Tăcere cu rost și cuvinte cu folos

 Vorbirea este mai multă decât tăcerea, iar opinia a devenit monedă de schimb în orice conversație și adesea mă întreb: ce ar trebui să vorbim între noi, femeile, ca să ne fie de folos sufletului? 

 Există subiecte care nu ne zidesc, ba dimpotrivă, ne dărâmă liniștea, curăția inimii și viețuirea în Hristos.
În învățătura Bisericii Ortodoxe, un subiect devine nepotrivit nu pentru că e interzis în mod artificial, ci pentru că aduce vătămare sufletului, creează prilej de păcat sau întunecă mintea. 

 Apostolul Pavel ne spune: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (1 Corinteni, 6, 12). 

Astfel, subiectele de evitat în conversațiile dintre femei ar fi cele care: 

💠 judecă sau bârfesc pe aproapele („Nu vorbi de rău pe nimeni” – Tit 3,2);
💠 stârnesc curiozități păcătoase (despre relații intime, lucruri rușinoase sau necuviincioase); 
💠 promovează vanitatea, nemulțumirea, invidia (discuții excesive despre modă, statut social, avere, comparații între copii, etc.);
💠 sunt dominate de frică, deznădejde sau plângere permanentă fără dorința de vindecare duhovnicească.

Pe de altă parte, există subiecte care nu doar că sunt îngăduite, dar sunt de mare folos sufletului, de adus în discuție.

 Sfântul Isaac Sirul spune: „Mai mult folos aduce tăcerea cu pricepere decât cuvântul fără înțeles.” Dar și cuvântul spus la vremea potrivită are putere tămăduitoare.

 In ceea ce privește subiectele care pot aduce lumină și pace în discuțiile dintre femei, acestea sunt câteva exemple:

💠 mărturii de credință, povești despre cum a lucrat Dumnezeu în viața cuiva;
💠împărtășirea unor experiențe de creștere duhovnicească, fără trufie și cu discernământ;
💠 cuvinte de încurajare, sprijin, mângâiere între mame, surori, prietene; 
💠 întrebări despre cum să trăim mai aproape de Hristos, cum să ne rugăm, cum să postim cu folos, cum să creștem copiii în credință;
💠 lectura împreună a unei cărți duhovnicești, a unei vieți de sfânt sau a unui psalm.

Dar nu întotdeauna este nevoie de vorbire, tăcerea poate fi o binecuvântare. 

Uneori, tăcerea între femei poate aduce mai mult apropierea, poate fi mai vindecătoare decât orice cuvânt. Tăcerea nu judecă, nu compară, nu se grăbește să dea sfaturi. Prezența caldă și blândă a unei surori în Hristos poate fi o mângâiere tainică. Rugăciunea tăcută făcută împreună poate schimba mai mult decât o mie de cuvinte.

Politica este un subiect aflat între responsabilitate și sminteală.
Subiectele legate de politică nu sunt în sine păcătoase, dar au o nuanță delicată, mai ales într-un context creștin-ortodox, unde discernământul și păzirea inimii sunt virtuți fundamentale. Acestea sunt adesea riscante duhovnicește din câteva motive esențiale:
💠 Provoacă dezbinare
Discuțiile politice tind să nască părtinire (țin cu „ai mei” orbește), judecată (despre „ceilalți” ca fiind rătăciți, răi, lipsiți de minte), mânie (care tulbură sufletul și face loc diavolului – cf. Efeseni 4, 26-27).
Chiar și între oameni bine intenționați, politica poate rupe prietenii, tulbura familii și întuneca rugăciunea. Dacă o discuție politică aprinde patimi (mânie, dispreț, superioritate), nu mai este de folos.
💠 Distrage atenția de la nevoința personală
Ortodoxia nu este evadare din lume, dar nici activism orb. Când ne consumăm energia vorbind despre nedreptățile sistemului, incompetența conducătorilor sau pericolele sociale, ne putem pierde atenția de la propria inimă, unde trebuie să se dea lupta cea adevărată. Sfântul Paisie Aghioritul spunea:
„Dacă omul se ocupă numai cu ce fac alții, va fi toată viața tulburat. Să înceapă cu el.”
💠 Poate naște deznădejde sau ură.
Unele teme politice induc o viziune pesimistă, apocaliptică în mod superficial, fără nădejde în pronia lui Dumnezeu. Asta e o cursă subtilă: te face să crezi că totul e pierdut, că nu mai e nimic de făcut, că lumea merge spre prăpastie – uitând că Hristos este Domnul istoriei, nu liderii pământești.

Totuși, în anumite contexte, cu maturitate și discernământ, unele aspecte politice pot fi discutate  în sens civic, informativ, fără înverșunare (de exemplu: ce legi se dezbat, cum afectează familia, școala, Biserica); dacă sunt legate de apărarea valorilor creștine (ex: educația sexuală impusă în școli, avortul legalizat, redefinirea familiei); pentru a încuraja implicarea conștientă și responsabilă, nu pasivitatea – dar mereu cu duhul blândeții și cu rugăciune.

Cuvântul Sfântului Serafim de Sarov rămâne valabil:
„Dobândește pacea, și mii de oameni din jurul tău se vor mântui.”

Deci discuțiile politice nu sunt tabu prin definiție, dar trebuie abordate cu mare grijă, cumpătare și inimă curată. Dacă simțim că ne pierdem pacea, ne aprindem în judecată sau ne îngrijorăm fără măsură, atunci e mai bine să păstrăm tăcerea și să ne rugăm. Adevărata schimbare începe în suflet, nu în urnele de vot.

Cuvintele noastre sunt asemenea firului de lumină care se strecoară printr-o fereastră mică. Dacă sunt curate și limpezi, încălzesc, luminează și aduc viață. Dacă sunt tulburi, agitate sau pline de praf, umbresc sufletul și îl îngreunează.
În grădina inimii, unele semințe se plantează cu tăcere, altele cu un cuvânt rostit la vreme. Nu toate florile răsar din vorbă multă — unele cresc în tihna rugăciunii, în liniștea împărtășită, în privirea blândă.
Să ne întrebăm, așadar, nu doar ce spunem, ci ce lăsăm să rodească din ceea ce spunem. Poate că adevărata prietenie între femei începe nu acolo unde vorbim neîncetat, ci unde ne ajutăm una pe alta să ascultăm glasul lui Dumnezeu în inimă.

1,2,3. Cine are prioritate?

Câteva idei din notițele pe care le-am luat ascultând și citind de-a lungul vremii învățături și sfaturi ale părinților sau terapeuților:

 „Unu” este singurătate, închis în sine.
„Doi” este luptă, atracție și respingere.
„Trei” este începutul comuniunii.
Acolo începe iubirea care se dăruiește și unește.

Primul număr care depășește singurătatea (1) și tensiunea dualistă (2) este 3. Această comuniune treimică este reflectată în familie, unde soțul, soția și copilul formează o unitate în iubire. Astfel, familia devine o icoană vie a Sfintei Treimi, depășind singurătatea individuală și tensiunile dualiste (Pr Teologos).

Relațiile „în doi” pot fi instabile dacă nu apare ceva care le dă stabilitate și perspectivă. De aceea se spune adesea că „relația de cuplu se maturizează abia după apariția unui copil”, sau când amândoi își asumă un țel comun. Altfel, se consumă în conflict sau rutină.

În viața de familie, una dintre cele mai mari provocări pentru o mamă este păstrarea echilibrului între dăruirea față de copil și legătura profundă cu soțul ei. Un sfat înțelept, pe care îl regăsim și în gândirea unor terapeuți contemporani precum Barbara O’Neill, este acesta: locul copilului nu este între soți, ci lângă mama lui – temporar, nu definitiv. Și copiii, și soții, trebuie să știe ca relația dintre părinți are prioritate, căci aceea a fost de la început. 

Atenția totală acordată copilului poate, fără să ne dăm seama, să rupă legătura cu soțul. Relația conjugală este temelia familiei și nu trebuie neglijată, pentru că dragostea dintre soți este izvorul de siguranță și echilibru pentru copil.

Un sfat practic: copiii au nevoie să fie culcați devreme. Nu doar pentru sănătatea lor biologică, ci pentru ca mama să aibă timp seara să fie și cu copilul (să-l adoarmă, să-l alăpteze, să-l liniștească), dar apoi să se întoarcă lângă soțul ei. Barbara recomandă ca mama să doarmă o parte din noapte cu bebelușul, dar și o parte cu soțul – păstrând astfel unitatea dintre părinți.

📿 Familia este, în viziunea ortodoxă, o „biserică de acasă”. In această biserică, mama și tata trebuie să rămână uniți, în rugăciune, în dragoste și în înțelepciune – pentru ca și copilul să crească în har și lumină. 

Să ne întrebăm și să avem grijă:

💠Îmi las relația cu soțul să fie „invadată” de dragostea pentru copil?

💠Îmi fac timp pentru soțul meu, chiar și în mijlocul oboselii de zi cu zi?

💠Privesc familia mea ca pe o icoană vie a iubirii dumnezeiești?

Dacă răspunsurile la întrebările de mai sus ne descoperă zone de dezechilibru, nu e motiv de descurajare, ci un prilej de întoarcere. Hristos ne cheamă la o iubire care unește, care pune rânduială în inimi și în relații. Familia este un loc al sfințirii prin răbdare, iertare și dăruire.

🔔 Nu trebuie să fim „totul” pentru copilul nostru, ci să-i oferim un cămin în care vede iubirea părinților, respectul reciproc și rugăciunea.

🕯️ Nu trebuie să ne „pierdem” unul în altul, ci să-L așezăm pe Dumnezeu în mijlocul relației noastre, iar El ne va învăța cum să ne iubim și să ne creștem copiii.

„Dacă doi oameni se iubesc și Îl pun pe Dumnezeu între ei, atunci orice greutate poate deveni scară spre cer.”

— Părintele Teofil Părăian

💞 Așadar, să ne rugăm unii pentru alții, soț pentru soție, mamă pentru copil, și toți împreună pentru pacea și sfințirea familiei – această mică biserică de acasă.

Frumusețea cumințeniei

Se întâmplă uneori să mă întreb singură de ce mă port așa simplu. Sau de ce nu mă las, din când în când, influențată de modă, de culorile „în tendințe”, de ceva mai îndrăzneț. Și îmi reamintesc răspunsul: imi e adânc întipărită în suflet o vorbă pe care o spunea adesea duhovnicul meu din adolescență: „Felul în care te porți și te îmbraci e o prelungire a felului în care te rogi.”

Ca femeie, ca mamă, ca soție de preot, am simțit de multe ori cât de mult contează nu doar ceea ce spunem, ci și ceea ce arătăm prin viața noastră de zi cu zi. Haina nu este totul, desigur. Dar modestia, cumințenia, curăția sunt ca niște flori: se simt, nu strigă, dar lasă mireasmă.

Am citit cândva printre cuvintele Sfântului Paisie Aghioritul:
„Frumusețea femeii este smerenia, buna-cuviință. Hristos nu Se uită la hainele noastre, ci la inima noastră. Dar, ceea ce purtăm arată ce avem în inimă.”
A spus-o simplu, dar adânc. Pentru că, de fapt, nu e vorba de interdicții sau reguli. E vorba de alegeri care izvorăsc din iubire: din iubirea față de Dumnezeu și din dorința de a nu stârni în jurul nostru tulburare, ci pace.

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul, pe care l-am îndrăgit mult în ultimii ani, ne îndeamnă la ceva și mai greu, dar și mai frumos:
„Simplitate și bunătate — asta-i totul pentru a dobândi harul dumnezeiesc.”

Trăim într-o lume agitată, plină de imagini, de presiuni, de comparații. Dar am descoperit că în locul unde locuiește simplitatea vine și libertatea. Libertatea aceea interioară care te ajută să nu mai fii înfricoșat de ce spune lumea, ci atent la ce șoptește Dumnezeu în inimă.

Mi-a luat ani buni să înțeleg că haina poate fi o mărturisire tăcută. Fără ostentație, fără judecată. Doar o prezență liniștită care spune: „Sunt a Domnului.” Îmi aleg hainele cu gândul că vor vorbi înainte ca eu să o fac. Că vor reflecta nu cât de „la modă” sunt, ci dacă sunt în pace cu sufletul meu.

Despre culori și căldura discreției

Mi-au plăcut întotdeauna culorile. Deși aveam tendința să cred că evlavia se măsoară în tonuri de cenușiu, în timp am învățat că nu orice culoare se potrivește oricând, oriunde, cu oricine, nici măcar cenușiul. A fost un proces lent, cu tatonări, cu întrebări, cu rugăciuni. De multe ori, înainte de a ieși pe ușă, îmi întrebam conștiința (nu oglinda) dacă ceea ce port e „cuviincios” și dacă, văzându-mă cineva, ar rămâne cu un gând curat sau cu tulburare.

Am înțeles că și culorile au glas. Unele strigă, altele vorbesc liniștit, altele îmbrățișează privirea fără să o forțeze. Așa am început să aleg tonuri calde, cuminți, care dau sufletului o așezare. Nu pentru că o lege le interzice pe celelalte, ci pentru că am început să simt ce transmite fiecare.

Îmi vine mereu în minte un dialog cu îngerul meu păzitor, văzându-mă în oglindă cu o eșarfă vișinie intensă, aud sfatul lui blând, dar cu sens, șoptit în gândul meu:

„Roșul cere bătaie de inimă, dar uneori e mai bine să tacă și haina, nu doar gura.”
Cândva nu înțelegeam gândul acesta pe deplin. Acum, după ani de trăire aproape de altar, între copii, oameni, spovedanii și liturghii, știu ce înseamnă. Unele culori se potrivesc bucuriei din casă, în prezența soțului, a copiilor. Dar în lume, printre oameni de tot felul, e bine ca hainele noastre să inspire liniște, nu neliniște.

Asta nu înseamnă să trăim în bej și negru, dar să iubim culorile care nu cer să fie privite. Culorile care însoțesc, nu domină. Uneori, o bluză într-un verde frunză, o rochie într-un albastru rugător, un maron pământiu — spun mai mult despre feminitate și frumusețe decât orice ținută îndrăzneață. Pentru că, dacă frumusețea vine din interior, atunci și culoarea care o învelește trebuie să-i semene: caldă, discretă, echilibrată.

De fapt, nu este vorba de modă, ci de măsură. Și această măsură, bunul simț, nu se învață doar din cărți, ci și de la femei credincioase, de la maici, de la mame care au trăit cu crucea pe umăr și cu dragoste în ochi.

Am ajuns să cred că, în lumea noastră zgomotoasă, culorile cuminți sunt o formă de smerenie vestimentară. Ele nu ne ascund, ci ne așază în ochii oamenilor și ai lui Dumnezeu.

Accesorii care nu smintesc: frumusețea detaliului discret

Recunosc, mi-au plăcut mereu lucrurile frumoase. O broșă moștenită de la bunica, o pereche de cercei mici primiți la naștere în dar uitați într-o cutiuță de bijuterii, o batistă brodată, pusă în geantă cu gândul la mama. 

Nu cred că Dumnezeu ne cere să fim monotone sau neîngrijite, ci dimpotrivă. Cred că ceea ce facem cu drag, cu grijă, cu bun-simț poate fi o formă de recunoștință pentru darurile primite.
Dar aici intervine o finețe duhovnicească pe care o observăm mai ales la maicile bătrâne și de la femeile evlavioase pe care le-am întâlnit în sate și mănăstiri: nu tot ce este frumos trebuie și purtat. Nu tot ce ne stă bine ni se și cuvine.

Accesoriile — fie ele bijuterii, genți, eșarfe, încălțări — vorbesc, și ele. Ele pot întregi o ținută aleasă cu bun-gust, dar pot și dezechilibra o haină simplă, atrăgând privirea acolo unde nu e nevoie. Nu este păcatul în obiectul în sine, ci în intenția cu care îl purtăm și în efectul pe care îl are asupra celor din jur.

Modestia nu înseamnă să fii lipsită de frumusețe, ci să fii atentă la măsură, context și folos.
„Nu purta ceea ce atrage priviri străine asupra ta”, își spune o femeie înțeleaptă. „Păstrează lucrurile dragi pentru ceasuri curate.”
Pastrez câteva accesorii simple, de suflet: ceasul, verigheta, inelul Sfintei Ecaterina, cruciulița de la gât. Încerc să port doar ceea ce nu umbrește lumina feței și nu deviază privirea celui care mă întâlnește. Dacă un cercel e prea mare, o brățară prea sclipitoare, o geantă prea țipătoare mă întreb: „De ce aș simți nevoia să atrag atenția?” Dacă răspunsul nu e curat, le las deoparte.

Într-o lume în care totul se vinde cu etichete, cu strălucire și cu vitrină, femeia creștină e chemată la o altfel de eleganță: una a discreției, a curăției inimii, a bunului-gust care nu urmează trenduri, ci adevăruri. Iar un accesoriu purtat cu smerenie poate fi o tăcută împodobire a sufletului… sau, dimpotrivă, o umbră în plus, dacă nu e bine cântărit.

Sunt multe femei în Biserică, simple, necunoscute, care au un chip atât de frumos, deși nu poartă nimic strălucitor. Ochii lor lucesc de pace. Mișcările sunt calme. Hainele, discrete. Și totuși, lasă o amprentă adâncă. Asta e frumusețea pe care o caut eu însămi…

 Frumusețea care rămâne

Nu știm niciodată cine ne privește. Poate o adolescentă care caută un model. Poate un suflet tulburat care are nevoie de o rază de liniște. Poate un om care, fără să spună nimic, se întreabă dacă Hristos mai poate fi întâlnit în lumea asta grăbită.
Și-atunci, ne întrebăm: 

Ce spune haina mea despre mine? Ce las în urmă când trec?
Nu suntem chemate să fim „perfecte”, nici să ne ascundem frumusețea, ci să o împodobim cu înțelepciune, cu simplitate, cu har. Să arătăm că feminitatea nu stă în stridență, ci în echilibru. Că frumusețea adevărată nu atrage atenția, ci o liniștește. Că o femeie care Îl iubește pe Hristos nu are nevoie să se afirme cu voce tare, fiindcă lumina ei se vede fără cuvinte.

O eșarfă purtată cu eleganță, o haină curată, o culoare caldă, o cruce discretă la gât — sunt detalii care spun cine suntem, fără să fim nevoite să explicăm. Sunt felul nostru de a spune: „Doamne, și eu Te urmez, chiar și aici, în mijlocul lumii.”
În fiecare dimineață, când deschidem dulapul, avem o alegere. O alegere tăcută, dar care poate fi o mărturisire a inimii. Să ne rugăm ca Domnul să ne dea înțelepciunea de a purta nu doar haine, ci purtare de grijă pentru sufletul nostru și al celor pe care îi întâlnim.

Și atunci, chiar dacă nu vom fi remarcate, vom fi simțite. Iar frumusețea care izvorăște din inimă  nu se demodează niciodată.

Calendar duhovnicesc pentru mămicile ocupate

„Mamă, hai cu mine să ne rugăm…”

Inima mi-e și mie undeva între oboseală și dor.

Suntem multe, femei trăind în ritm alert, cu zile pline și nopți scurte. Vrem să fim acolo pentru copiii noștri, pentru soț, pentru casa noastră, pentru comunitate. Și undeva, aproape invizibil, sufletul nostru se uită lung la Dumnezeu și-L întreabă: „Mai e timp și pentru relația mea cu Tine, Doamne?”

Da. Este. Nu tot timpul acela lung, tihnit, ideal, pe care ni-l imaginăm. Dar clipe de tihnă și hrană sufletească pot apărea în orice zi. De aceea, îți propun un calendar duhovnicesc pentru mamele ocupate – ca tine și ca mine.

Fiecare săptămână are o temă mică, o rugăciune scurtă și o faptă simplă. Nu-i nevoie să faci totul perfect. E nevoie doar să-L inviți pe Dumnezeu în universul tău. El va face restul.

Săptămâna 1

Timpul e dar, nu dușman

„Doamne, binecuvintează începutul și sfârșitul fiecărei zile. Umple-mi clipele cu prezența Ta.”

💠 Oprește-te 1 minut în fiecare dimineață (poate chiar în timp ce încălzești laptele pentru cei mici). Spune în șoaptă sau în gând:

„Ziua aceasta e a Ta, Doamne. Fă-mă părtașă la lucrarea Ta în ea.”

Săptămâna 2
Cuvinte care vindecă

„Doamne, pune pază gurii mele și înțelepciune în ceea ce le spun copiilor mei.”

💠 Alege cu atenție un moment în care să încurajezi un copil, pe soț sau pe o altă mamă. Un compliment sincer, o vorbă bună, o binecuvântare tăcută.

Săptămâna 3
Lucrurile mici au putere mare

„Îți dau, Doamne, faptele mele mici – spală-le, curățește-le, umple-le cu har.”

💠 Fă o faptă bună ascunsă. Pune o gustare în plus în ghiozdanul copilului pentru un coleg. Lasă o floare pe banca din fața bisericii. Trimite un mesaj de încurajare anonim.

Săptămâna 4
Sufletul tău e și el copilul cuiva

„Doamne, amintește-mi că și eu sunt fiica Ta. Ajută-mă să fiu vrednică de aceasta.”

💠 În fiecare zi rezervă-ți un moment de liniște, așază-te în fața icoanei sau lângă o căndeluță și citește un psalm, o pagină dintr-o carte duhovnicească sau chiar o rugăciune simplă. Oferă-i sufletului tău 10 minute de tihnă.

Și dacă nu reușesc?

Nu suntem aici pentru performanță, ci pentru prezență. Poți relua o săptămână, poți sări o zi. Dumnezeu nu ține condică. El ține deschisă poarta Sa.

Cu pași mici putem ajunge departe.

Cu drag și rugăciune,

Andreea

Când simți ca te împuținezi, deși e sarbatoare…

în satul nostru- miniatura din curtea bisericii 

 Zilele acestea sunt pline – de slujbe, de mese, de întâlniri, de mișcare, de bucurii și de responsabilități. Dar tocmai de aceea, e cu atât mai important să păstrăm o inimă atentă, care nu uită de ce ne bucurăm și cu Cine ne bucurăm.

După zilele intense de Paști, firea omenească poate obosi, și e firesc. Dar trăirea nu trebuie confundată cu euforia. Nu trebuie să simți mereu ceva „mare” ca să fii aproape de Hristos. Uneori, tocmai liniștea de după vâltoarea praznicului e spațiul unde Hristos Se lasă întâlnit mai adânc.

Ca să nu alunecăm în rutină, să facem un lucru simplu: recunoștință. În fiecare zi a Săptămânii Luminate, să ne oprim timp de câteva clipe și să spunem în gând: «Hristos a înviat pentru mine. Astăzi. Nu doar acum două mii de ani.» Și să ne aducem aminte că fiecare zi din Săptămâna Luminată este ca o prelungire a Duminicii Paștelui – nu e o succesiune de zile, ci o singură zi trăită în șapte feluri.

Iar când vine și praznicul Sfântului Gheorghe, să ne aducem aminte că sfinții sunt cei care au trăit Învierea din plin – în suferință, în curaj, în biruință. Sfântul Gheorghe nu e un „alt” praznic, ci o icoană vie a Învierii: un om care a murit pentru Hristos și a trăit veșnicia deja.

Dacă ne simțim copleșite de ritm, să nu ne învinovățim, dar nici să nu ne lăsăm pradă inerției. Să căutăm simplitatea. Să aprindem o lumânare. Să facem o rugăciune scurtă. Să spunem „Hristos a înviat” nu doar cu gura, ci și cu gândul – și va învia și în inima noastră, zi după zi.

Așa se înnoiește trăirea: nu prin mulțimea faptelor, ci prin adâncimea iubirii.

Ocupații

 Alergăm mult, suntem adesea pe drumuri, și o mulțime de oameni sunt cu ochii în telefon tot timpul. Recent am văzut chiar o femeie în toată firea împiedicându-se de un coș de gunoi, căzând și spărgând telefonul din cauza acestei “ocupații”. Ați auzit de “cocoașă de telefon”? Coloana vertebrala ni se deformează din cauza telefoanelor acum. Pentru sănătatea noastră, timpul petrecut mergând pe jos sau cu mașina e bine să îl folosim și pentru suflet.

Sigur, “mersul pe jos face piciorul frumos”, dar poate înfrumuseța și sufletul în același timp… cum?  Fiind atenți la gânduri ziditoare, care să apropie sufletul de Dumnezeu și care alungă risipirea prin:

💠Rugăciunea lui Iisus

Repetarea rugăciunii „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul” ajută la păstrarea minții treze și liniștite.

Rostirea rugăciunilor începătoare, a psalmilor (33, 50, 90) pot fi rostite încet, în minte.

💠Gânduri de recunoștință 

 Mulțumirea lui Dumnezeu pentru darurile primite ajută la o stare sufletească bună.

💠Citirea sau ascultarea textelor duhovnicești 

Dacă e posibil, în mijloacele de transport să ascultăm cuvinte de învățătură ortodoxă, predici, acatiste sau fragmente din cărțile Sfinților Părinți .

💠Observarea creației lui Dumnezeu 

Contemplarea naturii și a oamenilor cu un gând curat și binevoitor poate fi o formă de rugăciune.

💠Reflecția asupra propriilor fapte

 Examinarea conștiinței ajută la corectarea greșelilor și îmbunătățirea vieții duhovnicești.

Evitarea discuțiilor inutile, a gândurilor risipite sau a preocupărilor deșarte contribuie la menținerea unei stări de pace și atenție interioară.