Tăcere cu rost și cuvinte cu folos

 Vorbirea este mai multă decât tăcerea, iar opinia a devenit monedă de schimb în orice conversație și adesea mă întreb: ce ar trebui să vorbim între noi, femeile, ca să ne fie de folos sufletului? 

 Există subiecte care nu ne zidesc, ba dimpotrivă, ne dărâmă liniștea, curăția inimii și viețuirea în Hristos.
În învățătura Bisericii Ortodoxe, un subiect devine nepotrivit nu pentru că e interzis în mod artificial, ci pentru că aduce vătămare sufletului, creează prilej de păcat sau întunecă mintea. 

 Apostolul Pavel ne spune: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (1 Corinteni, 6, 12). 

Astfel, subiectele de evitat în conversațiile dintre femei ar fi cele care: 

💠 judecă sau bârfesc pe aproapele („Nu vorbi de rău pe nimeni” – Tit 3,2);
💠 stârnesc curiozități păcătoase (despre relații intime, lucruri rușinoase sau necuviincioase); 
💠 promovează vanitatea, nemulțumirea, invidia (discuții excesive despre modă, statut social, avere, comparații între copii, etc.);
💠 sunt dominate de frică, deznădejde sau plângere permanentă fără dorința de vindecare duhovnicească.

Pe de altă parte, există subiecte care nu doar că sunt îngăduite, dar sunt de mare folos sufletului, de adus în discuție.

 Sfântul Isaac Sirul spune: „Mai mult folos aduce tăcerea cu pricepere decât cuvântul fără înțeles.” Dar și cuvântul spus la vremea potrivită are putere tămăduitoare.

 In ceea ce privește subiectele care pot aduce lumină și pace în discuțiile dintre femei, acestea sunt câteva exemple:

💠 mărturii de credință, povești despre cum a lucrat Dumnezeu în viața cuiva;
💠împărtășirea unor experiențe de creștere duhovnicească, fără trufie și cu discernământ;
💠 cuvinte de încurajare, sprijin, mângâiere între mame, surori, prietene; 
💠 întrebări despre cum să trăim mai aproape de Hristos, cum să ne rugăm, cum să postim cu folos, cum să creștem copiii în credință;
💠 lectura împreună a unei cărți duhovnicești, a unei vieți de sfânt sau a unui psalm.

Dar nu întotdeauna este nevoie de vorbire, tăcerea poate fi o binecuvântare. 

Uneori, tăcerea între femei poate aduce mai mult apropierea, poate fi mai vindecătoare decât orice cuvânt. Tăcerea nu judecă, nu compară, nu se grăbește să dea sfaturi. Prezența caldă și blândă a unei surori în Hristos poate fi o mângâiere tainică. Rugăciunea tăcută făcută împreună poate schimba mai mult decât o mie de cuvinte.

Politica este un subiect aflat între responsabilitate și sminteală.
Subiectele legate de politică nu sunt în sine păcătoase, dar au o nuanță delicată, mai ales într-un context creștin-ortodox, unde discernământul și păzirea inimii sunt virtuți fundamentale. Acestea sunt adesea riscante duhovnicește din câteva motive esențiale:
💠 Provoacă dezbinare
Discuțiile politice tind să nască părtinire (țin cu „ai mei” orbește), judecată (despre „ceilalți” ca fiind rătăciți, răi, lipsiți de minte), mânie (care tulbură sufletul și face loc diavolului – cf. Efeseni 4, 26-27).
Chiar și între oameni bine intenționați, politica poate rupe prietenii, tulbura familii și întuneca rugăciunea. Dacă o discuție politică aprinde patimi (mânie, dispreț, superioritate), nu mai este de folos.
💠 Distrage atenția de la nevoința personală
Ortodoxia nu este evadare din lume, dar nici activism orb. Când ne consumăm energia vorbind despre nedreptățile sistemului, incompetența conducătorilor sau pericolele sociale, ne putem pierde atenția de la propria inimă, unde trebuie să se dea lupta cea adevărată. Sfântul Paisie Aghioritul spunea:
„Dacă omul se ocupă numai cu ce fac alții, va fi toată viața tulburat. Să înceapă cu el.”
💠 Poate naște deznădejde sau ură.
Unele teme politice induc o viziune pesimistă, apocaliptică în mod superficial, fără nădejde în pronia lui Dumnezeu. Asta e o cursă subtilă: te face să crezi că totul e pierdut, că nu mai e nimic de făcut, că lumea merge spre prăpastie – uitând că Hristos este Domnul istoriei, nu liderii pământești.

Totuși, în anumite contexte, cu maturitate și discernământ, unele aspecte politice pot fi discutate  în sens civic, informativ, fără înverșunare (de exemplu: ce legi se dezbat, cum afectează familia, școala, Biserica); dacă sunt legate de apărarea valorilor creștine (ex: educația sexuală impusă în școli, avortul legalizat, redefinirea familiei); pentru a încuraja implicarea conștientă și responsabilă, nu pasivitatea – dar mereu cu duhul blândeții și cu rugăciune.

Cuvântul Sfântului Serafim de Sarov rămâne valabil:
„Dobândește pacea, și mii de oameni din jurul tău se vor mântui.”

Deci discuțiile politice nu sunt tabu prin definiție, dar trebuie abordate cu mare grijă, cumpătare și inimă curată. Dacă simțim că ne pierdem pacea, ne aprindem în judecată sau ne îngrijorăm fără măsură, atunci e mai bine să păstrăm tăcerea și să ne rugăm. Adevărata schimbare începe în suflet, nu în urnele de vot.

Cuvintele noastre sunt asemenea firului de lumină care se strecoară printr-o fereastră mică. Dacă sunt curate și limpezi, încălzesc, luminează și aduc viață. Dacă sunt tulburi, agitate sau pline de praf, umbresc sufletul și îl îngreunează.
În grădina inimii, unele semințe se plantează cu tăcere, altele cu un cuvânt rostit la vreme. Nu toate florile răsar din vorbă multă — unele cresc în tihna rugăciunii, în liniștea împărtășită, în privirea blândă.
Să ne întrebăm, așadar, nu doar ce spunem, ci ce lăsăm să rodească din ceea ce spunem. Poate că adevărata prietenie între femei începe nu acolo unde vorbim neîncetat, ci unde ne ajutăm una pe alta să ascultăm glasul lui Dumnezeu în inimă.

10 îndemnuri către sine pentru aceste vremuri

 

1. Să Îl pun pe Hristos în centrul casei mele, ca lumină călăuzitoare, mângâiere și temelie în orice vreme, dar mai ales în vremuri de încercare.
2. Să mă rog cu stăruință pentru soțul, copiii și familia mea, dar și pentru toți cei aflați în suferință, lipsă și rătăcire, știind că rugăciunea unei mame are putere mare înaintea lui Dumnezeu.
3. Să nu îmi pierd nădejdea în fața necazurilor, ci să am încredere că Dumnezeu rânduiește totul spre folosul nostru veșnic, chiar dacă drumul pare greu sau întunecat.
4. Să îmi păzesc cu grijă mintea și inima de frică și tulburare, ferindu-mă de știri, vorbe sau ispite care slăbesc pacea din suflet și credința în purtarea de grijă a Domnului.
5. Să fiu un izvor de blândețe, iertare și răbdare în familie, știind că duhul casei mele se hrănește din ceea ce port eu în inimă și în cuvânt.
6. Să îmi cresc copiii in Biserică, să trăiască Sfintele Taine ca pe o lucrare de sfințire și schimbare a ființei lor, în frica de Dumnezeu și dragoste de adevăr, învățându-i prin faptă și cuvânt că viața lor are sens doar în lumina lui Hristos.
7. Să sprijin biserica și pe preoții care o păstoresc, cu rugăciune, ascultare și ajutor, căci fără comuniunea cu Trupul lui Hristos toți ne uscăm sufletește.
8. Să lupt împotriva deznădejdii prin recunoștință și smerenie, mulțumind zilnic pentru binecuvântările primite, chiar și cele mici, și aducând laudă lui Dumnezeu în toate.
9. Să îmi păstrez demnitatea și curăția inimii, ferindu-mă de vorbe deșarte, bârfe, nemulțumiri și judecăți, pentru ca pacea Duhului să rămână în mine.

10. Să mă aflu, prin mila lui Dumnezeu, între cei pe care El îi va întări să treacă cu bine prin cele ce vor veni. Să mă lumineze Domnul și, dacă este cu voia Lui, să pot fi o întărire smerită pentru alte femei, mame și soții, împărtășind cu dragoste și discreție din ceea ce El mi-a dăruit, ca să nu rămânem singure în lupta cu lumea, ci să ne sprijinim una pe alta în nădejde.

    
    

Frumusețea cumințeniei

Se întâmplă uneori să mă întreb singură de ce mă port așa simplu. Sau de ce nu mă las, din când în când, influențată de modă, de culorile „în tendințe”, de ceva mai îndrăzneț. Și îmi reamintesc răspunsul: imi e adânc întipărită în suflet o vorbă pe care o spunea adesea duhovnicul meu din adolescență: „Felul în care te porți și te îmbraci e o prelungire a felului în care te rogi.”

Ca femeie, ca mamă, ca soție de preot, am simțit de multe ori cât de mult contează nu doar ceea ce spunem, ci și ceea ce arătăm prin viața noastră de zi cu zi. Haina nu este totul, desigur. Dar modestia, cumințenia, curăția sunt ca niște flori: se simt, nu strigă, dar lasă mireasmă.

Am citit cândva printre cuvintele Sfântului Paisie Aghioritul:
„Frumusețea femeii este smerenia, buna-cuviință. Hristos nu Se uită la hainele noastre, ci la inima noastră. Dar, ceea ce purtăm arată ce avem în inimă.”
A spus-o simplu, dar adânc. Pentru că, de fapt, nu e vorba de interdicții sau reguli. E vorba de alegeri care izvorăsc din iubire: din iubirea față de Dumnezeu și din dorința de a nu stârni în jurul nostru tulburare, ci pace.

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul, pe care l-am îndrăgit mult în ultimii ani, ne îndeamnă la ceva și mai greu, dar și mai frumos:
„Simplitate și bunătate — asta-i totul pentru a dobândi harul dumnezeiesc.”

Trăim într-o lume agitată, plină de imagini, de presiuni, de comparații. Dar am descoperit că în locul unde locuiește simplitatea vine și libertatea. Libertatea aceea interioară care te ajută să nu mai fii înfricoșat de ce spune lumea, ci atent la ce șoptește Dumnezeu în inimă.

Mi-a luat ani buni să înțeleg că haina poate fi o mărturisire tăcută. Fără ostentație, fără judecată. Doar o prezență liniștită care spune: „Sunt a Domnului.” Îmi aleg hainele cu gândul că vor vorbi înainte ca eu să o fac. Că vor reflecta nu cât de „la modă” sunt, ci dacă sunt în pace cu sufletul meu.

Despre culori și căldura discreției

Mi-au plăcut întotdeauna culorile. Deși aveam tendința să cred că evlavia se măsoară în tonuri de cenușiu, în timp am învățat că nu orice culoare se potrivește oricând, oriunde, cu oricine, nici măcar cenușiul. A fost un proces lent, cu tatonări, cu întrebări, cu rugăciuni. De multe ori, înainte de a ieși pe ușă, îmi întrebam conștiința (nu oglinda) dacă ceea ce port e „cuviincios” și dacă, văzându-mă cineva, ar rămâne cu un gând curat sau cu tulburare.

Am înțeles că și culorile au glas. Unele strigă, altele vorbesc liniștit, altele îmbrățișează privirea fără să o forțeze. Așa am început să aleg tonuri calde, cuminți, care dau sufletului o așezare. Nu pentru că o lege le interzice pe celelalte, ci pentru că am început să simt ce transmite fiecare.

Îmi vine mereu în minte un dialog cu îngerul meu păzitor, văzându-mă în oglindă cu o eșarfă vișinie intensă, aud sfatul lui blând, dar cu sens, șoptit în gândul meu:

„Roșul cere bătaie de inimă, dar uneori e mai bine să tacă și haina, nu doar gura.”
Cândva nu înțelegeam gândul acesta pe deplin. Acum, după ani de trăire aproape de altar, între copii, oameni, spovedanii și liturghii, știu ce înseamnă. Unele culori se potrivesc bucuriei din casă, în prezența soțului, a copiilor. Dar în lume, printre oameni de tot felul, e bine ca hainele noastre să inspire liniște, nu neliniște.

Asta nu înseamnă să trăim în bej și negru, dar să iubim culorile care nu cer să fie privite. Culorile care însoțesc, nu domină. Uneori, o bluză într-un verde frunză, o rochie într-un albastru rugător, un maron pământiu — spun mai mult despre feminitate și frumusețe decât orice ținută îndrăzneață. Pentru că, dacă frumusețea vine din interior, atunci și culoarea care o învelește trebuie să-i semene: caldă, discretă, echilibrată.

De fapt, nu este vorba de modă, ci de măsură. Și această măsură, bunul simț, nu se învață doar din cărți, ci și de la femei credincioase, de la maici, de la mame care au trăit cu crucea pe umăr și cu dragoste în ochi.

Am ajuns să cred că, în lumea noastră zgomotoasă, culorile cuminți sunt o formă de smerenie vestimentară. Ele nu ne ascund, ci ne așază în ochii oamenilor și ai lui Dumnezeu.

Accesorii care nu smintesc: frumusețea detaliului discret

Recunosc, mi-au plăcut mereu lucrurile frumoase. O broșă moștenită de la bunica, o pereche de cercei mici primiți la naștere în dar uitați într-o cutiuță de bijuterii, o batistă brodată, pusă în geantă cu gândul la mama. 

Nu cred că Dumnezeu ne cere să fim monotone sau neîngrijite, ci dimpotrivă. Cred că ceea ce facem cu drag, cu grijă, cu bun-simț poate fi o formă de recunoștință pentru darurile primite.
Dar aici intervine o finețe duhovnicească pe care o observăm mai ales la maicile bătrâne și de la femeile evlavioase pe care le-am întâlnit în sate și mănăstiri: nu tot ce este frumos trebuie și purtat. Nu tot ce ne stă bine ni se și cuvine.

Accesoriile — fie ele bijuterii, genți, eșarfe, încălțări — vorbesc, și ele. Ele pot întregi o ținută aleasă cu bun-gust, dar pot și dezechilibra o haină simplă, atrăgând privirea acolo unde nu e nevoie. Nu este păcatul în obiectul în sine, ci în intenția cu care îl purtăm și în efectul pe care îl are asupra celor din jur.

Modestia nu înseamnă să fii lipsită de frumusețe, ci să fii atentă la măsură, context și folos.
„Nu purta ceea ce atrage priviri străine asupra ta”, își spune o femeie înțeleaptă. „Păstrează lucrurile dragi pentru ceasuri curate.”
Pastrez câteva accesorii simple, de suflet: ceasul, verigheta, inelul Sfintei Ecaterina, cruciulița de la gât. Încerc să port doar ceea ce nu umbrește lumina feței și nu deviază privirea celui care mă întâlnește. Dacă un cercel e prea mare, o brățară prea sclipitoare, o geantă prea țipătoare mă întreb: „De ce aș simți nevoia să atrag atenția?” Dacă răspunsul nu e curat, le las deoparte.

Într-o lume în care totul se vinde cu etichete, cu strălucire și cu vitrină, femeia creștină e chemată la o altfel de eleganță: una a discreției, a curăției inimii, a bunului-gust care nu urmează trenduri, ci adevăruri. Iar un accesoriu purtat cu smerenie poate fi o tăcută împodobire a sufletului… sau, dimpotrivă, o umbră în plus, dacă nu e bine cântărit.

Sunt multe femei în Biserică, simple, necunoscute, care au un chip atât de frumos, deși nu poartă nimic strălucitor. Ochii lor lucesc de pace. Mișcările sunt calme. Hainele, discrete. Și totuși, lasă o amprentă adâncă. Asta e frumusețea pe care o caut eu însămi…

 Frumusețea care rămâne

Nu știm niciodată cine ne privește. Poate o adolescentă care caută un model. Poate un suflet tulburat care are nevoie de o rază de liniște. Poate un om care, fără să spună nimic, se întreabă dacă Hristos mai poate fi întâlnit în lumea asta grăbită.
Și-atunci, ne întrebăm: 

Ce spune haina mea despre mine? Ce las în urmă când trec?
Nu suntem chemate să fim „perfecte”, nici să ne ascundem frumusețea, ci să o împodobim cu înțelepciune, cu simplitate, cu har. Să arătăm că feminitatea nu stă în stridență, ci în echilibru. Că frumusețea adevărată nu atrage atenția, ci o liniștește. Că o femeie care Îl iubește pe Hristos nu are nevoie să se afirme cu voce tare, fiindcă lumina ei se vede fără cuvinte.

O eșarfă purtată cu eleganță, o haină curată, o culoare caldă, o cruce discretă la gât — sunt detalii care spun cine suntem, fără să fim nevoite să explicăm. Sunt felul nostru de a spune: „Doamne, și eu Te urmez, chiar și aici, în mijlocul lumii.”
În fiecare dimineață, când deschidem dulapul, avem o alegere. O alegere tăcută, dar care poate fi o mărturisire a inimii. Să ne rugăm ca Domnul să ne dea înțelepciunea de a purta nu doar haine, ci purtare de grijă pentru sufletul nostru și al celor pe care îi întâlnim.

Și atunci, chiar dacă nu vom fi remarcate, vom fi simțite. Iar frumusețea care izvorăște din inimă  nu se demodează niciodată.

Scrisori

 

În viața oricărei femei vin momente în care cuvintele nu mai sunt de ajuns, iar inima caută ceva mai adânc decât sfaturi sau îmbrățișări. Caută o mamă. Nu doar o figură blândă, ci o prezență reală, duhovnicească, care înțelege fără să întrebe, care mângâie fără să judece.

 Pentru noi, femeile apropiate de Biserică, Maica Domnului nu este doar un simbol, este refugiu, sprijin, răspuns și uneori singurul glas care ne mai vorbește când toate celelalte tac.

 Aceste scrisori sunt gânduri simple, sincere, scrise din perspectiva unor vârste sau ipostaze diferite: în adolescență, ca mamă de copii mici, ca văduvă, ca femeie trecută de 80 de ani. Prima ipostază am trăit-o în urmă cu 25 de ani, a doua este cea din prezent, iar ultimele două ipostaze sunt imaginate așa cum mi-aș fi dorit ca mama și bunica mea să o simtă pe Maica Domnului…

Scrisoarea I

„Mă simt mică, dar Tu mă vezi”

Maică Sfântă,
toți îmi spun cine ar trebui să fiu: mai frumoasă, mai încrezătoare, mai atentă, mai bună. Dar eu nu știu cine sunt. Uneori mă simt pierdută chiar și când zâmbesc. Am prieteni, dar parcă nu mă aude nimeni cu adevărat.
Tu mă vezi, nu-i așa?
Tu… ai fost și Tu fată. Ai trăit și Tu în tăcere, cu întrebări în inimă. Ai spus „da” când nici nu știai încotro duce acel drum.
Ajută-mă să mă încred în Dumnezeu chiar și atunci când nu mă înțeleg nici pe mine. Spune-mi că nu trebuie să fiu perfectă, doar credincioasă. Că nu trebuie să mă tem: Tu ești cu mine.

Scrisoarea a II-a 

„Ajută-mă să iubesc, chiar dacă sunt piatră seacă ”

Preasfântă Maică,
astăzi nu mai știu ce să fac. Copiii mei trag de mine din toate părțile, casa e un haos, iar sufletul meu – o casă părăsită.

Mă uit la icoana ta, cum Îl ții pe Prunc în brațe, și mă întreb: Tu cum ai făcut? Cum ai iubit fără să obosești? Cum ai rămas întreagă când lumea ți-a sfâșiat Fiul?
Ajută-mă, Maică!
Dă-mi o picătură din răbdarea ta, o fărâmă din tăcerea ta, o clipă din pacea ta. Și, mai ales, învață-mă să-L țin pe Hristos în inimă, așa cum L-ai ținut Tu în brațe.

Scrisoarea a III-a 

„În liniștea mea Te aud cel mai bine”

Maica Domnului,
nu e ușor să fii singură. În jurul meu, lumea se mișcă în perechi, în familii, în strigăte și râsete. Eu trăiesc în liniște. Uneori mă doare. Alteori mă regăsesc.
Tu, Maică, ai știut ce înseamnă tăcerea. Ai știut ce înseamnă să fii cu Dumnezeu în ascuns. Învață-mă și pe mine să nu confund liniștea cu golul. Să nu-mi pierd curajul. Să Te simt aproape, chiar dacă nu mă ține nimeni de mână.
Îți dăruiesc inima mea – umple-o Tu cu liniștea Ta.

Scrisoarea a IV-a 

„Îți mulțumesc că nu m-ai uitat”

Maica Domnului,
nu mai am puteri, dar am multe amintiri. Am trecut prin ierni grele, prin veri de singurătate, prin toamne de pierdere și primăveri de speranță. Și în toate, Tu ai fost acolo, chiar dacă nu Te-am văzut.
Ți-am cerut ajutorul când eram tânără. Ți-am cerut sănătate, răbdare, dragoste. Și Tu mi-ai dat. Nu tot ce am vrut, dar tot ce aveam nevoie.
Acum nu mai cer mult. Doar să nu mă lași la capăt. Când n-o să mai pot rosti rugăciuni, spune-le Tu pentru mine.
Îți mulțumesc că ai fost mama mea tăcută în toate aceste decenii. Și dacă se poate, Maică, spune-I Fiului tău că Îl iubesc, chiar și atunci când îmi tremură mâna și nu mai pot face cruce.

Scrie și tu o scrisoare!

Poate nu ai scris niciodată o scrisoare cu așa destinatar. Poate nu știi cum să o faci. Încearcă puțin! Gândește-te la ce ți-ai dori să-i spui Maicii Domnului dacă ai avea cinci minute în fața ei. Nu trebuie să fie frumos, doar sincer.
Închide ochii și scrie-i cu sufletul, din condeiul tău fără cerneala. Ea înțelege și răspunde mai repede decât ne-am aștepta.

Planuri pentru săptămâna Pătimirilor

 Niciodată nu m-am împăcat cu gândul ca trebuie petrecut mult timp în bucătărie făcând mâncare pentru zilele de sărbători. Din fericire soțul meu mă încurajează să participăm la slujbe mai mult decât să stăm la mese, iar timpul petrecut pentru pregătirea celor trupești trebuie să fie mai scurt decât cel dedicat pregătirii sufletești pentru praznice… de ani întregi  am pregatit doar prescuri, paine și am mâncat brânză, legume crude, ouă roșii, o friptură la cuptor, o prăjitură simplă. Dar Dumnezeu a compensat cu bucuria. Voi încerca să parcurg și cu pruncii fiecare eveniment al săptămânii, voi încerca să redactez o prezentare a unor activități cu ei.

 “Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte se vor adăuga vouă”

LUNI - CURĂȚIREA TEMPLELOR (a sufletului și a casei)

La Rugăciunea de dimineață adaug citirea Evangheliei zilei (Matei 21, 18-43)

Mă ocup de o curățenie generală (mobilizarea familiei), aerisirea casei, spălarea geamurilor, scuturarea covoarelor.

Participare la Denie (seara, de regulă între 18-20)

MARȚI - LUMINA PRUDENȚEI

Citirea pildei celor 10 fecioare (Matei 25, 1-13)

Planificare meniu + cumpărături mari (cu listă clară)

Participare la Denie 

MIERCURI - UNGEREA IUBIRII

Meditație la gestul femeii care L-a uns cu mir (Matei 26, 6-16)

Pregătesc prescurile

Curățenie la locul de rugăciune (împreună cu cei mai mici)

Participare la Sf. Maslu și la Denie 

JOIA MARE - MAREA CINĂ ȘI ÎNCEPUTUL PATIMILOR

Spovedanie (daca nu s-a făcut deja)

Participare la Liturghia Sf. Vasile + Denia celor 12 Evanghelii

Spăl Acoperămintele și Dverele albe de la biserică, le calc și le împachetez frumos.

Pregătesc friptura (carnea poate fi porționată și pusă la marinat, în frigider).

VINEREA MARE - ZI DE POST ȘI LINIȘTE

Post total până la asfințit (daca se poate)

Participare la slujba Ceasurilor, a scoaterii Sf Epitaf și seara la Denia Prohodului Domnului (una dintre cele mai intense slujbe).

Activitate minimă acasă, concentrare la marea zi de Vineri și evenimentele ce se petrec acum.

SÂMBĂTA MARE - AȘTEPTAREA LUMINII

Participare la citirea Canonului Sâmbetei Mari, la Liturghia Pogorârii Sfintei Lumini la Mormântul Domnului de la Ierusalim. Participăm la îmbrăcarea bisericii în veșmintele luminoase.

Pregătirea ouălor roșii, coc pască, organizez masa (aștern fața de masă potrivită, pregătesc aperitivele și le fac loc în frigider, așez tacâmurile, farfuriile, paharele), facem baie, pregătim hainele, somn (dacă mai avem timp).

DUMINICA PAȘTELUI - HRISTOS A ÎNVIAT!

La miezul nopții- Slujba de Paști, primirea Sfintei Lumini, Liturghia Învierii

Apoi odihnă cu bucurie, masă festivă în familie (pe la 10:00 pun friptura în cuptor), comuniune, plimbare printre flori, cântăm cântările Învierii împreună cu păsărelele și cu natura toată.

Obiective principale:

🕯️Tot ce facem pentru casă să fie făcut cu bucurie, nu cu neliniște sau cârteală.

🕯️Slujbele să devină centrul și ritmul zilei.

🕯️Inima liniștită e mai importantă decât o masă perfectă.

🕯️Orice efort, dacă e făcut cu dragoste și cu gândul la Dumnezeu, devine rugăciune.