Veșnicia din coșulețul de nuiele

 

Într-un sat uitat de hartă dar vegheat de îngeri, trăia o copiliță pe nume Ileana. Avea ochii adânci ca fântâna din spatele casei și o liniște pe chip pe care doar copiii crescuți lângă oameni bătrâni o au. Străbunica sa, bătrâna Ecaterina, o învățase să nu calce iarba dimineața fără să-și facă semnul crucii, să pună un bob de sare în fiecare supă și un „Doamne miluiește” în fiecare zi. 

Dar într-o primăvară, străbunica Ecaterina s-a dus „la Domnul”, așa cum spun oamenii când moartea nu doare, ci doar plânge în tăcere. 

Primăvara a trecut cu nori, iar vara a venit cu fragi parfumați și cu cireșe cărnoase. Ileana culegea fragii dimineața devreme, în căușul palmelor, ca pe niște lacrimi dulci, iar seara se cățăra în cireș pentru răsfățul zemos, ca răsplată după o zi de cumințenie.

Într-o zi de vineri, bunica i-a spus:
- Mâine sunt moșii de vară. Mergem la biserică. Luăm colivă, lumânare… și dacă vrei, poți pune și tu în coșul bunicii ceva.
Ileana s-a dus în livadă. Cireșul bătrân, acela lângă care străbunica se ruga la asfințit, era plin. A cules cele mai roșii cireșe, cele lucioase ca niște stele întârziate.
- De ce le ducem, bunico? a întrebat.
- Ca să nu-i uităm pe cei ce își dorm somnul de veci... Ca să simtă că îi iubim. Și ca Domnul să le trimită lumină în locul unde sunt.
În biserică, mirosul de tămâie și rugăciune se amesteca cu parfumul colivei și al frunzelor verzi. Ileana și-a lipit fruntea de coșulețul cu cireșe și a rostit, încet, cum îl învățase strabunica:
- „Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletele adormiților robilor Tăi…”
Când a ieșit, o bătrână a întâmpinat-o cu un zâmbet:
- Ce frumoase cireșe!
Ileana i le-a întins, fără să spună nimic. Bătrâna le-a primit ca pe un dar din cer.
În acea noapte, fetița a visat-o pe strabunica. Nu era în grădină, ci într-o lumină albă, purtând în mână o creangă de cireș. Îi spunea fără vorbe:
„Darul tău a urcat. Rugăciunea s-a făcut punte. Și dragostea… dragostea nu moare.”
✨ 
În ziua Moșilor de vară, punem în coșurile noastre fructe, colivă și lumină, dar de fapt punem iubire.
Le dăm celor vii, în numele celor plecați, ca sufletele lor să se bucure.
Așa se țese comuniunea dintre cer și pământ: cu rugăciune, cu dar, cu amintire.
Iar fiecare cireașă roșie dăruită în tăcere devine, în mâinile îngerilor, un crampei de nădejde în mântuire.

Vacanță de iarnă

În curs de actualizare… voi mai adăuga fotografii până începe școala ❄️

cel mai frumos Ajun, de poveste

I-am amânat pe copii cu degustarea ciocolatei Dubai până la sărbătoare… homemade, muuult mai ieftină și cred ca mai bună 

Așteptând colindătorii 

Când sunt rugate fetele să facă o salată…

lecturi copilărești 

desene animate educative- învățăm geografie

Un ornament de acum 15 ani 🫣

Firimituri de noiembrie

 Imaginile spun destule povești, iar condeiul meu nu are cerneală…

Fetița Arhanghelului Rafail acoperită de aripi 🪽

“Recoltă” de ghebe

Pregătiri pentru târgul de Crăciun 

O clipă în  orașul străbunicilor

Ariciorul zgribulit

Ultimele flori din curtea blocului:

Sfântul Ilie

 M-am născut și am crescut sub purtarea de grijă a Sfântului Ilie. Bunicul meu care a murit când mama mă purta pe mine în pântece (chiar a avut iminenta de avort în acele zile cu înmormântarea din cauza epuizarii) se numea Ilie. A fost un om firav, dar luptător și foarte muncitor, ambițios, cinstit și exigent. A fost vizitiu, responsabil cu trăsura liceului din localitate, o onoare pe vremurile acelea.  

Nașul meu de botez purta numele Sfântului- ai mei m-au botezat Ileana de la Ilie- și întotdeauna îl vizitam de ziua onomastică, îi purtam un sentiment de respect și îi admiram căldura, calmul și aerul de domn pe care le avea. Ne saluta mereu cu “Servus, dragă!”, expresie care pe mine mă impresiona la fiecare întâlnire, era singura persoană pe care o știam salutând asa. Nașul era ca un actor galant, coborât dintr-o piesă de teatru direct în peisajul rural din care făceam parte eu. Tată a trei băieți, ținea la noi, finele lui, ca la fiicele pe care nu le avea. Nașul a trecut la Domnul când aveam eu 15 ani, dar parcă a rămas același om jovial, îl am în minte în aceeași ipostază, alături de nașa, așteptându-ne vizita.

Am avut mai târziu o prietenă- confidentă pe nume Elina, cu o fire sacrificială și atât de caldă! 

Părintele nostru duhovnic s-a născut în ziua prăznuirii Sfântului și îmi pare că  an dupa an îi seamănă tot mai mult, cel puțin fizic. 

Acum nepoțelul meu poartă numele sfântului Ilie, sper să devină  un bărbat puternic și tare în credință, asemeni ocrotitorului său.

Toți cei pe care i-am amintit aici îmi inspiră respectul pe care oamenii simpli de la țară îl au față de Sfântul Ilie, cu care toți se aseamănă, într-un fel sau altul. 

Să ne învețe pe toți Sfântul cum să i ne asemănăm, pentru cinstea pe care i-o purtăm!