Tulburări

 

În grupurile de discuții din mediul virtual am simțit adesea nevoia de a lămuri, de a răspunde, de a „nu lăsa așa”. Am trăit chinul acelor replici care-ți stau pe limbă, te ard până le scrii, și-apoi te dor mai rău după ce le trimiți.

Cu un gust amar scriu despre acest subiect din perspectiva lui Stan Pățitul, care a trecut prin multe zbateri și încearcă să înțeleagă, încet-încet, ce înseamnă să păzești pacea.
Trăim într-o vreme în care ne tulburăm cu ușurință și vorbim prea repede, tastăm gânduri nerumegate, emitem păreri despre lucruri sfinte fără să ne smerim mai întâi. În numele „Adevărului” înjunghiem pacea. În numele „Dreptății”, pierdem dragostea și în timp ce ne certăm frumos, cu ton blajin, dar cu inimă încordată, copiii noștri cresc privind chipuri neliniștite.
Citim mult, ne mândrim cu asta, dar este evident că nu ne luminează prea mult și prea concret viața sfinților despre care aflăm... 
Uneori începem discuții ca între mame, cu intenții bune, vorbim despre credință, despre educație, despre familie. Dar se strecoară o nuanță, o contrazicere, o replică tăioasă și brusc grupul de WhatsApp devine un câmp de luptă nevăzut unde nu strigăm, însă ne judecăm, nu ne înjurăm, însă ne disprețuim în gând.
Mi s-a întâmplat chiar mie: am trimis un mesaj scris cu mâna tremurândă de neliniște, și-am simțit cum pacea se destramă ca o pânză subțire. Pentru ce? Pentru o idee, o „corectare”, un adevăr spus fără iubire.
Adevărul spus fără duhul păcii nu luminează, mai degrabă orbește, nu ne îmbogățește cu har, lasă urme de mândrie. Noi, mamele, ar fi bine să nu ne permitem acest lux, pentru că noi suntem cele prin care Dumnezeu vrea să aducă pacea în casele noastre și dacă noi ne tulburăm, cine mai ține echilibrul?

Ar fi bine să înțelegem că nu toate lucrurile trebuie spuse și nu toate răspunsurile sunt binecuvântate, că nu orice cuvânt trebuie „corectat” și câteodată răspunsul care zidește cel mai mult este o tăcere însoțită de rugăciune.
Știu că nu e ușor, mai ales când e vorba de lucruri sfinte… avem impresia că dacă tăcem îngăduim rătăcirea, că tăcerea mea face rău, dar adevărul este că nu noi îndreptăm lumea. Noi suntem datoare să ne păzim inima pentru că din ea izvorăște viața ( Pildele 4, 23).
Aleg să nu mai răspund imediat, când un mesaj mă supără, închid telefonul și spun de câteva ori: „Doamne, miluiește-mă!”. Nu mai cred că trebuie să zic mereu ce știu… Uneori, ce știu nu e spre folosul nimănui dacă nu vine cu blândețe și cu har.
Putem pierde „dreptatea”, dar câștigăm odihna inimii.
Mamele credincioase nu sunt chemate să fie predicatoare, e frumos ca ele să fie temei al păcii. Dacă ne îngrijim de sufletul nostru, și Dumnezeu Se va îngriji de celelalte.

Dacă ai fost tulburată de un schimb de replici, nu te rușina, e un semn bun, aceasta îseamnă că inima ta nu s-a obișnuit cu duhul lumii. Dacă taci și începi să te rogi în astfel de situații ai să vezi că în acea tăcere începe să vorbească Dumnezeu și te vei detașa cu ușurință.