Se afișează postările cu eticheta simplitate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta simplitate. Afișați toate postările

Frumusețea cumințeniei


Se întâmplă uneori să mă întreb singură de ce mă port așa simplu sau de ce nu mă las, din când în când, influențată de modă, de culorile „în tendințe”, de ceva mai îndrăzneț. Apoi îmi reamintesc răspunsul: imi e întipărită în suflet o vorbă pe care o spunea adesea duhovnicul meu din adolescență: „Felul în care te porți și te îmbraci e o prelungire a felului în care te rogi.

Ca femeie, ca mamă, ca soție de preot, am simțit de multe ori cât de mult contează nu doar ceea ce spunem, ci și ceea ce arătăm prin viața noastră de zi cu zi. Haina nu este totul, desigur, dar modestia, cumințenia, curăția sunt ca niște flori: se simt, nu strigă, dar lasă mireasmă.

Am citit cândva printre cuvintele Sfântului Paisie Aghioritul:
Frumusețea femeii este smerenia, buna-cuviință. Hristos nu Se uită la hainele noastre, ci la inima noastră. Dar, ceea ce purtăm arată ce avem în inimă.
De fapt, nu e vorba de interdicții sau reguli, este vorba de alegeri care izvorăsc din iubire: din iubirea față de Dumnezeu și din dorința de a nu stârni în jurul nostru tulburare, ci pace.

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul, pe care l-am îndrăgit mult în ultimii ani, ne îndeamnă la ceva și mai greu, dar și mai frumos:
Simplitate și bunătate — asta-i totul pentru a dobândi harul dumnezeiesc.

Trăim într-o lume agitată, plină de imagini, de presiuni, de comparații, dar am putea descoperi că în locul unde locuiește simplitatea vine și libertatea aceea interioară care te ajută să nu mai fii înfricoșat de ce spune lumea, ci atent la ce șoptește Dumnezeu în inimă…

Mi-a luat ani buni să înțeleg că haina poate fi o mărturisire tăcută, fără ostentație, fără judecată, doar o prezență liniștită care spune: „Sunt a Domnului.” Îmi aleg hainele cu gândul că vor vorbi înainte ca eu să o fac, vor reflecta nu cât de „la modă” sunt, ci dacă sunt în pace cu sufletul meu.


Despre culori și rostul discreției

Mi-au plăcut întotdeauna culorile. Deși aveam tendința să cred că evlavia se măsoară în tonuri de cenușiu, în timp am învățat că nu orice culoare se potrivește oricând, oriunde, cu oricine, nici măcar cenușiul. A fost un proces lent, cu tatonări, cu întrebări, cu rugăciuni. De multe ori, înainte de a ieși pe ușă, îmi întrebam conștiința (nu oglinda) dacă ceea ce port e „cuviincios” și dacă, văzându-mă cineva, ar rămâne cu un gând curat sau cu tulburare.

Am înțeles că și culorile au glas: unele strigă, altele vorbesc liniștit, altele îmbrățișează privirea fără să o forțeze. Așa am început să aleg tonuri calde, cuminți, care dau sufletului o așezare. Nu le interzice vreo lege pe celelalte, dar simt ca fiecare poate transmite altceva.

Îmi vine mereu în minte un dialog cu îngerul meu păzitor, văzându-mă
 în oglindă cu o eșarfă de un roșu-aprins, aud sfatul lui șoptit în gândul meu:
Roșul cere bătaie de inimă, dar uneori e mai bine să tacă și haina, nu doar gura.”
Cândva nu înțelegeam gândul acesta... Acum, după ani de trăire aproape de altar, între copii, oameni, spovedanii și liturghii, știu ce înseamnă. Unele culori se potrivesc bucuriei din casă, în prezența soțului, a copiilor, dar în lume, printre oameni de tot felul, e bine ca hainele noastre să inspire liniște, nu neliniște.

Asta nu înseamnă să trăim în bej și negru, dar să iubim culorile care nu cer să fie privite, culorile care însoțesc, nu domină. Uneori, o bluză într-un verde-măsliniu, o rochie într-un albastru rugător, un maron pământiu spun mai mult despre feminitate și frumusețe decât orice ținută îndrăzneață. Dacă frumusețea vine din interior, atunci și culoarea care o învelește trebuie să-i semene: caldă, discretă, echilibrată.

De fapt, nu este vorba de modă, ci de măsură; această măsură, bunul simț, nu se învață doar din cărți, ci și de la femei credincioase, de la maici, de la mame care au trăit cu crucea pe umăr și cu dragoste în ochi.

Am ajuns să cred că, în lumea noastră zgomotoasă, culorile cuminți sunt o formă de smerenie vestimentară, nu ne ascund, ci ne așază în ochii oamenilor și ai lui Dumnezeu.

Accesorii care nu smintesc:
 frumusețea detaliului discret

Recunosc, mi-au plăcut mereu lucrurile frumoase: am o broșă moștenită de la bunica, o pereche de cercei mici primiți la naștere în dar, uitați într-o cutiuță de bijuterii, o batistă brodată, pusă în geantă cu gândul la mama. 

Nu cred că Dumnezeu ne cere să fim monotone sau neîngrijite, ci dimpotrivă, ceea ce facem cu drag, cu grijă, cu bun-simț poate fi o formă de recunoștință pentru darurile primite.
Dar aici intervine o finețe duhovnicească pe care o observăm mai ales la maicile bătrâne și la femeile evlavioase pe care le-am întâlnit în sate și mănăstiri: nu tot ce este frumos trebuie și purtat, nu tot ce ne stă bine ni se și cuvine.

Accesoriile, fie ele bijuterii, genți, eșarfe, încălțări, vorbesc, și ele, pot întregi o ținută aleasă cu bun-gust, dar pot și dezechilibra o haină simplă, atrăgând privirea acolo unde nu e nevoie. Nu este păcatul în obiectul în sine, ci în intenția cu care îl purtăm și în efectul pe care îl are asupra celor din jur.

Modestia nu înseamnă să fii lipsită de frumusețe, ci să fii atentă la măsură, context și folos.
Nu purta ceea ce atrage priviri străine asupra ta”, își spune o femeie înțeleaptă. „Păstrează lucrurile dragi pentru ceasuri curate.
Pastrez câteva accesorii simple, de suflet: ceasul, verigheta, inelul Sfintei Ecaterina, cruciulița de la gât. Încerc să port doar ceea ce nu umbrește lumina feței și nu deviază privirea celui care mă întâlnește. Dacă un cercel e prea mare, o brățară prea sclipitoare, o geantă prea țipătoare mă întreb: „De ce aș simți nevoia să atrag atenția?” Dacă răspunsul nu e curat, le las deoparte.


Într-o lume în care totul se vinde cu etichete, cu strălucire și cu vitrină, femeia creștină e chemată la o altfel de eleganță: una a discreției, a curăției inimii, a bunului-gust care nu urmează trenduri, se ancorează în adevăruri. Un accesoriu purtat cu smerenie poate fi o tăcută împodobire a sufletului… sau, dimpotrivă, o umbră în plus, dacă nu e bine cântărit.

Sunt multe femei în Biserică, simple, necunoscute, care au un chip atât de frumos, deși nu poartă nimic strălucitor, ochii lor lucesc de pace, mișcările le sunt calme, hainele discrete. Și totuși, lasă o amprentă adâncă, aceasta este frumusețea la care râvnesc eu însămi…

 Frumusețea care rămâne

Nu știm niciodată cine ne privește, poate o adolescentă care caută un model, poate un suflet tulburat care are nevoie de o rază de liniște, poate un om care, fără să spună nimic, se întreabă dacă Hristos mai poate fi întâlnit în lumea asta grăbită…
Și-atunci, ne întrebăm: 
Ce spune haina mea despre mine? Ce las în urmă când trec?
Nu suntem chemate să fim „perfecte”, nici să ne ascundem frumusețea, ci să o împodobim cu înțelepciune, cu simplitate și mai ales cu har, să arătăm că feminitatea nu stă în stridență, ci în echilibru, că frumusețea adevărată nu atrage atenția, dar o liniștește, că o femeie care Îl iubește pe Hristos nu are nevoie să se afirme cu voce tare, fiindcă lumina ei se vede fără cuvinte.

O eșarfă purtată cu eleganță, o haină curată, o culoare caldă, o cruce discretă la gât, toate sunt detalii care spun cine suntem, fără să fim nevoite să explicăm. Sunt felul nostru de a spune: „Doamne, și eu Te urmez, chiar și aici, în mijlocul lumii.
În fiecare dimineață, când deschidem dulapul, facem o alegere care poate fi o mărturisire de credință. Să ne rugăm ca Domnul să ne dea înțelepciunea de a purta nu doar haine, ci mai ales grijă pentru sufletul nostru și al celor pe care îi întâlnim.

Și atunci, chiar dacă nu vom fi remarcate, vom fi simțite. Frumusețea care izvorăște din inimă  nu se demodează niciodată.





Mărțișor

Realizez ca nu îmi mai plac mărțișoarele. Nu le mai văd ca pe ceva util, mi se pare o povară cumpărarea lor și în plus nu cred în “talismane”, ceea ce vor să reprezinte. Până să mă căsătoresc mă entuziasmam când primeam și căutam să  dăruiesc la rândul meu, am păstrat o parte dintre ele până azi. 
În aceste zile de vacanță, după câteva încercări nereușite de a croșeta fluturași după tutoriale virtuale, fetițele mele au împletit fire albe și roșii și au făcut cu ele brățări pe care au cusut câte trei mărgeluțe tricolore din lemn, cu scopul de a le dărui prietenelor lor. În anii trecuți au oferit metaniere cu biluțe albe și roșii, ca să nu se îndepărteze prea mult de obicei… dar nu fac caz din asta. Astăzi toti lasă impresia ca le sunt indiferente astfel de gesturi, nu ii mai bucură așa cum se bucurau alte generații, în urmă cu cel puțin 15 ani.
Am trecut, totuși, prin târgul de mărțișoare. Unele erau obiecte de arta- unicat, pictate manual, altele erau adevărate kitschuri. Printre mărțișoare se vindeau ursuleți de pluș, săpunuri handmade, aranjamente florale cu flori uscate sau din burete, ghivece cu flori de primavara. 
Ne-am intors senini in curtea noastră să admiram iar ghioceii ce au rezistat eroic gerurilor și zăpezilor, dar fără achiziții, fiindca nu ne permiteam sa cumpărăm acele mici obiecte de artă ce ne-au atras atentia. Poate vom reuși cândva să le facem cu mânuțele noastre… 
Vă doresc tuturor zile de primăvară cu mângâiere!




Reduceri 💶

Drumul apre acasă, orașul meu în zare

Mi-a sărit în ochi un subiect de discuție dintr-un grup:

“Ce spun despre tine lucrurile cumpărate de black friday?”

Ar fi ideal sa nu spună nimic, să rămână  fiecare om o taină, să nu fim ca niște ziare expuse pretutindeni, atât de ușor de citit… dar toți facem parte din masele manipulate. 

Acum câțiva ani, când locuiam la țară și singura mea legătură cu civilizația era internetul, așteptam cu nerăbdare perioada “black friday”, pentru a cumpăra tot ce ni se părea ca ne trebuie la prețuri mai mici, pentru a fi în rând cu orașul. Ne-am dezmeticit la un momentdat, când am observat ca prețurile sunt tot cam la fel ca de obicei, reducerea era doar o iluzie.

💡 Adevaratele reduceri sunt la finalul sezonului sărbătorilor, prin ianuarie-februarie, când se termină frenezia cadourilor, dar și în perioada concediilor vara, când scad drastic vânzările pentru că oamenii își cheltuiesc banii în vacanțe. 


Vacanță 🌞 (II)



joacă în fân proaspăt cosit


 
tartă cu piersici
prăjitură cu cireșe negre

Burtica este plina, să mai și citim!



Când mă duc seara la culcare

 … și-mi pun o mana sub obraz…

Cred ca știți poezia, nu o mai redau aici. 🙂

Scriam zilele trecute că luăm cina devreme. Procedăm așa pentru că de regulă la ora 8 suntem în pijamale, unii adorm imediat fiindcă se trezesc la 6 dimineața și le trebuie 10 ore de somn, iar alții mai lecturează până vine moș Ene. 

Când aveam doar 3 copii, din rutina de seară făcea parte “Cântecelul de noapte bună”. Am mai scris despre el pe blogul vechi, pe care îl aveam pe vremea aceea. Este drăgălaș și toți îl fredonează dacă le amintesc de el. Poate nu va mai iese din cap după ce îl ascultați, la fel cum mi se întâmplă mie… 🤭



Sandalele Sfinților


 Ieri ne-a adus curierul comanda cu săndăluțele noi ale fetelor. Am ales un model simplu, confortabil și practic și la un preț accesibil.

 Le-au plăcut atât de mult încât le-au purtat prin casă tot restul zilei. 

 Astăzi de dimineață, înainte de plecare spre școală, cea mai mică școlăriță ardea de nerăbdare:

- Te rooog, pot să mă încalț în sandalele noi?

- Nu poți, ai sport astăzi și ești îmbrăcată în pantaloni de trening, nu se potrivesc cu săndăluțele…

- Aaa… bine. Dar pot sa le iau mâine ca să îi arăt doamnei de religie ca am sandale ca Sfinții

😇

“Inimă curată zidește intru mine, Dumnezeule!”

Cea mai simplă înghețată

Pentru că trecem printr-o perioadă dificilă și nu am întotdeauna timp sau ambele mâini la dispoziție să avem pe masă preparate mai complexe, toată familia se bucură de…

 -1 kg iaurt grecesc

-Coaja răzuită de la o lămâie bio 

-Câteva linguri bune de miere.

Se amestecă și se congelează în mașina de înghețată sau direct în congelator, când ne e dor de răsfățul verilor și vrem ceva simplu și sănătos.



Negresa de post cea mai simplă

  Cred că deja o știe toata lumea, dar o pun aici pentru a fi la îndemână și când nu am carnețelul de rețete la mine. Am pregătit-o pentru m...