 |
| Aceștia sunt și confortabili, și frumoși 🙂 |
Uneori, într-o singură zi, viața unei mame trece prin atât de multe vârste, încât seara are impresia că a îmbătrânit câțiva ani... Un copil de doi ani spune „NU!” la aproape orice îi propui, altul nu își mai găsește caietul pe care tot el l-a pus undeva, unul vine să spună că s-a certat cu un coleg, adolescentul răspunde din prag cu un „știu, lasă” care poate însemna orice, iar cel mare- deja major, își vede de viața lui și începe să își facă planuri în care casa noastră nu mai ocupă același loc ca înainte.
Și mama trece prin toate acestea aproape în aceeași clipă.
Copilul care altădată se ținea de fusta ta începe să meargă singur. Își alege prietenii, ia decizii despre care nu mai poate fi întrebată mama la fiecare pas și, într-o zi, își strânge lucrurile și pleacă spre viața lui...
Atunci începi să înțelegi niște lucruri pe care, când erai copil, nu aveai cum să le înțelegi.
Începi să îți înțelegi propria mamă...
Îmi amintesc cum mă întreba și pe mine dacă am ajuns cu bine, de ce îmi spunea să mă îmbrac mai gros, de ce se îngrijora pentru lucruri care mie mi se păreau neînsemnate și de ce uneori părea cicălitoare, încercând să se asigure că mi-am îndeplinit sarcinile de care mă învățase să răspund. Îmi amintesc întrebările ei, uneori repetate, sfaturile pe care le ascultam doar pe jumătate și felul în care rămânea în prag cu un dor atunci când eu plecam.
Acum, când am copii, mă uit înapoi și o văd altfel- ca pe o femeie care a avut cândva vârsta mea, propriile ei frici, propriile ei neputințe și copii pentru care inima ei nu a încetat niciodată să se teamă.
Apoi mă gândesc la bunica, și, mai departe, la străbunica… oare cum era inima fiecăreia atunci când copiii erau mici? Ce făceau atunci când unul se îmbolnăvea și nu aveau medici disponibili sau medicamente la îndemână ca noi astăzi? Cum se rugau pentru cei plecați și ce simțeau când unul dintre ei își întemeia propria familie…?
Cu cât înaintez în ani, cu atât am impresia că intru în niște papuci care au mai fost purtați și înaintea mea.
Sunt papucii mamei, papucii bunicii, papucii străbunicii…
O succesiune de mame… ajung cu gândul la femeile sfinte care au trecut și ele prin grijile și durerile maternității, în împrejurări cu totul diferite de ale noastre.
Mă gândesc la Sfânta Emilia, mama Sfântului Vasile cel Mare. A avut zece copii și a cunoscut atât bucuria unei familii numeroase, cât și durerea pierderii unui copil. A rămas văduvă și a trebuit să își crească pruncii într-o vreme în care viața era mult mai aspră decât ne putem imagina astăzi. Dintre copiii ei aveau să răsară mai mulți sfinți, iar sfânta Emilia nu i-a primit pe lume cunoscând dinainte lucrarea pe care Dumnezeu avea să o facă prin ei. Ea i-a avut înaintea ei ca pe niște copii, cu nevoile și slăbiciunile lor, și i-a crescut cu osteneală, cu credință și cu rugăciune.
Cât de puține lucruri știe o mamă despre ceea ce va deveni copilul ei! Noi vedem astăzi un copil care nu vrea să învețe, unul care se încăpățânează, unul care se teme, unul care se luptă cu propriul caracter și ne întrebăm ce va fi cu el peste zece sau douăzeci de ani… Sfânta Emilia nu a avut o hartă a viitorului copiilor ei, dar a avut aceeași datorie pe care o avem și noi: să îi crească permanent cu conștiința deplină că o face pentru Dumnezeu, Care i-a dăruit și spre Care toți tânjim să ne îndreptăm.
Și Sfânta Nona, mama Sfântului Grigorie Teologul… ea a fost căsătorită cu un om care nu împărtășea credința creștină, iar pentru o femeie credincioasă aceasta trebuie să fi fost o durere mare. Sfânta Nona nu și-a văzut rugăciunea împlinită imediat, a trebuit să aștepte și să stăruie, iar în această așteptare s-a luptat cu nerăbdarea, cu durerea și cu neliniștea pentru omul pe care îl iubea. Prin rugăciune, răbdare și prin însăși viața ei creștină, a ajuns să îl vadă pe soțul ei primind Botezul și, mai târziu, devenind episcop al Nazianzului.
Orice mamă cunoaște această așteptare!
Există situații în care ne rugăm pentru un copil și nu vedem nicio schimbare. Ne rugăm pentru soțul nostru, pentru un fiu care s-a îndepărtat, pentru o fiică ce a ales un drum care ne sperie și, după o vreme, apare în noi întrebarea dacă Dumnezeu chiar lucrează acolo unde noi nu vedem nimic mișcând spre bine.
Sfânta Nona este o femeie care nu a lăsat această așteptare să îi otrăvească inima. Ea a continuat să se roage și să trăiască înaintea lui Dumnezeu, chiar atunci când răspunsul întârzia.
Apoi mă gândesc la Sfânta Antuza, mama Sfântului Ioan Gură de Aur. A rămas văduvă foarte tânără și și-a crescut singură cei doi copii. Nici ea nu avea cum să știe ce va ajunge fiul ei. Pe micuțul Ioan nu avea cum să îl vadă ca pe marele predicator al Bisericii, ca arhiepiscop al Constantinopolului și ca Sfântul Ioan Gură de Aur. Era copilul ei, pe care trebuia să îl crească și să îl educe după puterea ei.
Nicio mamă nu își crește copilul știind sigur cine va deveni acesta…
Îl trezește în fiecare dimineață cu blândețe și cu mângâieri, îl hrănește fizic și sufletește, îl învață să spună adevărul, îl ceartă când greșește, îl îndeamnă să se ridice după ce cade și se roagă pentru el chiar și atunci când nu mai știe ce să îi spună. Așa l-a crescut și mama Antuza pe copilul Ioan. Dumnezeu a lucrat în viața lui prin toate aceste lucruri aparent obișnuite, iar femeia aceea tânără, rămasă văduvă, a ajuns să fie pomenită de Biserică alături de unul dintre cei mai mari ierarhi ai ei.
Iar Sfânta Iuliana din Lazarevo, atât de dragă mie, ne învață prin însăși viața ei că sfințenia unei mame poate sta și în a făptui ceea ce nu seamănă deloc cu ceea ce și-ar fi dorit ea.
Iuliana a rămas orfană de mică și a fost crescută de rude. Încă din copilărie a iubit rugăciunea, postul și milostenia, iar felul ei de a viețui a atras uneori batjocura celor din jur. Ea își dorise viață monahală, însă la șaisprezece ani s-a căsătorit și a primit un alt drum decât cel pe care și-l imaginase pentru sine.
Nu, viața mea nu seamănă cu a ei, dar și eu trebuie să învăț să Îl caut pe Dumnezeu în viața care mi-a fost dată, cu toate mărunțișurile, repetitive, plictisitoare și obositoare…
Numai că Sfânta Iuliana L-a căutat pe Dumnezeu în căsătorie, în maternitate și în muncă. A cunoscut lipsurile și singurătatea, mai ales în timpul în care soțul ei era plecat. În loc să se consume degeaba în propria suferință, s-a rugat, a lucrat cu mâinile și i-a ajutat pe cei săraci. În vreme de foamete, a împărțit din ceea ce avea pentru familia sa, iar în timpul unei epidemii i-a îngrijit pe bolnavi, deși ceilalți se temeau să se apropie de aceia.
Desigur, a avut și mari lupte duhovnicești, a trecut prin ispite și atacuri demonice, dar a alergat prin rugăciune către Dumnezeu, către Maica Domnului și către sfinții în care avea nădejde.
Sfințenia acestor mame nu a fost o stare liniștită, lipsită de împotrivire, a fost o luptă dusă până la capăt.
Noi avem astăzi o imagine foarte comodă despre sfințenie. Ne imaginăm că un om sfânt trebuie să fi avut o inimă bună în care nu se mai petrecea nicio suferință și o minte curata în care nu mai apărea niciun gând rău, însă vedem în viețile sfinților cu totul altceva: ispitele veneau, durerea venea, pierderile veneau, oamenii îi răneau, trupul le obosea, iar lupta continua.
Puterea lor a stat în faptul că nu au făcut pace cu ispita.
Or fi căzut și ei în slăbiciunea omenească, însă nu au rămas acolo. Au plâns, s-au rugat, au cerut ajutorul lui Dumnezeu și au mers mai departe. Au învățat să își biruiască frica, mânia, deznădejdea, iubirea de sine și toate acele mișcări ale inimii care, dacă sunt lăsate să crească, ajung să ne îndepărteze de Dumnezeu și de cei pe care îi iubim.
Aici sfintele mame sunt foarte aproape de noi.
Noi nu avem aceleași războaie ca ele, dar le avem pe ale noastre, maternitatea este cadrul propriei mele nevoințe.
Copiii mei scot la iveală lucruri din mine pe care, fără ei, poate că nu le-aș fi văzut atât de limpede.
Ei îmi arată cât de puțină răbdare am, cât de mult mă tem, cât de greu îmi este să renunț la egoism și la control, cât de ușor mă preocupă ceea ce se vede pe dinafară și cât de greu îmi este uneori să mă uit înlăuntru.
Dumnezeu mi-a dat atâția omuleți în casă ca eu să îi cresc pe ei și ei să mă crească pe mine.
Când eram copil, mama mea mi se părea doar mama mea, iar acum o văd și ca pe o femeie războinică, în prima linie dintr-o armată întreagă de războinice.
Când eram copil, bunica era doar bunica. Acum mă gândesc la ea ca la o mamă care și-a văzut copiii crescând și plecând, înfruntând neajunsurile vremurilor acelora.
Iar când mă gândesc la străbunica mea, încă mai văd o femeie care, asemenea tuturor mamelor dinaintea noastră, a trebuit să învețe să trăiască cu faptul că un copil este în brațele tale pentru o vreme și apoi începe să meargă singur.
Aceasta este una dintre cele mai mari dureri și una dintre cele mai frumoase biruințe ale maternității.
La început, copilul trebuie să fie foarte aproape de tine ca să fie în siguranță apoi trebuie să îi dai voie să se îndepărteze ca să poată deveni omul pe care Dumnezeu îl cheamă să fie.
La doi ani, îi spui unde să pună piciorul.
La zece ani, îi explici de ce trebuie să aleagă cu înțelepciune.
La paisprezece ani, îi vorbești despre lumea în care trăiește.
La optsprezece ani, începi să îți dai seama că nu mai poți sta între el și toate alegerile lui, rădăcinile lui încep să se desprindă din pământul casei tale și să caute alt loc.
Atunci mâna mamei trebuie să se retragă puțin.
Rugăciunea trebuie să ardă, să zboare, să vibreze.
Aceasta este una dintre cele mai grele incercari: să nu mai poată mama verifica totul, să nu mai poată repara fiecare greșeală, să nu mai poată spune ultimul cuvânt și să accepte că fiul sau fiica ei va lua și decizii pe care ea nu le-ar fi luat.
Privesc, cu multă sfială, sfintele mame și pe Maica Domnului… Taina pe care a primit-o, Crucea pe care a văzut-o și ascultarea ei față de Dumnezeu sunt mai presus de ceea ce poate cuprinde o mamă oarecare. Dar inima oricărei mame recunoaște ceea ce pătrunde până dincolo de veacuri: bucuria de a ține un copil în brațe, uimirea înaintea unei taine pe care nu o poate cuprinde, grija pentru Prunc, păstrarea lucrurilor în inimă și durerea de a vedea că drumul copilului nu poate fi oprit.
Mamele nu pot înțelege această taină fără să se cutremure.
Și… papucii pe care îi port nu sunt doar ai mei.
În ei au mers mama mea, bunica mea, străbunica mea…
În alți papuci, în alte vremuri, au mers sfintele Emilia, Nona, Antuza și Iuliana...
Iar Maica Domnului a mers pe un drum pe care noi îl putem privi numai cu smerenie și uimire.
Toate aceste femei au avut copii de iubit, de hrănit, de îngrijit, de plâns și de încredințat lui Dumnezeu. Într-o zi, una dintre fetele mele va încălța papucii mei fără să își dea seama.
Va avea propria casă, propriile griji, propriile nopți în care va sta trează pentru un copil bolnav și propriile dimineți în care cineva mic îi va spune „NU!” pentru a treizecea oară.
Atunci va înțelege de ce mama întreba dacă a ajuns cu bine, de ce se ruga noaptea târziu cu lacrimi lângă patul copiilor săi.
În tot acest timp, mama a învățat și ea, asemenea tuturor mamelor dinaintea ei, să își țină copiii în brațe cât timp au nevoie și apoi să îi lase în mâinile lui Dumnezeu.
Să mergem drept înainte, iar urmele papucilor noștri să îi conducă și pe copiii noștri către Hristos!
