune ca o încheiere blândă la ziua aceea în care soarele s-a ascuns și eu am început, fără să știu, să devin femeie.

Când aud azi vreo piesă veche din ’99, mă întorc în aceeași atmosferă. În grădina plină de corcodușe, în întunericul de la amiază, în mine cea de atunci, fetița care nu știa ce-o așteaptă, dar avea toată vara din lume la dispoziție.

Și în gând îmi vine un cuvânt:

„Aceasta este voia lui Dumnezeu: să folosești bine clipa ce ți s-a dat.”

(Sfântul Isaac Sirul- Cuvântul 48, în „Cuvinte despre nevoință”)

Veșnicia din coșulețul de nuiele

 

Într-un sat uitat de hartă dar vegheat de îngeri, trăia o copiliță pe nume Ileana. Avea ochii adânci ca fântâna din spatele casei și o liniște pe chip pe care doar copiii crescuți lângă oameni bătrâni o au. Străbunica sa, bătrâna Ecaterina, o învățase să nu calce iarba dimineața fără să-și facă semnul crucii, să pună un bob de sare în fiecare supă și un „Doamne miluiește” în fiecare zi. 

Dar într-o primăvară, străbunica Ecaterina s-a dus „la Domnul”, așa cum spun oamenii când moartea nu doare, ci doar plânge în tăcere. 

Primăvara a trecut cu nori, iar vara a venit cu fragi parfumați și cu cireșe cărnoase. Ileana culegea fragii dimineața devreme, în căușul palmelor, ca pe niște lacrimi dulci, iar seara se cățăra în cireș pentru răsfățul zemos, ca răsplată după o zi de cumințenie.

Într-o zi de vineri, bunica i-a spus:
- Mâine sunt moșii de vară. Mergem la biserică. Luăm colivă, lumânare… și dacă vrei, poți pune și tu în coșul bunicii ceva.
Ileana s-a dus în livadă. Cireșul bătrân, acela lângă care străbunica se ruga la asfințit, era plin. A cules cele mai roșii cireșe, cele lucioase ca niște stele întârziate.
- De ce le ducem, bunico? a întrebat.
- Ca să nu-i uităm pe cei ce își dorm somnul de veci... Ca să simtă că îi iubim. Și ca Domnul să le trimită lumină în locul unde sunt.
În biserică, mirosul de tămâie și rugăciune se amesteca cu parfumul colivei și al frunzelor verzi. Ileana și-a lipit fruntea de coșulețul cu cireșe și a rostit, încet, cum o învățase strabunica:
- „Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletele adormiților robilor Tăi…”
Când a ieșit, o bătrână a întâmpinat-o cu un zâmbet:
- Ce frumoase cireșe!
Ileana i le-a întins, fără să spună nimic. Bătrâna le-a primit ca pe un dar din cer.
În acea noapte, fetița a visat-o pe strabunica. Nu era în grădină, ci într-o lumină albă, purtând în mână o creangă de cireș. Îi spunea fără vorbe:
„Darul tău a urcat. Rugăciunea s-a făcut punte. Și dragostea… dragostea nu moare.”
✨ 
În ziua Moșilor de vară, punem în coșurile noastre fructe, colivă și lumină, dar de fapt punem iubire.
Le dăm celor vii, în numele celor plecați, ca sufletele lor să se bucure.
Așa se țese comuniunea dintre cer și pământ: cu rugăciune, cu dar, cu amintire.
Iar fiecare cireașă roșie dăruită în tăcere devine, în mâinile îngerilor, un crampei de nădejde în mântuire.

Vacanță de iarnă

În curs de actualizare… voi mai adăuga fotografii până începe școala ❄️

cel mai frumos Ajun, de poveste

I-am amânat pe copii cu degustarea ciocolatei Dubai până la sărbătoare… homemade, muuult mai ieftină și cred ca mai bună 

Așteptând colindătorii 

Când sunt rugate fetele să facă o salată…

lecturi copilărești 

desene animate educative- învățăm geografie

Un ornament de acum 15 ani 🫣

Firimituri de noiembrie

 Imaginile spun destule povești, iar condeiul meu nu are cerneală…

Fetița Arhanghelului Rafail acoperită de aripi 🪽

“Recoltă” de ghebe

Pregătiri pentru târgul de Crăciun 

O clipă în  orașul străbunicilor

Ariciorul zgribulit

Ultimele flori din curtea blocului:

Sfântul Ilie

 M-am născut și am crescut sub purtarea de grijă a Sfântului Ilie. Bunicul meu care a murit când mama mă purta pe mine în pântece (chiar a avut iminenta de avort în acele zile cu înmormântarea din cauza epuizarii) se numea Ilie. A fost un om firav, dar luptător și foarte muncitor, ambițios, cinstit și exigent. A fost vizitiu, responsabil cu trăsura liceului din localitate, o onoare pe vremurile acelea.  

Nașul meu de botez purta numele Sfântului- ai mei m-au botezat Ileana de la Ilie- și întotdeauna îl vizitam de ziua onomastică, îi purtam un sentiment de respect și îi admiram căldura, calmul și aerul de domn pe care le avea. Ne saluta mereu cu “Servus, dragă!”, expresie care pe mine mă impresiona la fiecare întâlnire, era singura persoană pe care o știam salutând asa. Nașul era ca un actor galant, coborât dintr-o piesă de teatru direct în peisajul rural din care făceam parte eu. Tată a trei băieți, ținea la noi, finele lui, ca la fiicele pe care nu le avea. Nașul a trecut la Domnul când aveam eu 15 ani, dar parcă a rămas același om jovial, îl am în minte în aceeași ipostază, alături de nașa, așteptându-ne vizita.

Am avut mai târziu o prietenă- confidentă pe nume Elina, cu o fire sacrificială și atât de caldă! 

Părintele nostru duhovnic s-a născut în ziua prăznuirii Sfântului și îmi pare că  an dupa an îi seamănă tot mai mult, cel puțin fizic. 

Acum nepoțelul meu poartă numele sfântului Ilie, sper să devină  un bărbat puternic și tare în credință, asemeni ocrotitorului său.

Toți cei pe care i-am amintit aici îmi inspiră respectul pe care oamenii simpli de la țară îl au față de Sfântul Ilie, cu care toți se aseamănă, într-un fel sau altul. 

Să ne învețe pe toți Sfântul cum să i ne asemănăm, pentru cinstea pe care i-o purtăm!