Sunt zile în care inima noastră tace. Nu din răzvrătire, ci dintr-o oboseală tăcută. Uneori din durere, alteori pur și simplu dintr-o împietrire fără nume. Avem zile în care ne simțim strivite nu de suferințe mari, ci de deșertăciunile lumii, de griji, de rutina care ne apasă.
În ziua prăznuirii Izvorului Tămăduirii Maica Domnului șoptește blând către fiecare dintre noi:
„Vino la Mine. Eu pot să-ți dau iarăși inimă vie.”
Maica Domnului nu e doar Ocrotitoarea celor ce trec prin boală, ci și a celor ce nu mai simt. A celor care merg prin sărbători cu pasul grăbit, dar cu sufletul absent. Ea nu ne cere lacrimi dacă nu le avem, dar ne primește și tăcerea.
În fiecare dintre noi este o fântână adâncă. Maica Domnului nu vine cu zgomot să o scoată la lumină. Ea lucrează blând, aducând la suprafață o picătură de apă vie, numai să îi cerem și să ne-o dorim, fiindcă din dragostea și durerea ei de acum o săptămână- când a trecut sabia prin inima sa- avem astăzi șansa mângâierii și alinării tuturor durerilor noastre.
2 comentarii:
Ce frumos ai spus, Andreea!... Să cerem și să ne-o dorim.
Și să îngăduim tămăduirea, aș adăuga eu.
„Că a izvorât mie izvor de tămăduiri, Maica ta, Hristoase, prin darul Preasfântului Duh.”
(Canonul Izvorului Tămăduirii)
Chiar așa, ține numai de noi.
Mulțumesc, Daniela! 🤗
Trimiteți un comentariu