Se întâmplă uneori să mă întreb singură de ce mă port așa simplu sau de ce nu mă las, din când în când, influențată de modă, de culorile „în tendințe”, de ceva mai îndrăzneț. Apoi îmi reamintesc răspunsul, îmi e întipărită în suflet o vorbă pe care o spunea adesea duhovnicul meu din adolescență: „Felul în care te porți și te îmbraci e o prelungire a felului în care te rogi.”
Ca femeie, ca mamă, ca soție de preot, am simțit de multe ori cât de mult contează și ceea ce spunem, și ceea ce arătăm prin viața noastră de zi cu zi. Haina nu este totul, desigur, dar modestia, cumințenia, curăția sunt ca niște flori: se simt, nu sar în ochi, dar lasă mireasmă.
Frumusețea femeii este smerenia, buna-cuviință. Hristos nu Se uită la hainele noastre, ci la inima noastră. Dar, ceea ce purtăm arată ce avem în inimă.
De fapt, nu e vorba de interdicții sau reguli, este vorba de alegeri care izvorăsc din iubire: din iubirea față de Dumnezeu și din dorința de a nu stârni în jurul nostru tulburare, însă de a sădi pace.
Simplitate și bunătate, asta-i totul pentru a dobândi harul dumnezeiesc.
Trăim într-o lume agitată, plină de imagini, de presiuni, de comparații, dar am putea descoperi că în locul unde există simplitate vine și libertatea aceea interioară care te ajută să nu mai fii înfricoșat de ce spune lumea, să fii mai atent la ce șoptește Dumnezeu în suflet…
Haina poate fi o mărturisire, fără ostentație, fără judecată, o prezență care grăiește: „Sunt a Domnului.” Îmi aleg hainele cu gândul că vor vorbi înainte ca eu să o fac, nu vor reflecta cât de „la modă” sunt, dar vor fi dovada că am sau nu pace în suflet.
Despre culori și rostul discreției
Mi-au plăcut întotdeauna culorile. Deși aveam tendința să cred că evlavia se măsoară în tonuri de cenușiu, în timp am înțeles că nu orice culoare se potrivește oricând, oriunde, cu oricine, nici măcar cenușiul. De multe ori, înainte de a ieși pe ușă, îmi întrebam conștiința (nu oglinda) dacă ceea ce port e „cuviincios” și dacă, văzându-mă cineva, ar rămâne cu un gând curat sau cu tulburare.
Și culorile au glas… unele strigă, altele vorbesc în șoaptă, altele îmbrățișează cu blândețe privirea. Să alegem tonuri cuminți, care dau sufletului o așezare. Nu le interzice vreo lege pe celelalte, dar fiecare poate transmite altceva.
După ani de trăire aproape de altar, între copii, oameni, spovedanii și liturghii, văd că unele dintre culori se potrivesc bucuriei din casă, în prezența soțului, a copiilor, dar în lume, printre oameni de tot felul, e bine ca hainele noastre să inspire liniște, nu neliniște.
Asta nu înseamnă să trăim în bej și negru, dar să distingem și să alegem culorile care nu atrag atenția. Uneori, o bluză într-un verde-măsliniu, o rochie într-un albastru rugător, un maron pământiu spun mai mult despre feminitate și frumusețe decât orice ținută îndrăzneață. Dacă frumusețea vine din interior, atunci și culoarea care o învelește trebuie să-i semene: blândă, discretă, echilibrată.
De fapt, nu este vorba de modă… este despre măsură; această măsură, bunul simț, nu se învață doar din cărți, o mai învățăm și de la femeile virtuoase, de la mame care au trăit cu crucea pe umăr și cu dragoste în privire.
În lumea noastră zgomotoasă, culorile cuminți sunt o formă de smerenie vestimentară, ele nu au rolul de a ne ascunde sau de a ne face invizibile ochilor oamenilor, dar ne fac mai prețioase în cei ai lui Dumnezeu.
Frumusețea detaliilor discrete
Recunosc, mi-au plăcut mereu lucrurile frumoase: am o pereche de mănuși din dantelă croșetată de la bunica, o pereche de cercei mici primiți la naștere în dar, o batistă brodată de o străbunică… dar nu le port. Sunt uitate într-o cutie de bijuterii sau într-un coșuleț cu accesorii. Sunt parte din povestea mea, dar nu contează decât pentru mine, nu e nevoie să le arăt zilnic lumii.
Nu cred că Dumnezeu ne cere să fim monotone sau neîngrijite, dimpotrivă, ceea ce facem cu drag, cu grijă, cu bun-simț poate fi o formă de recunoștință pentru darurile primite. Dar aici intervine o finețe duhovnicească pe care o observăm mai ales la la femeile evlavioase pe care le-am întâlnit: nu se poartă tot ce este frumos, nu tot ce ne stă bine este cuviincios.
Accesoriile, fie ele bijuterii, genți, eșarfe, încălțări, vorbesc și ele. Pot întregi o ținută aleasă cu bun-gust, dar pot și dezechilibra o haină simplă, atrăgând privirea acolo unde nu e nevoie. Nu stă păcatul în obiecte, doar în intenția cu care îl purtăm și în efectul pe care îl are asupra celor din jur.
Modestia nu înseamnă să fii lipsită de frumusețe, înseamnă să fii atentă la măsură, la context și la folos.
„Nu purta ceea ce atrage priviri străine asupra ta”, își spune o femeie înțeleaptă. „Păstrează lucrurile dragi pentru momente potrivite.”
Port câteva accesorii simple, de suflet: ceasul, verigheta, inelul Sfintei Ecaterina, cruciulița de la gât, doar ceea ce nu umbrește lumina feței și nu deviază privirea celui care mă întâlnește. Dacă un cercel e prea mare, o brățară prea sclipitoare, o geantă prea țipătoare mă întreb: „De ce aș simți nevoia să atrag atenția?” Dacă răspunsul tulbură, le las deoparte.
Într-o lume în care totul se vinde cu etichete, cu strălucire, sub spoturile din vitrine, femeia creștină e chemată la o altfel de eleganță: cea a discreției, a curăției inimii, a bunului-gust care nu urmează trenduri, dar care se ancorează în adevăr. Un accesoriu poate fi o împodobire a sufletului… sau, dimpotrivă, o umbră în plus, dacă nu e bine cântărit.
Sunt multe femei în Biserică, simple, necunoscute, care au un chip atât de frumos, deși nu poartă nimic strălucitor, ochii lor lucesc de pace, mișcările le sunt calme, hainele discrete. Și totuși, ele lasă o amprentă adâncă la orice pas, aceasta este frumusețea la care râvnesc eu însămi…
Frumusețea care contează
Nu știm niciodată cine ne privește, poate o adolescentă care caută un model, poate un suflet tulburat care are nevoie de o rază de liniște, poate un om care, fără să spună nimic, se întreabă dacă Hristos mai poate fi întâlnit în lumea asta grăbită…
Și-atunci, ne întrebăm:
Ce spune haina mea despre mine? Ce las în urmă când trec?
Nu suntem chemate să fim „perfecte”, nici să ne ascundem frumusețea, numai să o împodobim cu înțelepciune, cu simplitate și mai ales cu har, să arătăm că feminitatea nu stă în stridență, dar se simte în echilibrul fiecăreia, că frumusețea adevărată nu atrage atenția, dar liniștește, că o femeie care Îl iubește pe Hristos nu are nevoie să se afirme cu voce tare, fiindcă lumina ei se vede fără cuvinte.
Toate sunt detalii care spun cine suntem, fără să fim nevoite să explicăm. Sunt felul nostru de a spune: „Doamne, și eu Te urmez, de aici, din mijlocul lumii.”
În fiecare dimineață, când deschidem dulapul, facem o alegere care poate fi o mărturisire de credință. Să ne rugăm ca Domnul să ne dea înțelepciunea de a purta nu doar haine… dar mai ales grija pentru sufletul nostru și al celor pe care îi întâlnim să o purtăm.
Și atunci, chiar dacă nu vom fi remarcate, vom fi simțite. Frumusețea care izvorăște din inimă nu se demodează niciodată.
