Acasă

 Un univers întreg în miniatură, un colț de lume unde timpul se așază pe vârful degetelor și se oprește, măcar pentru o clipă, să ne lase să respirăm… este locul unde soarele se joacă printre perdele, unde lumina se strecoară timidă și mângâie podeaua, iar umbrele se așază ca niște povești tainice pe pereți.

Acasă sunt mirosurile care aduc amintiri: pâinea caldă abia scoasă din cuptor, frunza de busuioc ce emană parfum din carafa în care a fost așezat pe masă, parfumul strugurilor copți din vie, mirosul hainelor spălate, uscate la soare. Mâna care mângâie capul unui copil adormit devine o rugăciune fără cuvinte.

Vasul din fontă, greoi și blând, păstrează în el soarele toamnei. Zacusca fierbe încet, ca o poveste șoptită, iar aroma ei se ridică lent, ca fum de amintiri și doruri calde, învăluind casa ca o mantie de liniște. 

Acasă este locul unde zâmbetele apar din te-miri-ce, unde pașii copiilor fac ecou ca un cântec, unde râsul lor se lipește de obiecte și le dă și acelora viață. Numai aici ne putem lăsa sufletul să zburde în voie, fără teamă și fără mască, unde el se odihnește și se umple de liniște și bucurie.

Mai presus de toate, acasă este un colț de cer coborât pe pământ, un loc sacru în care iubirea pulsează viață, unde fiecare bătaie de inimă, fiecare suflu și fiecare gest devin semne ale prezenței lui Dumnezeu. Este locul unde, indiferent de furtunile vieții, știi că există un refugiu, un loc unde fiecare este văzut, iubit și așteptat.

Noaptea se lasă peste casă, peste curte, ca un veșmânt de catifea, iar greierii își încep cântarea lor tainică. Par preoți nevăzuți, adunați în pridvorul întunecat al lumii, și fiecare cri e ca o rugăciune care se înalță spre cer. Sunetele lor răzbat ritmic, ca și cum ar legăna o cădelniță plină de tămâie, iar văzduhul se umple de miresme nevăzute de pace. În liniștea adâncă, par să facă priveghere pentru întreaga făptură, pentru frunza care doarme, pentru floarea care își strânge petalele, pentru om. Cântarea lor e liturghia de noapte a firii, în care cerul și pământul se ating într-o tăcere plină de har, chemând pe toți acasă…

Chicotelile copiilor se înalță ca un clinchet de clopoței ai veseliei, cuvintele soțului aduc sentimentul de statornicie și siguranță, iar tu, mamă, ești inima care le adună pe toate, purtând în ea liniștea și bucuria lumii. Fiecare mângâiere, fiecare cuvânt spus cu blândețe, fiecare rugăciune șoptită în treacăt, fiecare clipă de răbdare, toate devin fire de aur în covorul nevăzut al casei.

Și astfel, casa nu mai e numai ziduri și mobilier și o transformăm într-un altar al iubirii care respiră, un colț de cer pe pământ, unde fiecare zi își lasă amprenta ca pe o pagină de poezie nesfârșită.

Fă rai din ce ai, mamă, și vei simți cum viața se transformă într-un cântec delicat, taină a prezenței, lumină care nu se stinge niciodată.