Învăț, zi de zi, să pășesc cu discernământ între două porunci care par, uneori, în tensiune: porunca de a-i cinsti pe părinții mei și pe cei ai soțului meu, și porunca de a fi credincioasă lui Dumnezeu în toate ale vieții mele, inclusiv în privința deschiderii către nașterea de prunci.
Nu este ușor să te afli în mijlocul acestui „foc blând” al iubirii. Mai ales când părinții sau socrii nu sunt membri activi ai Bisericii, iar cugetul lor, oricât de bine intenționat ar fi, este modelat de gândirea lumii moderne, în care copiii sunt percepuți adesea ca o povară sau o piedică în calea „realizării de sine”.
Am auzit încă de la începutul căsniciei sfaturi de genul: „E destul unul-doi, nu vă umpleți casa de copii că nu o să vă descurcați”, „Voi n-aveți loc să trăiți, dar vreți să mai faceți unul?”, „Mai bine faceți bani, că dragostea nu ține de foame”. Și toate acestea ne-au fost spuse nu din ură, ci tocmai dintr-o dragoste care nu-L mai pune pe Dumnezeu în centrul vieții.
Ca femeie ortodoxă, știu că darul vieții vine de la Dumnezeu. Copilul nu este „un proiect”, ci o binecuvântare. Nu este un calcul, ci o taină. Deschiderea către viață este o formă de ascultare, o rugăciune vie: „Doamne, facă-se voia Ta și în pântecele meu, nu voia lumii sau a fricii.”
Și totuși, cum să ne purtăm față de cei care gândesc altfel? Ce facem când părinții sau socrii noștri, poate din lipsă de credință sau dintr-o teamă adânc înrădăcinată, ne îndeamnă împotriva voii lui Dumnezeu?
În Biblie ni se spune clar: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta.” Dar se spune și: „Cel ce iubește pe tatăl sau pe mama mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37).
Așadar, cinstirea nu înseamnă supunere oarbă. Cinstirea nu înseamnă renunțarea la adevăr. Cinstirea nu înseamnă a trăda credința pentru a păstra o liniște superficială. Ci înseamnă a arăta răbdare, blândețe, rugăciune, dar și fermitate când este vorba de alegerile familiei noastre întemeiate în Hristos.
Le-am ascultat cuvintele, le-am mulțumit pentru grijă, dar am mărturisit cu dragoste: „Voi ne-ați crescut cum ați știut, dar noi vrem să trăim cum ne cere Dumnezeu. Dacă El ne va dărui mai mulți copii, îi vom primi cu inimă deschisă, nu cu teamă. El știe mai bine ce ne este de folos.”
Nu e nevoie de ceartă. Nu e nevoie de răzvrătire. Este nevoie de rugăciune și de o inimă care să se întărească în adevăr. Când ei nu mai pot vedea lumina, noi suntem chemați să o purtăm. Să fim farul lor, chiar dacă, pentru o vreme, se vor supăra sau vor căuta să ne întoarcă din drum.
În cele din urmă, cine știe? Poate că viața pe care o primim cu bucurie, în ciuda împotrivirilor lor, va fi tocmai ceea ce le va înmuia inima și le va aprinde din nou credința. Poate că prin copiii noștri, ei vor vedea chipul viu al lui Dumnezeu. Și atunci vor înțelege de ce L-am ales pe El mai presus de orice sfat omenesc.
Nu este ușor să te afli în mijlocul acestui „foc blând” al iubirii. Mai ales când părinții sau socrii nu sunt membri activi ai Bisericii, iar cugetul lor, oricât de bine intenționat ar fi, este modelat de gândirea lumii moderne, în care copiii sunt percepuți adesea ca o povară sau o piedică în calea „realizării de sine”.
Am auzit încă de la începutul căsniciei sfaturi de genul: „E destul unul-doi, nu vă umpleți casa de copii că nu o să vă descurcați”, „Voi n-aveți loc să trăiți, dar vreți să mai faceți unul?”, „Mai bine faceți bani, că dragostea nu ține de foame”. Și toate acestea ne-au fost spuse nu din ură, ci tocmai dintr-o dragoste care nu-L mai pune pe Dumnezeu în centrul vieții.
Ca femeie ortodoxă, știu că darul vieții vine de la Dumnezeu. Copilul nu este „un proiect”, ci o binecuvântare. Nu este un calcul, ci o taină. Deschiderea către viață este o formă de ascultare, o rugăciune vie: „Doamne, facă-se voia Ta și în pântecele meu, nu voia lumii sau a fricii.”
Și totuși, cum să ne purtăm față de cei care gândesc altfel? Ce facem când părinții sau socrii noștri, poate din lipsă de credință sau dintr-o teamă adânc înrădăcinată, ne îndeamnă împotriva voii lui Dumnezeu?
În Biblie ni se spune clar: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta.” Dar se spune și: „Cel ce iubește pe tatăl sau pe mama mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37).
Așadar, cinstirea nu înseamnă supunere oarbă. Cinstirea nu înseamnă renunțarea la adevăr. Cinstirea nu înseamnă a trăda credința pentru a păstra o liniște superficială. Ci înseamnă a arăta răbdare, blândețe, rugăciune, dar și fermitate când este vorba de alegerile familiei noastre întemeiate în Hristos.
Le-am ascultat cuvintele, le-am mulțumit pentru grijă, dar am mărturisit cu dragoste: „Voi ne-ați crescut cum ați știut, dar noi vrem să trăim cum ne cere Dumnezeu. Dacă El ne va dărui mai mulți copii, îi vom primi cu inimă deschisă, nu cu teamă. El știe mai bine ce ne este de folos.”
Nu e nevoie de ceartă. Nu e nevoie de răzvrătire. Este nevoie de rugăciune și de o inimă care să se întărească în adevăr. Când ei nu mai pot vedea lumina, noi suntem chemați să o purtăm. Să fim farul lor, chiar dacă, pentru o vreme, se vor supăra sau vor căuta să ne întoarcă din drum.
În cele din urmă, cine știe? Poate că viața pe care o primim cu bucurie, în ciuda împotrivirilor lor, va fi tocmai ceea ce le va înmuia inima și le va aprinde din nou credința. Poate că prin copiii noștri, ei vor vedea chipul viu al lui Dumnezeu. Și atunci vor înțelege de ce L-am ales pe El mai presus de orice sfat omenesc.
4 comentarii:
Andreea, atunci când știi drumul ales în viata mergi fără poticnire pe el pana la final. Casnicii, părinții, rudele mereu vor avea ce comenta și implicit ne vor aduce amaraciune sufleteasca din cand în când. Dar eu am văzut și în aceasta multa putere și binecuvantare de la Dumnezeu, care se îngrijește mereu ca să ne mângâie...
Ieri dimineață în curtea grădiniței o mămică își certa fetita care plângea.. Acea mămică îi spunea fiicei ei ca trebuie sa meargă la grădiniță, la școală pt a nu fi casnica ci sa aibe o pregătire, ca dacă nu învață va sta acasă sa crească copii... Acum nu știu de unde i-au venit acele cuvinte, dar fetita ei plângea nemangaiata. Puțin am simțit ca a bătut apropo la mine, deși eu am studiat...
Spunându-i întâmplarea mamei mele, aceasta a zis cum se poate asa ceva? Pai tu ai studiat atâția ani și u copii...
Mama i-ar fi spus vreo doua, dar eu nu. Mai ales ca fetita ei era speriata, asta ar mai fi lipsit, și oricum nu avea niciun rost..... Nu doresc slava lumii și nu am pentru ce sa ma justific.
Cu siguranță, Dumnezeu nu uită pe niciunul dintre ai Săi. Acolo unde e smerenie și răbdare lucrează harul
Cred ca dupa casatorie trebuie sa le aratam parintilor nostri in continuare dragostea si respectul cuvenite. Dar, in acelasi timp, e necesar si sa-i oprim atunci cand simtim ca e nevoie, cand ei - din dragoste si grija pentru noi, desigur - incalca anumite limite si intervin cu pareri, afectandu-ne viata de familie.
Eu am trait o altfel de experienta decat a ta, in sensul c-am fost la polul opus: n-am avut copii timp de aproape 16 ani, apoi am adoptat un copilas. Si in aceasta situatie, diferita de a ta, am auzit diverse sfaturi si pareri de la cei patru parinti ai nostri. Sunt mult prea sensibila, de aceea am suferit in sinea mea, uneori mai mult, alteori mai putin. Insa noi ne-am urmat calea noastra, am facut ce-am considerat ca e bine, nu ne-am discutat problemele de cuplu cu parintii nostri, numai problemele de sanatate, cand a fost nevoie. In rest noi doi am analizat, am luat decizii (uneori bune, alteori nu), ne-am certat, ne-am impacat, am plans sau am ras si nimeni n-a stiut ce e in casa noastra.
Acum as proceda si mai bine, in sensul ca n-as mai pune chiar asa mult la suflet ce zic parintii, pentru ca stiu ca parintii au intentii bune. Dar o anumita intelepciune vine si cu varsta, asta este. As fi vrut sa gandesc altfel la 24 de ani, sa fiu mai constienta de prezenta lui Dumnezeu, de purtarea Lui de grija, de lasarea in voia Lui, sa am o viata duhovniceasca reala. Nu e ca nu stiam, dar stiam doar teoretic, fara sa simt cine stie ce, fara sa caut eu sa simt mai mult. Aceasta a fost greseala tineretii mele, iar de aici sunt convinsa ca au venit anumite probleme.
Dupa atatia ani in care ai trecut prin multe, in care alaturi de sotul tau v-ati primit copiii, darurile lui Dumnezeu, nu cred ca se mai pune problema sa-ti fie cu adevarat greu sa fii prinsa intre cele doua porunci. Pentru ca acum stii ce ai de facut, stii bine care e calea de urmat, stii ca acesta e modul de viata bun, cel care va implineste si care va tine aproape de Dumnezeu, cu toate greutatile care vin din asumarea acestui lucru.
Cred ca fata de cei care gandesc altfel e buna, in general, tacerea. Nu o tacere furioasa, ostila, ci o tacere cu dragoste, cu bunatate. Daca putem.
Mulțumesc pentru feed-back, foarte bine ați spus!
Așa este. Cu vârsta devenim mai insensibili la păreri, dar tot lasă oarecare umbră de tristețe asupra noastră.
Să ne lumineze Dumnezeu pe toți!
Trimiteți un comentariu