Se afișează postările cu eticheta cugetare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta cugetare. Afișați toate postările

“Ia, draga mea…!”

 Simt nevoia să vorbesc despre una dintre măcinările care mă chinuiește de ani buni. Mi-am amintit de câte ori mi-am găsit alinarea în… ceva dulce 🍫🙁, de câte ori am îmbrățișat gândul care îmi dădea ghes: “Ia, draga mea, ceva dulce, ca să te simți mai bine! O meriți, ai avut o zi așa de grea!


Uite-așa, în zilele în care mă dor umerii de la prea mult ținut în brațe, în care mă înfurii ușor din toate nimicurile, în care nu știu de câte zile nu m-am mai spălat pe cap, mă trezesc cedând ispitei, în liniștea unei case care doarme.

Mănânc pe fugă, pe ascuns, cu spatele la ușă, ciocolată, biscuiți, ceva rămas de la copii.

Nu mi-e foame, dar simt o lipsă, o nevoie stringentă de alint.

Nu o spun nimănui, dar uneori am impresia că dulcele e singurul care mă înțelege: e cuminte și mă așteaptă oricât e nevoie, nu cere nimic, nu plânge, nu face mizerie. Nu-mi cere să fiu „mamă bună” sau „femeie de treabă”.

Stă acolo, discret, mereu disponibil. 
Și-apoi, după ce îl înghit vine valul de rușine, promisiunile, gândul: „De mâine, gata.

Dar mâine vine alene, iar golul nu pleacă.

Adevărul e că nu mănânc pentru că sunt pofticioasă. Sunt obosită și… singură luptând cu mori de vânt uneori.
Aș vrea să-mi spună și mie cineva: „Lasă tot, altceva este cu mult mai important acum…!
Și nu știu dacă asta se poate schimba ușor. Nu știu dacă vreau detox sau cure minune. 

Dar continui să mă osândesc pentru că m-am alintat prost. Aș vrea să învăț să mă alint bine.

Aș vrea ca într-o zi, când totul pare prea greu, să aud un altfel de gând:
Ia, draga mea… puțină liniște.”
Sau:
Ia, draga mea… 30 minute de somn de amiază.
Sau:
Ia, draga mea, un pic de bucurie adevărată… fiindcă n-ai nevoie de zahăr ca să te bucuri.

Sunt slabă, obosită, dar dornică să fiu stăpână pe mine însămi și… ceva mai râvnitoare.

Rugăciune în miez de noapte

Doamne, stii, eu nu-ți cer minuni mari.
Am nevoie de puțină pace în adâncul sufletului meu.
Tu știi că nu mi-e foame trupește, dar sunt subnutrită duhovnicește.
Tu știi că mi-e dor de mine cuminte și așezată, de râvna pe care o aveam, și ia-mi Tu greul ăsta tăcut din piept… și dacă nu merit să îl iei
, stai Tu cu mine aici, în întunericul din miezul nopții.
Învață-mă să mă alint altfel decât cu ambalaje șifonate și promisiuni pentru mâine.
Dă-mi înapoi bucuria tuturor clipelor și iartă-mă că Te caut numai după ce-am gustat din tot ce nu mă satură și nu-mi e de folos…!

Maica Domnului, Tu nu te-ai luptat cu poftele trupului, cu lăcomia pântecelui, pentru că Tu ai fost cu totul curată și pregătită să naști pe Fiul lui Dumnezeu, fără durere, biruind rânduiala firii. Ajută-mi și mie să-mi biruiesc firea pătimașă, egoistă și atât de ușor coruptibilă! Învață-mă, acoperă-mă, alungă ispita pe care nu sunt în stare să o alung singură!

Amin.

Post cu râvnă la cele bune și de folos vă doresc!

Răstimp


 Simt că lumea se schimbă într-un mod înfricoșător, ca valorile se răstoarnă, păcatul devine normă, iar adevărul este batjocorit… la fel ca în “răstimpul” menționat în text.
Ce înseamnă să nu ne lepădăm de Domnul, cum spunea Sfânta Rahila de Borodino?

💎Mărturisirea credinței în mijlocul furtunii


Nu trebuie să ne închipuim că lepădarea de Dumnezeu vine doar prin declarații publice. Uneori vine prin tăcerea noastră, prin frică, prin lipsa de curaj în fața valului de necredință care pătrunde peste tot: în școli, în media, în comunități, uneori chiar și în propriile familii.
De exemplu, în cazul celor care nu postesc, deși ar putea și nu sunt într-o situație ca boala, sarcina, alăptarea, sau făptuiesc munci fizice grele, nu mâncarea e problema, ci atitudinea sfidătoare la adresa rânduielii bisericești: „Fac cum vreau, nu mă interesează ce a rânduit Dumnezeu.” Ei nu vor să știe cum postul e iubire, e ascultare, e cruce mică dusă cu smerenie. Și dacă n-au postit, dar au simțit mustrare, e un semn că Hristos îi cheamă înapoi, fiindcă El nu leapădă pe nimeni care vrea să se întoarcă… 
Dragă mamă, dacă îți pui genunchii jos și spui „Doamne, ai milă de mine și de copiii mei!”, nu te-ai lepădat. Te ții de Dumnezeu mai strâns decât oricând. Într-o lume care respinge rugăciunea, faptul că tu încă te rogi este un act de mărturisire. Într-o lume în care postul este o prostie, faptul ca tu postești este dovada cu tu îți porți crucea cu sfială.



💎 Nu te teme pentru copiii tăi fiindcă Dumnezeu este mai puternic decât haosul

Frica pentru viitorul copiilor ei e 
una dintre cele mai grele poveri pe care o mamă le poartă. Cum vor rezista ei într-o lume fără rușine, fără credință, fără repere? Ar fi bine să nu uităm că nu noi suntem salvarea lor, Hristos este.
Crește-i în iubire, roagă-te pentru ei, binecuvântează-i când pleacă de acasă, arată-le că în miezul haosului există un refugiu: Dumnezeu. Tu nu poți fi peste tot cu ei, dar El poate.

💎 Fii lumină în casa ta, chiar dacă afară este beznă 

Nu putem noi schimba lumea luminând-o 
dar putem aprinde o scânteie în propria casă, prețuind icoanele, ținând rânduiala rugăciunii zilnice alături de copii, citind un psalm în miezul unei nopți în care nu mai putem dormi de griji. Asta e mărturisire, chiar dacă ni se pare că nu mai putem… nu ne-am lepădat. Hristos este cu noi, mai ales atunci când ne recunoaștem slăbiciunea.

💎 Pocăința este darul mamei care plânge în taină

Simtim adesea că nu suntem destul de puternice, destul de prezente, destul de bune, ca ne pierdem răbdarea, ca ne părăsește nădejdea. La fel ca Sfântul Apostol Petru, putem plânge și ne putem ridica.
Lepădarea nu este totuna cu sfârșitul dacă urmează pocăința. Fiecare femeie care se întoarce cu ochii, cu vocea, cu brațele, cu sufletul către Dumnezeu este o mamă care rescrie viitorul unei generații.

💎 Suntem încredințate Maicii Domnului

Fecioara Maria, Maica Vieții, știe durerea unei mame, stie ce înseamnă să îți vezi Fiul batjocorit, condamnat, omorât de lume. Ea ae roagă pentru fiecare mamă care plânge în ascuns, pentru fiecare copil rătăcit, pentru fiecare suflet rănit. Suntem datoare să ne încredințăm ei și să nu ne temem.

A rămâne credincioasă lui Dumnezeu nu înseamnă să nu cazi, înseamnă să te ridici din nou și din nou, cu ochii spre Cer.
Să nu te lepezi de Domnul înseamnă să nu-L lași din inimă, chiar dacă simți că lumea ți se prăbușește.
Chiar atunci când bâjbâim în întuneric, Dumnezeu ne vede, ne aude, ne știe și este cu noi dacă Îi cerem…

Țara arde și baba se piaptănă

 Este ziua Sfântului Ilie, cel ce a chemat focul din cer si oamenii la trezire.

An de an, când îl pomenim, mă trece un fior. Sfântul Ilie nu este blând ca ceilalți sfinți, el nu se face cunoscut prin șoapte dulci și mângâietoare, îl caracterizează asprimea: strigăt, tunet, mustrări și foc care curăță.

El nu s-a lăsat amăgit de aplauze, nu s-a mulțumit cu o viață „comodă”, în schimb a ieșit în pustiu, la rugăciune. 
Cred că ne e greu să-L privim pe Sfântul Ilie așa familiar, pentru că el ne arată și focul din lume, și focul care lipsește din noi și uneori ne doare.

Țara arde și baba se piaptănă…
O vorbă veche, aproape folosită în glumă. Dar dacă o spui încet și rar începe să devină o durere. Țara chiar arde…
Copiii ni se culcă flămânzi fie de paine, fie de afecțiune.
Tinerii zâmbesc larg în poze afișate în spațiul virtual, dar se luptă cu depresia în tăcere.
Familii întregi trăiesc iadul departe de Hristos.
Oamenii nu mai găsesc rostul vieții și se sting pe dinăuntru, încet.
Ne tulbură zvonuri de războaie, boală, se simte confuzie, vârtej de griji și lipsă de sens.
Și chiar în acest peisaj… noi ne pieptănăm. Încă ne preocupă buclele perfecte, vacanțele exotice, numărul de urmăritori și de like-uri, meniul bogat al fiecărei săptămâni, rochia de petrecere, tematica aniversării ce va urma.

Nu, toate acestea nu sunt rele în sine, însă pun stăpânire pe noi și devin tot ce ne mai interesează, ne pieptănăm cu ele… în timp ce casa și orașul și țara noastră ard.
Toate ard de foame de Dumnezeu, de sens, de iubire adevărată.

Și totuși cum se împacă această durere cu porunca:
Bucurați-vă pururea, rugați-vă neîncetat”?
Cum putem să ne bucurăm, când vedem atâta durere?
Găsim răspunsul chiar în viața Sfântului Ilie: după ce a înfruntat prorocii minciunii și a văzut poporul căzând în necredință a fugit în pustiu. Acolo, în pustiu, în durere și în singurătate, Dumnezeu i-a vorbit printr-o adiere lină.

Cu alte cuvinte bucuria nu vine din evadare, dar este adusă de căutarea și chemarea prezenței blânde a lui Dumnezeu, fără a fugi de durere, punând-o înaintea Lui, cu nădejde. Adevărata bucurie nu înseamnă să închizi ochii la ce se întâmplă, înseamnă să știi că, deși lumea arde, în tine poate arde candela credinței care luminează, încă nu s-a stins, și orice speranță este aducătoare de bucurie.

Nu pot eu salva lumea, dar îmi pot mângâia copiii, pot face o rugăciune pentru tinerii rătăciți, pot deveni o babă care nu-și piaptănă  părul, ci își aranjează inima și o face curată, vie, primitoare pentru Hristos.

În cinstea Sfântului Ilie, poate ar fi bine să ne întrebăm unde ne arde casa sau unde am lăsat focul lui Dumnezeu să se stingă…?

Doamne, pune și în mine un strop de lumină: dragostea care nu piere.”

Între coach și Hristos

 

Am cunoscut în urmă cu câteva luni o doamnă-coach pentru mame. La finalul lansării sale de carte, am stat la rând să îmi semneze volumul pe care tocmai îl cumpărasem. Am schimbat câteva vorbe și mi-a oferit o îmbrățișare prin care mi-a insuflat o stare de entuziasm, de dorință puternică de a depăși starea debusolantă în care mă aflam atunci.

Dar… recent cineva mi-a atras atenția asupra faptului ca la Facultatea de Teologie, în anul 4, la Misiologie se discută și despre coaching- care “se infiltrează în credința ortodoxă ca un vierme care mănâncă din seva plantei”.

În ultima vreme, tot mai multe mame ortodoxe ajung poate din epuizare, poate din dorință sinceră de a se vindeca și de a-și înțelege rădăcinile la coach pentru mame. 

Tonul blând, temele sensibile, vorbirea despre „copilul interior”, despre „vindecare” și „rădăcini” pot părea foarte potrivite nevoilor noastre.

Ca femei care vrem nu doar echilibru emoțional, ci și viață în Hristos, e firesc să ne întrebăm:
Ce pot primi cu folos? Ce trebuie să trec prin filtrul credinței? Și ce e bine să evit cu totul?



Ce poate fi de folos, cu discernământ și rugăciune

1. Îndemnul de a ieși din automatismul cotidian, oprirea din haosul zilnic. E bine. Dar pentru noi, oprirea capătă sens dacă devine și prilej de liniștire și rugăciune, nu doar de reflecție la sine.

 2. Observarea emoțiilor și a tiparelor interioare, înțelegerea a ce declanșează reacțiile tale. Dar Ortodoxia ne cheamă la mai mult: nu numai să înțelegem, ci și să ne vindecăm prin pocăință și lucrarea harului.

 3. Grija față de propria persoană, o mamă are și ea nevoie de grijă. Dar îngrijirea adevărată vine din încredințarea oboselii noastre lui Hristos, nu numai din „ritualuri de reconectare cu sine”.

 4. Dorința de a comunica mai blând în familie este un scop bun. Dar blândețea nu se obține prin exerciții psihologice, ci prin rugăciune și luptă cu mânia, frica și răbdarea, este o virtute, este un rod al dobândirii Duhului Sfânt.

Ce este bine să evităm sau să privim cu precauție

 1. Credința că „vindecarea e în tine”
Ni se spune că „ai tot ce-ți trebuie în interiorul tău”. Dar, pentru o mamă ortodoxă, adevărul e că vindecarea e în Hristos, nu în propriile forțe.

2. Întoarcerea obsesivă în trecut și în sine
Riscăm să ne pierdem în „copilul interior”, în „răni” și „povești din copilărie”, fără să privim la Hristos, Cel care ne cheamă la înnoire, nu la analiză fără sfârșit.

 3. Ocolirea păcatului și a pocăinței
Coachingul vorbește despre durere, dar nu despre păcat și iertare prin har. Viața duhovnicească nu este numai terapie, ci luptă, Cruce și Înviere.

4. Limbaj spiritual amestecat cu termeni new age
Expresii ca „aliniere”, „energie feminină”, „manifestare”,”voci interioare”, “vibrații înalte” par inofensive, dar vin din alte spiritualități. Pentru sufletul ortodox, pot fi hrănitoare pe moment și înșelătoare pe termen lung.

Cum putem merge cu grijă, fără frică?

Întreabă-ți duhovnicul: „e potrivit ce urmez aici?”

Roagă-te: „Doamne, nu mă lăsa să iau drept lumină ceea ce nu e de la Tine.”

Citește și mărturii ortodoxe despre suferință și vindecare: Sfinții contemporani vorbesc adesea, luminați de Dumnezeu, despre rănile noastre, dar din perspectiva hriatocentrica, , nu egocentrică.



🌺 Așadar…

Da, poți învăța ceva bun din coaching, numai să nu iei totul ca pe hrană sigură pentru suflet.
Ca mame, avem nevoie de sprijin, avem nevoie mai ales de rădăcini puternice în Hristos. Vindecarea vine, dar nu vine numai prin exerciții sau introspecție, ci și prin pocăință, iertare, rugăciune și har.
Fii cu inima plină de trezvie!



Tăcere cu rost și cuvinte cu folos


 Vorbirea este mai multă decât tăcerea, iar opinia a devenit monedă de schimb în orice conversație și adesea mă întreb: ce ar trebui să vorbim între noi, femeile, ca să ne fie de folos sufletului? 
 Există subiecte care nu ne zidesc, ba dimpotrivă, ne dărâmă liniștea, curăția inimii și viețuirea în Hristos.
În învățătura Bisericii Ortodoxe, un subiect devine nepotrivit nu pentru că e interzis în mod artificial, ci pentru că aduce vătămare sufletului, creează prilej de păcat sau întunecă mintea. 
 Apostolul Pavel ne spune: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (1 Corinteni, 6, 12). 

Astfel, subiectele de evitat în conversațiile dintre femei ar fi cele care: 
💠 judecă sau bârfesc pe aproapele („Nu vorbi de rău pe nimeni” – Tit 3,2);
💠 stârnesc curiozități păcătoase (despre relații intime, lucruri rușinoase sau necuviincioase); 
💠 promovează vanitatea, nemulțumirea, invidia (discuții excesive despre modă, statut social, avere, comparații între copii, etc.);
💠 sunt dominate de frică, deznădejde sau plângere permanentă fără dorința de vindecare duhovnicească.

Pe de altă parte, există subiecte care nu doar că sunt îngăduite, dar sunt de mare folos sufletului, de adus în discuție.

 Sfântul Isaac Sirul spune: „Mai mult folos aduce tăcerea cu pricepere decât cuvântul fără înțeles.” Dar și cuvântul spus la vremea potrivită are putere tămăduitoare.
 In ceea ce privește subiectele care pot aduce lumină și pace în discuțiile dintre femei, acestea sunt câteva exemple:

💠 mărturii de credință, povești despre cum a lucrat Dumnezeu în viața cuiva;
💠împărtășirea unor experiențe de creșt
ere duhovnicească, fără trufie și cu discernământ;
💠 cuvinte de încurajare, sprijin, mângâiere între mame, surori, prietene; 
💠 întrebări despre cum să trăim mai aproape de Hristos, cum să ne rugăm, cum să postim cu folos, cum să creștem copiii în credință;
💠 lectura împreună a unei cărți duhovnicești, a unei vieți de sfânt sau a unui psalm.

Dar nu întotdeauna este nevoie de vorbire, tăcerea poate fi o binecuvântare

Uneori, tăcerea între femei poate aduce mai mult apropierea, poate fi mai vindecătoare decât orice cuvânt. Tăcerea nu judecă, nu compară, nu se grăbește să dea sfaturi. Prezența caldă și blândă a unei surori în Hristos poate fi o mângâiere tainică. Rugăciunea tăcută făcută împreună poate schimba mai mult decât o mie de cuvinte.

Politica este un subiect aflat între responsabilitate și sminteală.
Subiectele legate de politică nu sunt în sine păcătoase, dar au o nuanță delicată, mai ales într-un context creștin-ortodox, unde discernământul și păzirea inimii sunt virtuți fundamentale. Acestea sunt adesea riscante duhovnicește din câteva motive esențiale:
💠 Provoacă dezbinare
Discuțiile politice tind să nască părtinire (țin cu „ai mei” orbește), judecată (despre „ceilalți” ca fiind rătăciți, răi, lipsiți de minte), mânie (care tulbură sufletul și face loc diavolului – cf. Efeseni 4, 26-27).
Chiar și între oameni bine intenționați, politica poate rupe prietenii, tulbura familii și întuneca rugăciunea. Dacă o discuție politică aprinde patimi (mânie, dispreț, superioritate), nu mai este de folos.
💠 Distrage atenția de la nevoința personală
Ortodoxia nu este evadare din lume, dar nici activism orb. Când ne consumăm energia vorbind despre nedreptățile sistemului, incompetența conducătorilor sau pericolele sociale, ne putem pierde atenția de la propria inimă, unde trebuie să se dea lupta cea adevărată. Sfântul Paisie Aghioritul spunea:
Dacă omul se ocupă numai cu ce fac alții, va fi toată viața tulburat. Să înceapă cu el.
💠 Poate naște deznădejde sau ură.
Unele teme politice induc o viziune pesimistă, apocaliptică în mod superficial, fără nădejde în pronia lui Dumnezeu. Asta e o cursă subtilă: te face să crezi că totul e pierdut, că nu mai e nimic de făcut, că lumea merge spre prăpastie – uitând că Hristos este Domnul istoriei, nu liderii pământești.

Totuși, în anumite contexte, cu maturitate și discernământ, unele aspecte politice pot fi discutate  în sens civic, informativ, fără înverșunare (de exemplu: ce legi se dezbat, cum afectează familia, școala, Biserica); dacă sunt legate de apărarea valorilor creștine (ex: educația sexuală impusă în școli, avortul legalizat, redefinirea familiei); pentru a încuraja implicarea conștientă și responsabilă, nu pasivitatea – dar mereu cu duhul blândeții și cu rugăciune.

Cuvântul Sfântului Serafim de Sarov rămâne valabil:
Dobândește pacea, și mii de oameni din jurul tău se vor mântui.

Deci discuțiile politice nu sunt tabu prin definiție, dar trebuie abordate cu mare grijă, cumpătare și inimă curată. Dacă simțim că ne pierdem pacea, ne aprindem în judecată sau ne îngrijorăm fără măsură, atunci e mai bine să păstrăm tăcerea și să ne rugăm. Adevărata schimbare începe în suflet, nu în urnele de vot.

Cuvintele noastre sunt asemenea firului de lumină care se strecoară printr-o fereastră mică. Dacă sunt curate și limpezi, încălzesc, luminează și aduc viață. Dacă sunt tulburi, agitate sau pline de praf, umbresc sufletul și îl îngreunează.
În grădina inimii, unele semințe se plantează cu tăcere, altele cu un cuvânt rostit la vreme. Nu toate florile răsar din vorbă multă — unele cresc în tihna rugăciunii, în liniștea împărtășită, în privirea blândă.
Să ne întrebăm, așadar, nu doar ce spunem, ci ce lăsăm să rodească din ceea ce spunem. Poate că adevărata prietenie între femei începe nu acolo unde vorbim neîncetat, ci unde ne ajutăm una pe alta să ascultăm glasul lui Dumnezeu în inimă.





1,2,3. Cine are prioritate?


Câteva idei din notițele pe care le-am luat ascultând și citind de-a lungul vremii învățături și sfaturi ale părinților sau terapeuților:

 „Unu” este singurătate, închis în sine.
„Doi” este luptă, atracție și respingere.
„Trei” este începutul comuniunii.
Acolo începe iubirea care se dăruiește și unește.

Primul număr care depășește singurătatea (1) și tensiunea dualistă (2) este 3. Această comuniune treimică este reflectată în familie, unde soțul, soția și copilul formează o unitate în iubire. Astfel, familia devine o icoană vie a Sfintei Treimi, depășind singurătatea individuală și tensiunile dualiste (Pr Teologos).

Relațiile „în doi” pot fi instabile dacă nu apare ceva care le dă stabilitate și perspectivă. De aceea se spune adesea că „relația de cuplu se maturizează abia după apariția unui copil”, sau când amândoi își asumă un țel comun. Altfel, se consumă în conflict sau rutină.

În viața de familie, una dintre cele mai mari provocări pentru o mamă este păstrarea echilibrului între dăruirea față de copil și legătura profundă cu soțul ei. Un sfat înțelept, pe care îl regăsim și în gândirea unor terapeuți contemporani precum Barbara O’Neill, este acesta: locul copilului nu este între soți, ci lângă mama lui – temporar, nu definitiv. Și copiii, și soții, trebuie să știe ca relația dintre părinți are prioritate, căci aceea a fost de la început. 

Atenția totală acordată copilului poate, fără să ne dăm seama, să rupă legătura cu soțul. Relația conjugală este temelia familiei și nu trebuie neglijată, pentru că dragostea dintre soți este izvorul de siguranță și echilibru pentru copil.

Un sfat practic: copiii au nevoie să fie culcați devreme. Nu doar pentru sănătatea lor biologică, ci pentru ca mama să aibă timp seara să fie și cu copilul (să-l adoarmă, să-l alăpteze, să-l liniștească), dar apoi să se întoarcă lângă soțul ei. Barbara recomandă ca mama să doarmă o parte din noapte cu bebelușul, dar și o parte cu soțul – păstrând astfel unitatea dintre părinți.

📿 Familia este, în viziunea ortodoxă, o „biserică de acasă”. In această biserică, mama și tata trebuie să rămână uniți, în rugăciune, în dragoste și în înțelepciune – pentru ca și copilul să crească în har și lumină. 

Să ne întrebăm și să avem grijă:
💠Îmi las relația cu soțul să fie „invadată” de dragostea pentru copil?
💠Îmi fac timp pentru soțul meu, chiar și în mijlocul oboselii de zi cu zi?
💠Privesc familia mea ca pe o icoană vie a iubirii dumnezeiești?

Dacă răspunsurile la întrebările de mai sus ne descoperă zone de dezechilibru, nu e motiv de descurajare, ci un prilej de întoarcere. Hristos ne cheamă la o iubire care unește, care pune rânduială în inimi și în relații. Familia este un loc al sfințirii prin răbdare, iertare și dăruire.

🔔 Nu trebuie să fim „totul” pentru copilul nostru, ci să-i oferim un cămin în care vede iubirea părinților, respectul reciproc și rugăciunea.

🕯️ Nu trebuie să ne „pierdem” unul în altul, ci să-L așezăm pe Dumnezeu în mijlocul relației noastre, iar El ne va învăța cum să ne iubim și să ne creștem copiii.

„Dacă doi oameni se iubesc și Îl pun pe Dumnezeu între ei, atunci orice greutate poate deveni scară spre cer.”

— Părintele Teofil Părăian


💞 Așadar, să ne rugăm unii pentru alții, soț pentru soție, mamă pentru copil, și toți împreună pentru pacea și sfințirea familiei – această mică biserică de acasă.









Frumusețea cumințeniei


Se întâmplă uneori să mă întreb singură de ce mă port așa simplu sau de ce nu mă las, din când în când, influențată de modă, de culorile „în tendințe”, de ceva mai îndrăzneț. Apoi îmi reamintesc răspunsul: imi e întipărită în suflet o vorbă pe care o spunea adesea duhovnicul meu din adolescență: „Felul în care te porți și te îmbraci e o prelungire a felului în care te rogi.

Ca femeie, ca mamă, ca soție de preot, am simțit de multe ori cât de mult contează nu doar ceea ce spunem, ci și ceea ce arătăm prin viața noastră de zi cu zi. Haina nu este totul, desigur, dar modestia, cumințenia, curăția sunt ca niște flori: se simt, nu strigă, dar lasă mireasmă.

Am citit cândva printre cuvintele Sfântului Paisie Aghioritul:
Frumusețea femeii este smerenia, buna-cuviință. Hristos nu Se uită la hainele noastre, ci la inima noastră. Dar, ceea ce purtăm arată ce avem în inimă.
De fapt, nu e vorba de interdicții sau reguli, este vorba de alegeri care izvorăsc din iubire: din iubirea față de Dumnezeu și din dorința de a nu stârni în jurul nostru tulburare, ci pace.

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul, pe care l-am îndrăgit mult în ultimii ani, ne îndeamnă la ceva și mai greu, dar și mai frumos:
Simplitate și bunătate — asta-i totul pentru a dobândi harul dumnezeiesc.

Trăim într-o lume agitată, plină de imagini, de presiuni, de comparații, dar am putea descoperi că în locul unde locuiește simplitatea vine și libertatea aceea interioară care te ajută să nu mai fii înfricoșat de ce spune lumea, ci atent la ce șoptește Dumnezeu în inimă…

Mi-a luat ani buni să înțeleg că haina poate fi o mărturisire tăcută, fără ostentație, fără judecată, doar o prezență liniștită care spune: „Sunt a Domnului.” Îmi aleg hainele cu gândul că vor vorbi înainte ca eu să o fac, vor reflecta nu cât de „la modă” sunt, ci dacă sunt în pace cu sufletul meu.


Despre culori și rostul discreției

Mi-au plăcut întotdeauna culorile. Deși aveam tendința să cred că evlavia se măsoară în tonuri de cenușiu, în timp am învățat că nu orice culoare se potrivește oricând, oriunde, cu oricine, nici măcar cenușiul. A fost un proces lent, cu tatonări, cu întrebări, cu rugăciuni. De multe ori, înainte de a ieși pe ușă, îmi întrebam conștiința (nu oglinda) dacă ceea ce port e „cuviincios” și dacă, văzându-mă cineva, ar rămâne cu un gând curat sau cu tulburare.

Am înțeles că și culorile au glas: unele strigă, altele vorbesc liniștit, altele îmbrățișează privirea fără să o forțeze. Așa am început să aleg tonuri calde, cuminți, care dau sufletului o așezare. Nu le interzice vreo lege pe celelalte, dar simt ca fiecare poate transmite altceva.

Îmi vine mereu în minte un dialog cu îngerul meu păzitor, văzându-mă
 în oglindă cu o eșarfă de un roșu-aprins, aud sfatul lui șoptit în gândul meu:
Roșul cere bătaie de inimă, dar uneori e mai bine să tacă și haina, nu doar gura.”
Cândva nu înțelegeam gândul acesta... Acum, după ani de trăire aproape de altar, între copii, oameni, spovedanii și liturghii, știu ce înseamnă. Unele culori se potrivesc bucuriei din casă, în prezența soțului, a copiilor, dar în lume, printre oameni de tot felul, e bine ca hainele noastre să inspire liniște, nu neliniște.

Asta nu înseamnă să trăim în bej și negru, dar să iubim culorile care nu cer să fie privite, culorile care însoțesc, nu domină. Uneori, o bluză într-un verde-măsliniu, o rochie într-un albastru rugător, un maron pământiu spun mai mult despre feminitate și frumusețe decât orice ținută îndrăzneață. Dacă frumusețea vine din interior, atunci și culoarea care o învelește trebuie să-i semene: caldă, discretă, echilibrată.

De fapt, nu este vorba de modă, ci de măsură; această măsură, bunul simț, nu se învață doar din cărți, ci și de la femei credincioase, de la maici, de la mame care au trăit cu crucea pe umăr și cu dragoste în ochi.

Am ajuns să cred că, în lumea noastră zgomotoasă, culorile cuminți sunt o formă de smerenie vestimentară, nu ne ascund, ci ne așază în ochii oamenilor și ai lui Dumnezeu.

Accesorii care nu smintesc:
 frumusețea detaliului discret

Recunosc, mi-au plăcut mereu lucrurile frumoase: am o broșă moștenită de la bunica, o pereche de cercei mici primiți la naștere în dar, uitați într-o cutiuță de bijuterii, o batistă brodată, pusă în geantă cu gândul la mama. 

Nu cred că Dumnezeu ne cere să fim monotone sau neîngrijite, ci dimpotrivă, ceea ce facem cu drag, cu grijă, cu bun-simț poate fi o formă de recunoștință pentru darurile primite.
Dar aici intervine o finețe duhovnicească pe care o observăm mai ales la maicile bătrâne și la femeile evlavioase pe care le-am întâlnit în sate și mănăstiri: nu tot ce este frumos trebuie și purtat, nu tot ce ne stă bine ni se și cuvine.

Accesoriile, fie ele bijuterii, genți, eșarfe, încălțări, vorbesc, și ele, pot întregi o ținută aleasă cu bun-gust, dar pot și dezechilibra o haină simplă, atrăgând privirea acolo unde nu e nevoie. Nu este păcatul în obiectul în sine, ci în intenția cu care îl purtăm și în efectul pe care îl are asupra celor din jur.

Modestia nu înseamnă să fii lipsită de frumusețe, ci să fii atentă la măsură, context și folos.
Nu purta ceea ce atrage priviri străine asupra ta”, își spune o femeie înțeleaptă. „Păstrează lucrurile dragi pentru ceasuri curate.
Pastrez câteva accesorii simple, de suflet: ceasul, verigheta, inelul Sfintei Ecaterina, cruciulița de la gât. Încerc să port doar ceea ce nu umbrește lumina feței și nu deviază privirea celui care mă întâlnește. Dacă un cercel e prea mare, o brățară prea sclipitoare, o geantă prea țipătoare mă întreb: „De ce aș simți nevoia să atrag atenția?” Dacă răspunsul nu e curat, le las deoparte.


Într-o lume în care totul se vinde cu etichete, cu strălucire și cu vitrină, femeia creștină e chemată la o altfel de eleganță: una a discreției, a curăției inimii, a bunului-gust care nu urmează trenduri, se ancorează în adevăruri. Un accesoriu purtat cu smerenie poate fi o tăcută împodobire a sufletului… sau, dimpotrivă, o umbră în plus, dacă nu e bine cântărit.

Sunt multe femei în Biserică, simple, necunoscute, care au un chip atât de frumos, deși nu poartă nimic strălucitor, ochii lor lucesc de pace, mișcările le sunt calme, hainele discrete. Și totuși, lasă o amprentă adâncă, aceasta este frumusețea la care râvnesc eu însămi…

 Frumusețea care rămâne

Nu știm niciodată cine ne privește, poate o adolescentă care caută un model, poate un suflet tulburat care are nevoie de o rază de liniște, poate un om care, fără să spună nimic, se întreabă dacă Hristos mai poate fi întâlnit în lumea asta grăbită…
Și-atunci, ne întrebăm: 
Ce spune haina mea despre mine? Ce las în urmă când trec?
Nu suntem chemate să fim „perfecte”, nici să ne ascundem frumusețea, ci să o împodobim cu înțelepciune, cu simplitate și mai ales cu har, să arătăm că feminitatea nu stă în stridență, ci în echilibru, că frumusețea adevărată nu atrage atenția, dar o liniștește, că o femeie care Îl iubește pe Hristos nu are nevoie să se afirme cu voce tare, fiindcă lumina ei se vede fără cuvinte.

O eșarfă purtată cu eleganță, o haină curată, o culoare caldă, o cruce discretă la gât, toate sunt detalii care spun cine suntem, fără să fim nevoite să explicăm. Sunt felul nostru de a spune: „Doamne, și eu Te urmez, chiar și aici, în mijlocul lumii.
În fiecare dimineață, când deschidem dulapul, facem o alegere care poate fi o mărturisire de credință. Să ne rugăm ca Domnul să ne dea înțelepciunea de a purta nu doar haine, ci mai ales grijă pentru sufletul nostru și al celor pe care îi întâlnim.

Și atunci, chiar dacă nu vom fi remarcate, vom fi simțite. Frumusețea care izvorăște din inimă  nu se demodează niciodată.





Negresa de post cea mai simplă

  Cred că deja o știe toata lumea, dar o pun aici pentru a fi la îndemână și când nu am carnețelul de rețete la mine. Am pregătit-o pentru m...