Vara în care s-a întunecat soarele

 …și nimic n-a mai fost la fel.

Am crescut cu vacanțele mari petrecute la țară, în satul natal și în cel al bunicilor mei, unde timpul se mișca altfel. N-aveam ceas, n-aveam program fix, dar știam mereu când e ora prânzului, fiindcă ori ghiorțăiau mațele prea tare, ori se auzea ușa grea de la cuptor și bunica începea să strige „Hai la masă, mămăiță!”. 

Stăteam toată ziua în papucii maronii de cauciuc moale, care respirau atunci când călcam pe ei, aveam părul prins cu două agrafe obosite, iar picioarele mele aveau întotdeauna ceva de povestit: o rană uscată, o zgârietură în rugii de pe deal, urme de țărână.

Vara lui ’99 mi s-a întipărit în minte cu o claritate care nu se potrivește cu vârsta pe care o aveam atunci. Aveam 13 ani și un caiet cu coperta verde în care scriam lucruri ca „Oana m-a supărat, iar ne-am certat pe telecomandă și mi-a purtat șapca albă” sau „Dacă o să apună soarele de tot la eclipsă, oare o să murim toți?”. Ce știam eu atunci despre sfârșituri…?

Cu o zi înainte de eclipsă, ascultam la radio-ul montat de tata pe zidul exterior, să se audă programul muzical în spatele casei în timp ce trebăluia prin curte sau grădină, „Mambo No. 5”. Lou Bega cânta despre Monica, Erica și Angela, și noi dansam în curte, printre rufele întinse, fără să înțelegem mare lucru. Ne mai plăcea și „Blue (Da Ba Dee)” de la Eiffel 65, o piesă pe care o fredonam în timp ce udam mușcatele din prispă. În capul meu, era o vară infinită. Toți eram „blue”, dar nu știam că ăsta avea să fie primul gust al melancoliei.

Pe 11 august 1999 satul a tăcut. Bătrânii își puseseră cămășile bune, de parcă venea sfârșitul lumii și voiau să-l întâmpine curați. Copiii se adunaseră pe coasta, în vârful dealului, fiecare cu câte o bucată de sticlă afumată. Eu aveam un ciob de geam afumat cu lumânarea. Am privit eclipsa cu inima bătând prea repede. Nu de frică, de ceva ce n-aveam cuvinte să numesc. Cerul s-a înnegrit, găinile s-au retras în coteț, și în câteva minute, lumea n-a mai fost la fel.

În tradiția ortodoxă, fenomenele din natură pot fi înțelese și ca „semne”, dar nu în sens apocaliptic, ci ca ocazii de a te opri, a te mira, a te cerceta pe tine însuți/însăți. Pentru un adolescent, eclipsa din ’99 putea fi o astfel de invitație la cugetare: Cine sunt eu? De ce există lumea? Ce este lumina adevărată?
În seara aceea m-am întins  pe laviță, sub părul din fața casei și am simțit că am îmbătrânit puțin. Nu mult, doar cât să nu mai fiu copil. Am tăcut și eu, cum au tăcut toți, cu o liniște plină de înțelesuri care nu se puteau rosti. Poate că atunci s-a așezat în mine pentru prima dată ideea că viața e trecătoare și că lumina se întoarce, dar niciodată la fel.

Am rostit în mintea mea o rugăciune ca o încheiere blândă la ziua aceea în care soarele s-a ascuns și eu am început, fără să știu, să devin femeie.

Când aud azi vreo piesă veche din ’99, mă întorc în aceeași atmosferă. În grădina plină de corcodușe, în întunericul de la amiază, în mine cea de atunci, fetița care nu știa ce-o așteaptă, dar avea toată vara din lume la dispoziție.

Și în gând îmi vine un cuvânt:

„Aceasta este voia lui Dumnezeu: să folosești bine clipa ce ți s-a dat.”

(Sfântul Isaac Sirul- Cuvântul 48, în „Cuvinte despre nevoință”)

Pentru copiii ce cresc prea repede

Dragă mamă,
Dacă citești aceste rânduri, probabil treci prin acea perioadă confuză a vieții de părinte: adolescența băiatului tău. Într-o zi îți cere îmbrățișări, a doua zi îți închide ușa în nas. Uneori îți vorbește ca unui prieten, alteori cu un ton care îți frânge inima. Scriu din inimă de mamă către inimă de mamă, cu durere, dar și cu nădejde – nădejde în Dumnezeu și în puterea dragostei mamei.
La 14-16 ani, băiatul vrea „să fie bărbat”. Vrea spațiu, decizii proprii, să se audă și vocea lui. Asta nu înseamnă că nu te mai iubește sau că nu mai are nevoie de tine. Înseamnă doar că simte nevoia să se definească pe sine. Ca mamă, chemarea ta e să-l lași să învețe să zboare, dar să-i amintești cu blândețe că are un cuib la care poate oricând să se întoarcă.
Nu lua personal răceala lor. Reacționează cu blândețe, nu cu control. O simplă întrebare rostită cu calm: „Te pot ajuta cu ceva?” poate deschide uși ferecate.
„Învață pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, și când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea.” (Proverbe 22, 6)
Adolescenții au nevoie de limite, dar și să le explicăm sensul acestor limite. În casă, autoritatea nu trebuie să fie dictatură, ci rânduială iubitoare. Vorbește-le despre alegeri, nu doar despre reguli. Dacă le spui „nu”, explică de ce – dar fă-o fără să ridici tonul. Ei nu mai sunt copii, dar nici adulți pe deplin. Sunt între cele două vârste – și acolo e nevoie de multă înțelepciune.
„Și voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului.” (Efeseni 6, 4)
Adolescenții băieți pot părea duri sau reci. Uneori nici nu mai suportă îmbrățișările. Dar să știi că în adâncul inimii, dragostea ta e hrană pentru sufletul lor. Nu înceta să le arăți că îți pasă – printr-o privire caldă, un gest mărunt, o masă pregătită cu gândul la ei, o rugăciune rostită în taină pentru pacea lor sufletească.
Sfântul Paisie Aghioritul spunea:
„Educația copilului începe încă din timpul sarcinii. Dacă mama care poartă în pântece se supără și se mâhnește, atunci și fătul se tulbură în ea. Iar dacă mama se roagă și trăiește duhovnicește, copilașul […] se sfințește.”
Lumea le promite libertăți goale. Ecranele, rețelele sociale, „băieții de cartier” – toate le spun ce înseamnă „să fii bărbat”. Dar tu, mamă ortodoxă, arată-le prin viața ta ce înseamnă să fii OM: cu rugăciune, muncă, dragoste, discernământ. Încurajează-i să-și descopere pasiunile, să muncească pentru ce iubesc, să-și caute vocația cu Hristos alături.
„Nimeni să nu disprețuiască tinerețea ta, ci fii o pildă pentru credincioși în cuvânt, în purtare, în dragoste, în credință, în curăție.” (1 Timotei 4, 12)
Poate că nu te ascultă când vorbești. Dar sufletul lui îți simte rugăciunea. Roagă-te în fiecare zi pentru el, cu numele lui. Mângâie-l cu semnul crucii în gând, chiar și când nu te vede. Fii stâlpul tăcut care nu cedează. Dumnezeu lucrează în timp – iar dragostea ta, răbdătoare și necondiționată, e puntea pe care se va întoarce dacă se va rătăci.
„Nimic nu este mai puternic decât rugăciunea unei mame.” (Sf Ioan Gură de Aur)
În acest scop, mie îmi este de foarte mult folos cărticica aceasta, scrisă cu multă delicatețe de doamna preoteasă Maria Tudor, un om al Dragostei:

Când Nicolae Steinhardt era doar un băiat cu inima zbuciumată și sufletul avid de sens, lumea în jurul lui era agitată, complicată și rece. Tatăl – sever, rațional, de o corectitudine matematică. Școala – plină de exigențe. Oamenii – adesea aspri și lipsiți de căldură. Dar în tot acest haos cotidian, exista o singură făptură care nu spunea multe, dar care făcea din tăcere o mângâiere: mama lui.
Nu era o femeie care să țină discursuri sau să predea lecții de morală. Nu-i repeta „să fii bun”, „să fii cinstit” sau „să nu-ți pierzi sufletul”. Dar dragostea ei, manifestată în lucruri simple – un gest, o privire, o cană cu lapte cald într-o seară rece – îl învăluia pe micul Nicolae ca o mantie tainică a harului.
Ani mai târziu, în închisoare, când frigul mușca oasele și groaza se insinua în fiecare celulă a trupului și sufletului, el avea să scrie că „nicio predică și niciun tratat de etică nu au avut asupra mea atâta influență cât a avut mama mea, prin tăcerea ei sfântă.”
A fost ofemeie tăcută, simplă, dar cu o prezență care îl proteja fără să-și impună cuvântul, o mamă care n-a avut nevoie de teologie ca să fie lumină. A fost, pur și simplu, iubire întrupată.
Și poate că, dragă mamă, citind aceste rânduri, te întrebi dacă faci destul. Dacă îmbrățișările tale, mesele calde, nopțile nedormite, rugăciunile șoptite în întuneric, chiar ajung undeva. Dacă fiul tău înțelege sau va înțelege vreodată cât l-ai iubit.
Uite ce spun lacrimile unui bărbat ajuns călugăr, scriitor, mărturisitor al lui Hristos, după o viață de rătăciri și durere: dragostea mamei mele tăcute m-a ținut viu și m-a făcut, în cele din urmă, să cred.
Și tu faci același lucru, chiar dacă astăzi băiatul tău pare să te respingă, să nu te asculte, să se închidă în camera lui, tu rămâi mama aceea care, în tăcere, modelează sfinți.
Rugăciunea unei mame pentru fiul ei care devine bărbat
Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul Maicii Tale celei Preacurate,
Tu care ai crescut în casa lui Iosif și ai fost ascultător,
Tu care știi tulburarea tinereții și tăcerea mamei,
Primește rugăciunea mea de mamă obosită,
Dar plină de nădejde.
Mă rog pentru fiul meu, Doamne,
Care azi nu mă mai ia de mână,
Care se luptă cu sine, cu lumea, cu Tine poate…
Dar pe care eu îl iubesc mai mult decât îmi pot spune cuvintele.
Ferește-l de prieteni stricați,
De ispite dulci și gânduri întunecate.
Fă-l bărbat nu în ochii lumii,
Ci în ochii Tăi: curat, puternic prin blândețe, drept și milostiv.
Ajută-mă să nu-l sufoc, ci să-l cresc.
Să nu-i cer să fie ca mine, ci să-l ajut să devină ce i-ai pregătit Tu.
Să nu-l leg cu frică, ci cu încredere.
Să nu-l cert cu mânie, ci să-l ating cu înțelepciune.
Și când nu mă ascultă, să nu mă tulbur, ci să Te ascult pe Tine.
Când plânge și nu-mi spune de ce,
să-l mângâi cu ochii, cu tăcerea și cu rugăciunea.
Învață-mă, Doamne, să fiu o mamă tăcută,
Ca Maica Ta, care păstra toate în inima ei.
Și chiar dacă eu nu voi vedea rodul
acestor lacrimi și nopți nedormite,
Tu îl vezi, Doamne,
Tu îl binecuvintezi și îl crești.
Amin

Cum înțelege un copil moartea?

 Am început anul cu vești triste… ieri s-a sfârșit viața pământească pentru Petru, un prieten al copiilor mei adolescenți, un tânăr de 20 de ani. Era plin de viață. În noaptea de anul nou s-a făcut priveghere pentru el, se afla de scurtă vreme la spital în stare gravă. Fuseseră la colindat împreună cu puține zile înainte, în toate fotografiile și filmările apare zâmbind larg. El era conștient ca are probleme de sănătate, dar acestea nu l-au făcut ursuz, era foarte comunicativ, cald, prietenos și foarte activ. 

În seara aceasta copiii au fost la priveghi. Au venit abătuți și îngândurați. Ce le-aș putea spune eu?

Să secere moartea un tânăr este o lecție pentru ceilalți. Sper să fie o atenționare a conștiinței pentru copiii mei, care sunt departe de a înțelege moartea asemenea Sfinților Brâncoveni tineri…

Fotograf: Călin Nemeș

Am cunoscut un băiețaș care s-a întâmplat să ajungă într-o zi într-un loc foarte plăcut, un loc serios, oarecum, şi frumos. Un băieţaş care avea, poate, vreo zece ani. Şi iată că el a spus: „Aici e atât de bine şi frumos; aş vrea să mor aici”. Avea încă toată viaţa înainte! De unde astfel de gânduri? Însă aceasta a fost un fel de pauză… În viaţa lui s-a deschis dintr-odată ceva neobişnuit pentru dânsul şi el a grăit aşa. Iată. Pentru ca un calculator să scoată un asemenea gând, cu totul nou, ar fi trebuit să facă miliarde de calcule în fiece secundă, iar calculatoarele cele vechi ar fi avut nevoie de câteva zile, pe când în sufletul omenesc se naşte dintr-odată un astfel de gând. Vedeţi, ce bogăţie, ce maşinărie avem sub stăpânirea noastră… nu ştiu unde… şi în inimă, şi în cap, şi în trup în acelaşi timp… Şi muzica e un fel de limbă străină mai ciudată; ea traduce, într-un chip oarecare; în toate aceste situaţii, ea este ca un fel de mijlocitor.

“Cântul inimii – puterea cuvântului şi a muzicii”- Arvo Pärt