Când simți ca te împuținezi, deși e sarbatoare…

în satul nostru- miniatura din curtea bisericii 

 Zilele acestea sunt pline – de slujbe, de mese, de întâlniri, de mișcare, de bucurii și de responsabilități. Dar tocmai de aceea, e cu atât mai important să păstrăm o inimă atentă, care nu uită de ce ne bucurăm și cu Cine ne bucurăm.

După zilele intense de Paști, firea omenească poate obosi, și e firesc. Dar trăirea nu trebuie confundată cu euforia. Nu trebuie să simți mereu ceva „mare” ca să fii aproape de Hristos. Uneori, tocmai liniștea de după vâltoarea praznicului e spațiul unde Hristos Se lasă întâlnit mai adânc.

Ca să nu alunecăm în rutină, să facem un lucru simplu: recunoștință. În fiecare zi a Săptămânii Luminate, să ne oprim timp de câteva clipe și să spunem în gând: «Hristos a înviat pentru mine. Astăzi. Nu doar acum două mii de ani.» Și să ne aducem aminte că fiecare zi din Săptămâna Luminată este ca o prelungire a Duminicii Paștelui – nu e o succesiune de zile, ci o singură zi trăită în șapte feluri.

Iar când vine și praznicul Sfântului Gheorghe, să ne aducem aminte că sfinții sunt cei care au trăit Învierea din plin – în suferință, în curaj, în biruință. Sfântul Gheorghe nu e un „alt” praznic, ci o icoană vie a Învierii: un om care a murit pentru Hristos și a trăit veșnicia deja.

Dacă ne simțim copleșite de ritm, să nu ne învinovățim, dar nici să nu ne lăsăm pradă inerției. Să căutăm simplitatea. Să aprindem o lumânare. Să facem o rugăciune scurtă. Să spunem „Hristos a înviat” nu doar cu gura, ci și cu gândul – și va învia și în inima noastră, zi după zi.

Așa se înnoiește trăirea: nu prin mulțimea faptelor, ci prin adâncimea iubirii.