Se afișează postările cu eticheta maternitate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta maternitate. Afișați toate postările

În papucii mamei

 

Aceștia sunt și confortabili, și frumoși 🙂

Uneori, într-o singură zi, viața unei mame trece prin atât de multe vârste, încât seara are impresia că a îmbătrânit câțiva ani... Un copil de doi ani spune „NU!” la aproape orice îi propui, altul nu își mai găsește caietul pe care tot el l-a pus undeva, unul vine să spună că s-a certat cu un coleg, adolescentul răspunde din prag cu un „știu, lasă” care poate însemna orice, iar cel mare- deja major, își vede de viața lui și începe să își facă planuri în care casa noastră nu mai ocupă același loc ca înainte.

Și mama trece prin toate acestea aproape în aceeași clipă.

Copilul care altădată se ținea de fusta ta începe să meargă singur. Își alege prietenii, ia decizii despre care nu mai poate fi întrebată mama la fiecare pas și, într-o zi, își strânge lucrurile și pleacă spre viața lui...

Atunci începi să înțelegi niște lucruri pe care, când erai copil, nu aveai cum să le înțelegi.

Începi să îți înțelegi propria mamă...

Îmi amintesc cum mă întreba și pe mine dacă am ajuns cu bine, de ce îmi spunea să mă îmbrac mai gros, de ce se îngrijora pentru lucruri care mie mi se păreau neînsemnate și de ce uneori părea cicălitoare, încercând să se asigure că mi-am îndeplinit sarcinile de care mă învățase să răspund. Îmi amintesc întrebările ei, uneori repetate, sfaturile pe care le ascultam doar pe jumătate și felul în care rămânea în prag cu un dor atunci când eu plecam.

Acum, când am copii, mă uit înapoi și o văd altfel- ca pe o femeie care a avut cândva vârsta mea, propriile ei frici, propriile ei neputințe și copii pentru care inima ei nu a încetat niciodată să se teamă. Și mă surprind mereu folosind tonul ei, replicile, gesturile, apucăturile mamei mele.

Apoi mă gândesc la bunica, și, mai departe, la străbunica… oare cum era inima fiecăreia atunci când copiii lor erau mici? Ce făceau atunci când unul se îmbolnăvea și nu aveau medici disponibili sau medicamente la îndemână ca noi astăzi? Cum se rugau pentru cei plecați și ce simțeau când unul dintre ei își întemeia propria familie…?

Cu cât înaintez în ani, cu atât am impresia că intru în niște papuci care au mai fost purtați și înaintea mea.

Sunt papucii mamei, papucii bunicii, papucii străbunicii…

O succesiune de mame… ajung cu gândul la femeile sfinte care au trecut și ele prin grijile și durerile maternității, în împrejurări cu totul diferite de ale noastre.

Mă gândesc la Sfânta Emilia, mama Sfântului Vasile cel Mare. A avut zece copii și a cunoscut atât bucuria unei familii numeroase, cât și durerea pierderii unui copil. A rămas văduvă și a trebuit să își crească pruncii într-o vreme în care viața era mult mai aspră decât ne putem imagina astăzi. Dintre copiii ei aveau să răsară mai mulți sfinți, iar sfânta Emilia nu i-a primit pe lume cunoscând dinainte lucrarea pe care Dumnezeu avea să o facă prin ei. Ea i-a avut înaintea ei ca pe niște copii, cu nevoile și slăbiciunile lor, și i-a crescut cu osteneală, cu credință și cu rugăciune.

Cât de puține lucruri știe o mamă despre ceea ce va deveni copilul ei! Noi vedem astăzi un copil care nu vrea să învețe, unul care se încăpățânează, unul care se teme, unul care se luptă cu propriul caracter și ne întrebăm ce va fi cu el peste zece sau douăzeci de ani… Sfânta Emilia nu a avut o hartă a viitorului copiilor ei, dar a avut aceeași datorie pe care o avem și noi: să îi crească permanent cu conștiința deplină că o face pentru Dumnezeu, Care i-a dăruit și spre Care toți tânjim să ne îndreptăm.

Și Sfânta Nona, mama Sfântului Grigorie Teologul… ea a fost căsătorită cu un om care nu împărtășea credința creștină, iar pentru o femeie credincioasă aceasta trebuie să fi fost o durere mare. Sfânta Nona nu și-a văzut rugăciunea împlinită imediat, a trebuit să aștepte și să stăruie, iar în această așteptare s-a luptat cu nerăbdarea, cu durerea și cu neliniștea pentru omul pe care îl iubea. Prin rugăciune, răbdare și prin însăși viața ei creștină, a ajuns să îl vadă pe soțul ei primind Botezul și, mai târziu, devenind episcop al Nazianzului.

Orice mamă cunoaște această așteptare!

Există situații în care ne rugăm pentru un copil și nu vedem nicio schimbare. Ne rugăm pentru soțul nostru, pentru un fiu care s-a îndepărtat, pentru o fiică ce a ales un drum care ne sperie și, după o vreme, apare în noi întrebarea dacă Dumnezeu chiar lucrează acolo unde noi nu vedem nimic mișcând spre bine.

Sfânta Nona este o femeie care nu a lăsat această așteptare să îi otrăvească inima. Ea a continuat să se roage și să trăiască înaintea lui Dumnezeu, chiar atunci când răspunsul întârzia.

Apoi mă gândesc la Sfânta Antuza, mama Sfântului Ioan Gură de Aur. A rămas văduvă foarte tânără și și-a crescut singură cei doi copii. Nici ea nu avea cum să știe ce va ajunge fiul ei. Pe micuțul Ioan nu avea cum să îl vadă ca pe marele predicator al Bisericii, ca arhiepiscop al Constantinopolului și ca Sfântul Ioan Gură de Aur. Era copilul ei, pe care trebuia să îl crească și să îl educe după puterea ei.

Nicio mamă nu își crește copilul știind sigur cine va deveni acesta…

Îl trezește în fiecare dimineață cu blândețe și cu mângâieri, îl hrănește fizic și sufletește, îl învață să spună adevărul, îl ceartă când greșește, îl îndeamnă să se ridice după ce cade și se roagă pentru el chiar și atunci când nu mai știe ce să îi spună. Așa l-a crescut și mama Antuza pe copilul Ioan. Dumnezeu a lucrat în viața lui prin toate aceste lucruri aparent obișnuite, iar femeia aceea tânără, rămasă văduvă, a ajuns să fie pomenită de Biserică alături de unul dintre cei mai mari ierarhi ai ei.

Iar Sfânta Iuliana din Lazarevo, atât de dragă mie, ne învață prin însăși viața ei că sfințenia unei mame poate sta și în a făptui ceea ce nu seamănă deloc cu ceea ce și-ar fi dorit ea.

Iuliana a rămas orfană de mică și a fost crescută de rude. Încă din copilărie a iubit rugăciunea, postul și milostenia, iar felul ei de a viețui a atras uneori batjocura celor din jur. Ea își dorise viață monahală, însă la șaisprezece ani s-a căsătorit și a primit un alt drum decât cel pe care și-l imaginase pentru sine.

Nu, viața mea nu seamănă cu a ei, dar și eu trebuie să învăț să Îl caut pe Dumnezeu în viața care mi-a fost dată, cu toate mărunțișurile, repetitive, plictisitoare și obositoare…

Numai că Sfânta Iuliana L-a căutat pe Dumnezeu în căsătorie, în maternitate și în muncă. A cunoscut lipsurile și singurătatea, mai ales în timpul în care soțul ei era plecat. În loc să se consume degeaba în propria suferință, s-a rugat, a lucrat cu mâinile și i-a ajutat pe cei săraci. În vreme de foamete, a împărțit din ceea ce avea pentru familia sa, iar în timpul unei epidemii i-a îngrijit pe bolnavi, deși ceilalți se temeau să se apropie de aceia.

Desigur, a avut și mari lupte duhovnicești, a trecut prin ispite și atacuri demonice, dar a alergat prin rugăciune către Dumnezeu, către Maica Domnului și către sfinții în care avea nădejde. 

Sfințenia acestor mame nu a fost o stare liniștită, lipsită de împotrivire, a fost o luptă dusă până la capăt.

Noi avem astăzi o imagine foarte comodă despre sfințenie. Ne imaginăm că un om sfânt trebuie să fi avut o inimă bună în care nu se mai petrecea nicio suferință și o minte curata în care nu mai apărea niciun gând rău, însă vedem în viețile sfinților cu totul altceva: ispitele veneau, durerea venea, pierderile veneau, oamenii îi răneau, trupul le obosea, iar lupta continua.

Puterea lor a stat în faptul că nu au făcut pace cu ispita.

Or fi căzut și ei în slăbiciunea omenească, însă nu au rămas acolo. Au plâns, s-au rugat, au cerut ajutorul lui Dumnezeu și au mers mai departe. Au învățat să își biruiască frica, mânia, deznădejdea, iubirea de sine și toate acele mișcări ale inimii care, dacă sunt lăsate să crească, ajung să ne îndepărteze de Dumnezeu și de cei pe care îi iubim.

Aici sfintele mame sunt foarte aproape de noi.

Noi nu avem aceleași războaie ca ele, dar le avem pe ale noastre, maternitatea este cadrul propriei mele nevoințe.

Copiii mei scot la iveală lucruri din mine pe care, fără ei, poate că nu le-aș fi văzut atât de limpede.

Ei îmi arată cât de puțină răbdare am, cât de mult mă tem, cât de greu îmi este să renunț la egoism și la control, cât de ușor mă preocupă ceea ce se vede pe dinafară și cât de greu îmi este uneori să mă uit înlăuntru.

Dumnezeu mi-a dat atâția omuleți în casă ca eu să îi cresc pe ei și ei să mă crească pe mine, reciproc.

Când eram copil, mama mea mi se părea doar mama mea, iar acum o văd și ca pe o femeie războinică, în prima linie dintr-o armată întreagă de războinice.

Când eram copil, bunica era doar bunica. Acum mă gândesc la ea ca la o mamă care și-a văzut copiii crescând și plecând, înfruntând neajunsurile vremurilor acelora.

Iar când mă gândesc la străbunica mea, încă mai văd o femeie care, asemenea tuturor mamelor dinaintea noastră, a trebuit să învețe să trăiască cu faptul că un copil este în brațele tale pentru o vreme și apoi începe să meargă singur.

Aceasta este una dintre cele mai mari dureri și una dintre cele mai frumoase biruințe ale maternității.

La început, copilul trebuie să fie foarte aproape de tine ca să fie în siguranță apoi trebuie să îi dai voie să se îndepărteze ca să poată deveni omul pe care Dumnezeu îl cheamă să fie.

La doi ani, îl înveți să facă pași, să vorbească.

La zece ani, îi explici de ce trebuie să aleagă cu înțelepciune.

La paisprezece ani, îi vorbești despre lumea în care trăiește.

La optsprezece ani, începi să îți dai seama că nu mai poți sta între el și toate alegerile lui, rădăcinile lui încep să se desprindă din pământul casei tale și să caute alt loc.

Atunci mâna mamei trebuie să se retragă puțin.

Rugăciunea trebuie să ardă, să zboare, să vibreze.

Aceasta este una dintre cele mai grele incercari: să nu mai poată mama verifica totul, să nu mai poată repara fiecare greșeală, să nu mai poată spune ultimul cuvânt și să accepte că fiul sau fiica ei va lua și decizii pe care ea nu le-ar fi luat.

Privesc, cu multă sfială, sfintele mame și pe Maica Domnului… Taina pe care a primit-o, Crucea pe care a văzut-o și ascultarea ei față de Dumnezeu sunt mai presus de ceea ce poate cuprinde o mamă oarecare. Dar inima oricărei mame recunoaște ceea ce pătrunde până dincolo de veacuri: bucuria de a ține un copil în brațe, uimirea înaintea unei taine pe care nu o poate cuprinde, grija pentru Prunc, păstrarea lucrurilor în inimă și durerea de a vedea că drumul copilului nu poate fi oprit.

Mamele nu pot înțelege această taină fără să se cutremure.

Și… papucii pe care îi port nu sunt doar ai mei.

În ei au mers mama mea, bunica mea, străbunica mea…

În alți papuci, în alte vremuri, au mers sfintele Emilia, Nona, Antuza și Iuliana...

Iar Maica Domnului a mers pe un drum pe care noi îl putem privi numai cu smerenie și uimire.

Toate aceste femei au avut copii de iubit, de hrănit, de îngrijit, de plâns și de încredințat lui Dumnezeu. Într-o zi, una dintre fetele mele va încălța papucii mei fără să își dea seama.

Va avea propria casă, propriile griji, propriile nopți în care va sta trează pentru un copil bolnav și propriile dimineți în care cineva mic îi va spune „NU!” pentru a treizecea oară.

Atunci va înțelege de ce mama întreba dacă a ajuns cu bine, de ce se ruga noaptea târziu cu lacrimi lângă patul copiilor săi.

În tot acest timp, mama a învățat și ea, asemenea tuturor mamelor dinaintea ei, să își țină copiii în brațe cât timp au nevoie și apoi să îi lase în mâinile lui Dumnezeu.

Să mergem drept înainte, iar urmele papucilor noștri să îi conducă și pe copiii noștri către Hristos!

Microchimerism

 Există descoperiri ale științei care fac taina existenței si mai fascinantă. Microchimerismul fetal este una dintre ele (termen provenit din mitologia greacă, unde Himera era o creatură alcătuită din părți ale mai multor animale. În biologie, termenul este folosit metaforic pentru a descrie un organism care conține un număr mic de celule provenite de la un alt individ).


Cercetările arată că în timpul sarcinii un număr foarte mic de celule ale copilului trec prin placentă și rămân în trupul mamei. Unele dintre ele pot dăinui zeci de ani, chiar și până la sfârșitul vieții. Așadar, după ce copilul se naște, pleacă în lume, crește și își întemeiază propria familie, o parte infimă din el continuă să existe în trupul celei care i-a dat viață.
Ce imagine tulburătoare!

 Mama este cea care dăruiește viața din trupul ei pentru o vreme, dar este schimbată pentru totdeauna de fiecare copil pe care îl poartă în pântece. Deci maternitatea nu este un episod trecător…
În mod firesc, o mamă începe să gândească altfel, să simtă altfel, să iubească altfel odată cu apariția unei sarcini. Își schimbă prioritățile, își comprimă timpul, își înfrânează dorințele și învață să trăiască pentru cineva mai presus de sine. Pe lângă toate schimbările, inclusiv cele sufletești, aflăm acum că mai există o schimbare tainică, biologică: trupul ei poartă apoi urmele copiilor săi.
Tocmai de aceea iubirea unei mame este unică, de neînlocuit. Nu este o alegere și reprezintă vrând-nevrând o întreagă istorie înscrisă în  ființa ei. 

Microchimerismul nu explică iubirea maternă, dar evidențiază că relația dintre mamă și copil este mai profundă decât am fi bănuit.

Pentru creștin, această descoperire poate deveni și un prilej de contemplație.
Dacă orice mamă păstrează în trupul său urme ale copilului ei, cât de adâncă trebuie să fi fost legătura dintre Maica Domnului și Fiul ei, Domnul nostru Iisus Hristos! Microchimerismul nu explică taina Întrupării  (ține de credință, nu de biologie, deși există un documentar care evidențiază faptul ca Mântuitorul nu a avut cromozom Y, fiind născut doar din trupul Maicii) și totuși, iată că realitatea biologică ne oferă o imagine grăitoare.

Dumnezeu a rânduit ca iubirea dintre mamă și copil să nu fie o emoție oarecare, dar și să lase urme reale, întărind convingerea că iubirea adevărată nu este trăită fără să ne transforme.
Acesta este unul dintre cele mai frumoase adevăruri pe care ni le amintește microchimerismul: fiecare iubire jertfelnică ne schimbă. Nimeni nu poate iubi cu adevărat și apoi să rămână același.
O mamă nu mai este aceeași femeie care era înainte de a-și ține copilul în brațe. Ea devine un om nou, trupul ei poartă amintirea vie a copiilor, iar sufletul ei învață, puțin câte puțin, chipul iubirii jertfelnice.

Dumnezeu ne învață Evanghelia prin însăși creația Sa: iubirea (se) dăruiește, lasă urme, iar aceste urme ne transformă pentru veșnicie.

Să creștem sfinți sau măcar să ne raportăm la copilași ca la viitori sfinți, mame dragi!

Valuri

 

Am dimineți în care mă trezesc și iubirea pare să curgă firesc: îmi privesc copiii și îi găsesc frumoși chiar dacă sunt urâcioși, țâfnoși, gălăgioși, îl văd pe soțul meu și mă întreb cum de Dumnezeu mi-a făcut un dar atât de mare, iar casa, cu toate neorânduielile ei, îmi pare binecuvântată.
Apoi am zile în care simt că toți îmi sunt niște tirani care cer într-una câte ceva de la mine, fără să mă lase măcar să respir între solicitări:
„Mama!”, încă o dată, și încă o dată. La sfârșitul zilei îmi doresc doar liniște, atât de multă liniște, visez cum odată cu apusul soarelui casa ar amuți și n-ar mai rămâne decât mirarea și tăcerea.
Sunt atât de multe schimbări, atâtea oscilații de stări în mine însămi. Nu cumva dragostea mea este prea mică? Cum pot într-o zi să mă topesc de dor după ai mei, iar în alta să-mi doresc doar să nu mai aud pe nimeni strigând „mama”?
Sigur că Dumnezeu m-a creat întreagă: suflet și trup.
Sigur, trupul meu are ritmurile lui, cu zile în care hormonii îmi colorează lumea într-o lumină mai caldă și a
lteori aceeași lume pare mai apăsătoare. Uneori mă surprind îndrăgostindu-mă din nou de soțul meu, cu aceeași emoție pe care o credeam pierdută, alteori sunt mai sensibilă, mai irascibilă, mai ușor de rănit.
Îmi privesc aceste stări cu suspiciune, dar încerc să fiu realistă…
Nu sunt doar suflet.
Nu sunt doar trup.
Sunt omul pe care Dumnezeu l-a zidit din țărână și peste care a suflat Duh de viață.
Hormonii explică uneori intensitatea valurilor, dar nu dau sens vieții mele, pot influența ceea ce simt, însă nu hotărăsc cine sunt, după cum nici lipsa unei emoții frumoase nu înseamnă că iubirea a dispărut.
Este o mare greșeală să confund valurile cu marea.
Când îmi doresc doar să fie liniște mă întreb dacă nu cumva am devenit prea egoistă, dar dacă unul dintre copiii mei ar face febră în noaptea aceasta, m-aș ridica fără să mă gândesc o clipă, l-aș veghea până dimineață și m-ar durea sufletul pentru el… semn că dragostea nu a plecat, doar duioșia mi s-a ascuns pentru o vreme în spatele oboselii…
Privind la mine, văd valuri.
Privind la Maica Domnului, văd marea cu taina adâncimilor ei liniștite și cu toată frumusețea cerului care se oglindește în ea…
Evangheliile nu ne spun că Ea a fost lipsită de durere sau de tulburare, o vedem căutându-L trei zile pe Pruncul Iisus, stând sfâșiată de durere la picioarele Crucii, păstrând în inimă cuvinte pe care eu nu le înțeleg încă pe deplin.
Nu a fost, nu este o mamă fără simțire, dar Ea are inima statornicită în Dumnezeu.
Acesta este modelul pe care îl căutăm noi, toate mamele: nu ca să scăpăm de emoții, nu ca să nu mai existe zile în care obosim sau ne simtim copleșite, doar să nu confundăm ceea ce simțim într-un moment anume cu ceea ce suntem noi în realitate, fluxul și refluxul nu schimbă adâncul mării.
Astăzi valul este al bucuriei, mâine poate fi al iritării, poimâine al nostalgiei, iar între valurile inimii mele și stânca pe care încerc să-mi sprijin viața se desfășoară, poate, întreaga luptă a unei mame: de a se lăsa modelată, schimbată, îndumnezeită.
Eu nu mă rog să scap de valuri, cer doar să nu-mi pierd ancora…

Vara în care rochia mă strânge

 În fiecare vară îmbrac aceeași rochie gri de in. O am de cincisprezece ani.

Din rochia aceasta am purtat în pântece șase copii de atunci. Din rochia aceasta am alăptat pruncii care astăzi sunt aproape cât mine sau chiar m-au întrecut la înălțime. Și-au șters pe ea mânuțele de praf, de firimituri, de fructe zdrobite, obrăjorii de lacrimi. A fost spălată de sute de ori… și încă o adiere de vânt îi leagănă nostalgic poalele, ca și cum ar învia în țesătura ei amintirea tuturor acestor ani.

Primul gând este unul omenesc:
“M-am îngrășat.”
Al doilea gând vine și el imediat:
“Dumnezeu mă smerește.”

Nu este ușor să îmbătrânești, pentru că apar ridurile, albește părul, se apleacă umerii… pentru că, pe măsură ce înaintezi în vârstă, descoperi că mândria nu îmbătrânește odată cu tine, nu crește în neputință, dimpotrivă, ea devine și mai puternică, și mai prezentă.

Ne-am dori să fim la fel de supli, la fel de frumoși, la fel de admirați, ne uităm la fotografii vechi și tânjim după chipul de atunci, uitând că, în vremea aceea, fiecare tânjea după altceva.

Acum am un trup care nu mai ascultă ca odinioară, îmbrăcat într-o rochie care nu mai cade la fel de frumos.

Acum mă chinuiește o oboseală care nu mai trece după o singură noapte de somn.

Știu ca toate acestea nu sunt pedepse. Or fi chemări?
Sunt! Chemări la a muta privirea din oglindă spre inimă.
Cred că de aceea Dumnezeu nu ne lasă să rămânem mereu tineri.
Dacă frumusețea trupească ar rămâne neschimbată, câți dintre noi am mai învăța să căutăm frumusețea sufletului?

Cred că imperfecțiunea trupului este, uneori, un leac pentru desăvârșirea sufletului…

Anul acesta voi purta totuși rochia. Mă strânge puțin în umeri și în piept. Cred că tocmai acolo mă strânge și mândria mea.
Dacă Dumnezeu va rândui să slăbesc, Îi voi mulțumi. Dacă nu, Îi voi mulțumi și pentru această lecție.

Anul acesta mă strânge puțin, cât să-mi spună că trupul meu nu mai este același. Am trecut în categoria celor trecuți de patru decenii pământești…

Patimile nu pleacă singure, se agață de noi cu gheare ascuțite, iar Dumnezeu, în bunătatea Lui, îngăduie uneori mici neputințe care să ne desprindă cât de puțin de ele.

Am fruntea și coada ochilor brăzdate de riduri noi care se adâncesc cu fiecare an. Firele albe se prind tot mai multe în șuvițele lungi castanii, ca într-o horă. 
Aș vrea să îmbătrânesc cu folos… cu mai puțină mândrie… chiar dacă acești copii pe care încă îi port în brațe mă întineresc în ochii străinilor și mă amăgesc că mai am timp de lucru, de schimbare.

Presupun că la Judecată nu mă va întreba nimeni ce măsură purtam la rochie, dar sigur va cântări cât de largă mi-a fost inima.

Cred că aceea este singura măsură care merită să crească odată cu trecerea anilor.

O dorință împlinită

 

Într-o după-amiază de primăvară, când lumina se juca pe paginile cărților deschise, o mamă ce visa demult să învețe a croșeta, deși orice încercare i se transformase într-un eșec, de data aceasta împreună cu fetițele ei au pornit într-o mică aventură… fără să știe prea bine unde vor ajunge. Mama nu știa mai mult decât copilele. 
Cu un strop de curaj, a apăsat „play” pe YouTube, iar dincolo de ecran, un fir de ață și o croșetă au început să împletească o poveste nouă. „Hai să încercăm și noi…” le-a șoptit. Degetele s-au încurcat, ochii au râs, iar greșelile s-au transformat în mici minuni.
Firul albastru a prins forma cerului pe care l-au privit împreună, era curat, plin de dorințe.
Firul galben a adunat în el soarele din obrajii lor și chicotele tuturor vârstelor.
Firul roșu s-a așezat ca o inimă lângă amândouă, legându-le mai strâns decât orice nod.
„Uite, am făcut o petală!”
„Și eu… cred…”
„Nu-i nimic dacă nu iese perfect,” se încuraja și mama, învățând odată cu fetițele, poate mai multe decât croșetatul.
Și astfel, fără să-și dea seama când au început cu adevărat, au țesut împreună o amintire moale ca firul, luminoasă ca primăvara și dulce ca vocile copiilor care descoperă lumea pentru prima dată.
Și între paginile cărților aceste flori vor ține rândul și vor păstra în timp o după-amiază întreagă în care o mamă și-a ținut fetițele de mână… și au învățat, împreună, cum se împletește dragostea.
Vom învăța împreună să croșetăm și alte modele de flori, acesta este doar primul pas, doar am deschis ușa spre o lume nouă 🙂

Le mulțumesc Danielei și Lilianei pentru motivație. 🤍

Frici. Ce facem cu ele?



În ultimul timp, înainte să mă duc la culcare mă așez lângă paturile copiilor… ei deja dorm profund. Le privesc chipurile dragi sub razele firave de lumină care pătrund in cameră, le ascult respirația liniștită și, fără să vrea, mintea mea începe să meargă înainte, spre anii care vor veni... 

Cum va fi lumea în care vor crește acești copii? Va fi pace sau tulburare? Vor avea credință sau se vor îndepărta de Dumnezeu? Și apare uneori și un gând mai dureros: dacă propria mea credință este prea plăpândă ce le transmit eu, de fapt, copiilor mei?

Astfel de frici sunt firești, cred că fiecare mamă le cunoaște. Dar… ce facem cu ele? Fără să ne dăm seama, frica ne poate face să credem că tot viitorul copiilor depinde de puterea sau de slăbiciunea noastră, dar în realitate Dumnezeu îi iubește pe copiii noștri mai mult decât îi putem iubi noi. Să fie singură mama izvorul harului din viața lor… ne luăm singure o povară care ne depășește, crezând ca de noi depinde totul.

În Evanghelia după Matei Hristos spune că oamenii vor auzi de războaie și de zvonuri de războaie și adaugă: „vedeți să nu vă înspăimântați”. Nu promite o lume fără tulburări, doar ne atenționează să nu lăsăm frica să ne stăpânească. Creștinii au trăit aproape în fiecare veac cu nesiguranțe și primejdii, și totuși Dumnezeu a făcut sfinți chiar în astfel de vremuri, oameni precum Sfântul Serafim de Sarov, Sfântul Siluan Athonitul sau Sfântul Paisie Aghioritul, pe care îi cinstim noi acum...

De fapt, copiii au nevoie de o mamă  care se roagă chiar dacă simte uscăciune în suflet, care nu lipsește de la biserică, care își cere iertare de fiecare dată când greșește, care își taie voia și e atentă la gânduri... Din aceste lucruri copiii învață ceva foarte important: credința este calea celor care, chiar în slăbiciunile lor, se întorc mereu spre Dumnezeu, recunoscându-L.

Însăși frica pentru viitorul copiilor poate deveni începutul unei lucrări bune, se poate transforma instant în rugăciune: „Doamne, păzește-i pe copiii aceștia! ”. Sfântul Porfirie Kavsokalivitul îi îndemna pe părinți să se roage pentru copii cu nădejde, pentru că rugăciunea lor lucrează în inimile copiilor mai puternic decât multa cicăleală.

Să ne îngrijim mai degrabă ca în această lume, așa cum este ea, copiii noștri să-L cunoască pe Hristos, să le vorbim despre El, să îi hrănim cu El… și apoi felul în care mama pune totul înaintea lui Dumnezeu va influența viitorul copiilor săi. Fricile nu pot fi alungate cu forța, dar putem să le așezăm în mâinile Domnului și acolo își pot pierde puterea.

Cuvinte de ajutor aici, aici și aici.

Început


Un nou drum, un nou interval de timp în care conștientizăm că fiecare familie are ritmul ei, fiecare mamă are măsura sa și fiecare suflet are lupta lui, dar toți avem datoria să ne străduim să discernem, să fim cumpătați în toate, să renunțăm la cele de prisos care ne înrăiesc… 

Să fim pregătite de suferință până la răstignire, știind că nici o cruce purtată cu Hristos nu rămâne fără Înviere, iar când va veni bucuria pascală, să o trăim deplin, cu inimă curată și cu pace.

Dragi mame,să o ținem aproape pe Maica Domnului, care a îndurat sabia trecându-i prin inimă și a rămas neclintită în credință. Ea știe ce înseamnă să fii mamă și să stai lângă cruce... Să ne acopere cu rugăciunea ei și să ne învețe blândețea în acest răstimp în care greutățile și războaiele zilnice nu vor ocoli pe nimeni.

Post cu nădejde!


Imnul Dragostei… din perspectiva maternității

 Un copil nu poate învăța să iubească din povești, dar ar putea din felul în care este iubit.

Un copil află iubirea din privirea mamei, din atingerea ei, din răbdarea de a o lua de la capăt după fiecare supărare, iar și iar.

Acolo începe pentru el lumea, în brațele mamei, unde se simte cel mai în siguranță.

Dar și mama învață iubirea odată cu copilul ei.
Iubirea slujește fără a se lăuda cu asta. 
Iubirea nu caută ale sale, se dăruiește fără să măsoare… 

Iubirea mamei e îndelung răbdătoare. Mama are nopți albe, răspunde la prima solicitare fără să cârtească, șterge lacrimi, fundulețe și năsucuri și îi odihnește pe cei obosiți ai casei sale, fără a ține cont de judecata spectatorilor că n-ar mai fi în trend.
Atunci, cu toate semnele lăsate pe trupul ei de nopțile nedormite, de purtatul copiilor în pântece și în brațe, crește inima curată care învață să se asemene cu inima lui Hristos.

Iubirea mamei e binevoitoare.
Se bucură când copilul său reușește orice mărunțiș, chiar dacă i se pare ca pentru reușitele ei personale nu a mai făcut nimic, că și-a încuiat planurile într-un sertar pe termen nelimitat.
Își găsește bucuria în zâmbetul copiilor, în tropăitul lor prin casă, în rugăciunea și în cântarea copilărească de seară și de dimineață spuse împreună, completându-se reciproc.
Cea mai sinceră bucurie este cea a unei iubiri care se dăruiește fără să ceară nimic înapoi.

Iubirea mamei nu se trufește.
Ea știe cât e de slabă, dar nu se rușinează de slăbiciune. Cere iertare copilului atunci când greșește, și copilul învață smerenia din lacrimile ei. Spunea Maica Siluana: „Când mama se smerește, Dumnezeu se atinge de copil prin ea.”

Iubirea mamei nu se aprinde de mânie.
Sau, dacă se aprinde, se calmează repede.
Se întoarce la rugăciune și la blândețe.
Știe că ochii copilului o citesc mai clar decât ar vrea ea. Copilul nu învață din predici ce e iertarea, află din felul în care mama se liniștește după furtună.

Iubirea mamei nu caută ale sale.
Își amână dorințele proprii, își schimbă planurile, împuținează somnul.
Dar nu o face cu amar, e conștientă că în fiecare renunțare se ascunde binecuvântarea.

Iubirea mamei nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Îl învață pe copil să spună „mulțumesc”, să vadă binele în oameni, să creadă că viața are o valoare nemăsurată.

Iubirea mamei pe toate le acoperă.
Copilul greșește, dar ea nu ține minte răul.
Îl ceartă fără să îl umilească. 
Îl corectează, dar îl ține aproape.
In fiecare îmbrățișare, el simte ceva din dragostea lui Dumnezeu.

Iubirea mamei pe toate le crede.
Crede în copil chiar și când el nu mai crede în sine însuși. Mama îi dă avânt când simte ca nu se mai poate ridica de la pământ.
Crede că Dumnezeu lucrează în taină, chiar și prin neputințele ei.

Iubirea mamei pe toate le nădăjduiește.
Se roagă pentru copilul plecat, pentru cel rătăcit, pentru cel bolnav, nădăjduiește că nicio lacrimă nu e trecută cu vederea.

Iubirea mamei pe toate le rabdă.
Puterea vine odată cu harul. In durere iubirea se curăță, începe să strălucească. 

Și, la sfârșit, când copilul pleacă în lume, mama rămâne cu iubirea ei, răbdătoare, blândă, neobosită.

O iubire care nu cade niciodată… pentru că e sămânță din iubirea lui Dumnezeu.




„Dacă nu poți explica asta unui copil de șase ani, nu înțelegi nici tu pe deplin.”- A. Einstein

 Oare de câte ori mergem la biserică în sărbători și  în duminici, dar nu înțelegem ce se întâmplă în fiecare clipă din Liturghie? Mulți oameni rămân în gând doar cu predica, dar de fapt aceea e cea mai lipsită de importanță, pentru că slujba se poate desfășura și fără ea…
 Copiii văd că se cântă, că preotul se mișcă, că se tămâiază, dar fără note de subsol totul pare un ritual misterios.
 În realitate, fiecare clipă a Liturghiei este o parte din viața lui Hristos, o istorie a mântuirii trăită din nou, aici și acum.
 Sfântul Nicolae Cabasila spunea că Liturghia este „viața lui Hristos printre noi” de la nașterea Lui, până la Înviere și Înălțare.
 De aceea, e bine ca mamele să cunoască aceste noțiuni scrise atât de frumos de Sf Nicolae Cabasila și, simțind pe deplin importanța slujbei, să-i învețe și pe copii s-o iubească.

Împărțirea Liturghiei

Sfânta Liturghie are două părți principale:
Liturghia Catehumenilor (a celor chemați), partea de început, până la momentul când se spune „Cei chemați ieșiți…”. Simbolizează propovăduirea Mântuitorului, chemarea oamenilor la credință și este partea ascultării și a cuvântului.

Liturghia Credincioșilor, partea de taină, care începe cu Heruvicul și merge până la otpust (binecuvântarea finală).
Simbolizează Patimile, Moartea, Învierea și Înălțarea Domnului. Este partea jertfei și a împărtășirii.

Partea I
Liturghia Catehumenilor

Ecteniile
Sunt rugăciunile rostite de diacon și preot („Cu pace Domnului să ne rugăm…”).
Cuvântul ectenie înseamnă „cerere stăruitoare”.
Ele arată dorința noastră de pace, iertare și ocrotire de la Dumnezeu.
Mama poate explica copilului:
„Acum ne rugăm pentru lume, pentru cei bolnavi, pentru pace. E ca atunci când ceri ajutorul Tatălui ceresc pentru toți oamenii.”

Antifoanele
Între ectenii se cântă psalmi scurți (Antifonul I, II și III), care sunt cântări de laudă și bucurie.
Cuvântul antifon înseamnă „răspuns”, poporul răspunde cântării îngerilor.
Putem traduce copiilor
„Acum Îi cântăm lui Dumnezeu ca îngerii, Îi mulțumim că suntem în casa Lui.”

Intrarea mică
Preotul iese cu Sfânta Evanghelie în mijlocul bisericii. Simbolizează venirea lui Hristos în lume, care a început să vestească Evanghelia.
Explicație pentru copii:
„Acum Domnul Iisus Hristos vine să ne vorbească. Să ne închinăm și să-L ascultăm.”

Apostolul și Evanghelia
Se citesc două texte din Noul Testament: 
Apostolul (scrisori ale Sfinților Apostoli) și Evanghelia (cuvintele Domnului).
Este glasul lui Dumnezeu în Biserică.
Putem atenționa copiii:
„Acum vorbește Hristos. Ce spune azi este pentru noi, ca să știm cum să fim mai buni.”

Rugăciunile pentru catehumeni
Catehumenii erau oamenii care se pregăteau pentru botez, dar nu erau încă deplin membri ai Bisericii. Preotul îi îndeamnă să plece, semn că urmează partea cea mai tainică, rezervată credincioșilor botezați.

Partea II 
Liturghia Credincioșilor

Heruvicul
Cântarea: „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim…” simbolizează momentul când credincioșii devin asemenea îngerilor, lăsând grijile lumești pentru a-L primi pe Hristos.
Este o chemare la liniște și rugăciune adâncă.
Îi putem atenționa pe copilași:
„Acum îngerii sunt cu noi. Hai să fim și noi cuminți, ca ei.”

Intrarea mare
Preotul iese cu darurile (pâinea și vinul), simbolizează ducerea lui Hristos spre jertfă, drumul Său spre Cruce. Pâinea și vinul sunt aduse pe Sfânta Masă, pregătite pentru sfințire.
Explicăm simplu:
„Acum Îl însoțim pe Domnul spre Golgota, acolo unde ne-a arătat cât de mult ne iubește și ne iartă pe toți.”

Rugăciunile de pregătire și Crezul
După ce sunt puse darurile pe Sfânta Masă, poporul rostește Crezul, mărturisirea credinței.
Fiecare frază e o declarație de iubire față de Dumnezeu.
Copiilor le menționăm că:
„Acum spunem cine este Dumnezeu și în ce credem. E promisiunea noastră către El.”

Anaforaua liturgică (sfințirea darurilor)
Cuvântul Anafora înseamnă „înălțare”.
Este rugăciunea prin care preotul aduce jertfa lui Hristos Tatălui Ceresc. Aici se petrece minunea: pâinea și vinul devin Trupul și Sângele Domnului, prin lucrarea Duhului Sfânt.
Este centrul întregii Liturghii.
Mama poate șopti copiilor, îngenunchind toți:
„Acum vine Hristos între noi. Facem liniște și spunem în inimioară: Te iubesc, Doamne!”

Rugăciunile pentru vii și adormiți
Ne rugăm pentru întreaga lume, pentru cei bolnavi, pentru cei plecați la Domnul.
Este semnul că iubirea lui Hristos îi învăluie pe toți.

Tatăl nostru
Rugăciunea fiilor către Tatăl Ceresc.
O spunem împreună, ca o singură familie.
Este pregătirea pentru primirea Sfintei Împărtășanii.

Împărtășirea
În momentul unirii cu Hristos,cei pregătiți primesc Trupul și Sângele Domnului, ca hrană a vieții veșnice.
 Mama poate sfătui:
„Acum Domnul vine în suflețelul tău. Mulțumește-I și păstrează-L acolo.”

Mulțumirea și otpustul
La final, preotul mulțumește pentru toate darurile primite și binecuvântează poporul.
Este ca Înălțarea Domnului, Hristos pleacă, dar rămâne în inimile celor care L-au primit.

Înțelesul duhovnicesc general (după Sf. Nicolae Cabasila)
  • Liturghia este viața lui Hristos trăită în Biserică.
  • În prima parte, Hristos ne cheamă și ne vorbește.
  • În partea a doua, Hristos Se jertfește și ne unește cu El.
  • Totul ne pregătește pentru împărtășire, pentru a trăi cu Hristos în inimă.
de mult ajutor, a fost recent reeditată și îmbunătățită 

În papucii mamei

  Aceștia sunt și confortabili, și frumoși 🙂 Uneori, într-o singură zi, viața unei mame trece prin atât de multe vârste, încât seara are im...