Există descoperiri ale științei care fac taina existenței si mai fascinantă. Microchimerismul fetal este una dintre ele (termen provenit din mitologia greacă, unde Himera era o creatură alcătuită din părți ale mai multor animale. În biologie, termenul este folosit metaforic pentru a descrie un organism care conține un număr mic de celule provenite de la un alt individ).
Cercetările arată că în timpul sarcinii un număr foarte mic de celule ale copilului trec prin placentă și rămân în trupul mamei. Unele dintre ele pot dăinui zeci de ani, chiar și până la sfârșitul vieții. Așadar, după ce copilul se naște, pleacă în lume, crește și își întemeiază propria familie, o parte infimă din el continuă să existe în trupul celei care i-a dat viață.
Ce imagine tulburătoare!
Mama este cea care dăruiește viața din trupul ei pentru o vreme, dar este schimbată pentru totdeauna de fiecare copil pe care îl poartă în pântece. Deci maternitatea nu este un episod trecător…
În mod firesc, o mamă începe să gândească altfel, să simtă altfel, să iubească altfel odată cu apariția unei sarcini. Își schimbă prioritățile, își comprimă timpul, își înfrânează dorințele și învață să trăiască pentru cineva mai presus de sine. Pe lângă toate schimbările, inclusiv cele sufletești, aflăm acum că mai există o schimbare tainică, biologică: trupul ei poartă apoi urmele copiilor săi.
Tocmai de aceea iubirea unei mame este unică, de neînlocuit. Nu este o alegere și reprezintă vrând-nevrând o întreagă istorie înscrisă în ființa ei.
Microchimerismul nu explică iubirea maternă, dar evidențiază că relația dintre mamă și copil este mai profundă decât am fi bănuit.
Pentru creștin, această descoperire poate deveni și un prilej de contemplație.
Dacă orice mamă păstrează în trupul său urme ale copilului ei, cât de adâncă trebuie să fi fost legătura dintre Maica Domnului și Fiul ei, Domnul nostru Iisus Hristos! Microchimerismul nu explică taina Întrupării (ține de credință, nu de biologie, deși există un documentar care evidențiază faptul ca Mântuitorul nu a avut cromozom Y, fiind născut doar din trupul Maicii) și totuși, iată că realitatea biologică ne oferă o imagine grăitoare.
Dumnezeu a rânduit ca iubirea dintre mamă și copil să nu fie o emoție oarecare, dar și să lase urme reale, întărind convingerea că iubirea adevărată nu este trăită fără să ne transforme.
Acesta este unul dintre cele mai frumoase adevăruri pe care ni le amintește microchimerismul: fiecare iubire jertfelnică ne schimbă. Nimeni nu poate iubi cu adevărat și apoi să rămână același.
O mamă nu mai este aceeași femeie care era înainte de a-și ține copilul în brațe. Ea devine un om nou, trupul ei poartă amintirea vie a copiilor, iar sufletul ei învață, puțin câte puțin, chipul iubirii jertfelnice.
Dumnezeu ne învață Evanghelia prin însăși creația Sa: iubirea (se) dăruiește, lasă urme, iar aceste urme ne transformă pentru veșnicie.
Să creștem sfinți sau măcar să ne raportăm la copilași ca la viitori sfinți, mame dragi!
Ce imagine tulburătoare!
În mod firesc, o mamă începe să gândească altfel, să simtă altfel, să iubească altfel odată cu apariția unei sarcini. Își schimbă prioritățile, își comprimă timpul, își înfrânează dorințele și învață să trăiască pentru cineva mai presus de sine. Pe lângă toate schimbările, inclusiv cele sufletești, aflăm acum că mai există o schimbare tainică, biologică: trupul ei poartă apoi urmele copiilor săi.
Tocmai de aceea iubirea unei mame este unică, de neînlocuit. Nu este o alegere și reprezintă vrând-nevrând o întreagă istorie înscrisă în ființa ei.
Dacă orice mamă păstrează în trupul său urme ale copilului ei, cât de adâncă trebuie să fi fost legătura dintre Maica Domnului și Fiul ei, Domnul nostru Iisus Hristos! Microchimerismul nu explică taina Întrupării (ține de credință, nu de biologie, deși există un documentar care evidențiază faptul ca Mântuitorul nu a avut cromozom Y, fiind născut doar din trupul Maicii) și totuși, iată că realitatea biologică ne oferă o imagine grăitoare.
Acesta este unul dintre cele mai frumoase adevăruri pe care ni le amintește microchimerismul: fiecare iubire jertfelnică ne schimbă. Nimeni nu poate iubi cu adevărat și apoi să rămână același.
O mamă nu mai este aceeași femeie care era înainte de a-și ține copilul în brațe. Ea devine un om nou, trupul ei poartă amintirea vie a copiilor, iar sufletul ei învață, puțin câte puțin, chipul iubirii jertfelnice.
