Firimituri

Cu ochi curați, cu urechi ciulite, copiii surprind - fără ca cei mari să își dea seama - crâmpeie de viață care se întipăresc în suflețelul lor și îi va marca pentru totdeauna…

Una dintre cele mai vechi amintiri ale mele vine din vremea când aveam doar trei ani. Nu îmi amintesc multe lucruri din acea perioadă, dar această imagine pe care urmează să o descriu a rămas vie în memoria mea, și o revăd uneori în anumite contexte, când sunete, lumini, mirosuri, căldura sufletească mă cuprind fără să le caut eu intenționat.

Eram în căsuța de chirpici a bunicilor, o casă smerită, în care timpul părea să curgă în alt ritm, de fapt părea să fie un element inexistent, acolo chiar stătea în loc... sau poate nu știam eu ce înseamnă timpul. Lumina roșiatică intra în casă pe la  asfințit și se așeza peste lucrurile din încăpere cu o liniște de taină, încremenind totul, ca și cum ar fi vrut să cuprindă lumea întreagă într-un bob imens de chihlimbar pentru conservare timp de secole.

căsuța bunicilor mei, după ploaie

Pe perete era o icoană a Pruncului Hristos cu fruntea lată, cu privire nevinovată, cu un glob albastru ferecat în cruce aurie ținându-l  în mână, cu un mesaj pe un papirus în cealaltă mânuță iar razele soarelui cădeau pe chipul Lui, făcându-L viu, blând și zâmbitor...

 La TV cânta Madrigal (nu mai știu ce, probabil din florilegiul bizantin, dar era impresionantă armonia vocilor, angelică). Priveam icoana și ascultam cântarea fără să înțeleg eu mare lucru, nu cunoșteam nici cuvinte precum „har”, „rugăciune” sau „prezența lui Dumnezeu”, dar în adâncul meu se petrecea ceva… venise o pace, un sentiment că totul este bine, că sunt ocrotită, că există Cineva mai mare decât lumea pe care o vedeam în jurul meu.

Anii au trecut. Casa a rămas nelocuită. Poate că și icoana s-a veștejit odată cu vremea, dar ceea ce s-a așezat atunci în inima mea este tot acolo. Abia acum înțeleg că globul ținut în mâna Lui era întreg pământul pe care mă aflam și eu, ținută de El, că acea cruce care îl înconjura era iubirea Lui, ca acel papirus era învățătura Lui pe care încă nu eram capabilă să o primesc, iar frumusețea cântării acelor voci bine antrenate imita muzica raiului.

Astăzi, ascultând o veche cântare, amintirea a revenit deodată, limpede și caldă. Parcă pentru o clipă m-am întors în acea încăpere. 

Am simțit aceeași pace.

Poate că Dumnezeu ne lasă uneori astfel de amintiri ca pe niște semințe ascunse, le poartă cu grijă prin anii vieții noastre și, atunci când avem nevoie, le face să încolțească din nou, pentru a ne asigura că El a fost prezent și atunci, la începuturile vieții, când nici măcar nu știam să-I rostim numele, este și va fi.

Când rememorez lumina aceea care cădea peste icoana Pruncului Hristos și toată liniștea pe care mi-a oferit-o momentul respectiv, simt că Dumnezeu mi-a dăruit una dintre primele lecții ale vieții duhovnicești: că El vine pe nesimțite și Se lasă găsit de sufletul care privește cu uimirea curată a unui copil.

O dorință împlinită

 

Într-o după-amiază de primăvară, când lumina se juca pe paginile cărților deschise, o mamă ce visa demult să învețe a croșeta, deși orice încercare i se transformase într-un eșec, de data aceasta împreună cu fetițele ei au pornit într-o mică aventură… fără să știe prea bine unde vor ajunge. Mama nu știa mai mult decât copilele. 
Cu un strop de curaj, a apăsat „play” pe YouTube, iar dincolo de ecran, un fir de ață și o croșetă au început să împletească o poveste nouă. „Hai să încercăm și noi…” le-a șoptit. Degetele s-au încurcat, ochii au râs, iar greșelile s-au transformat în mici minuni.
Firul albastru a prins forma cerului pe care l-au privit împreună, era curat, plin de dorințe.
Firul galben a adunat în el soarele din obrajii lor și chicotele tuturor vârstelor.
Firul roșu s-a așezat ca o inimă lângă amândouă, legându-le mai strâns decât orice nod.
„Uite, am făcut o petală!”
„Și eu… cred…”
„Nu-i nimic dacă nu iese perfect,” se încuraja și mama, învățând odată cu fetițele, poate mai multe decât croșetatul.
Și astfel, fără să-și dea seama când au început cu adevărat, au țesut împreună o amintire moale ca firul, luminoasă ca primăvara și dulce ca vocile copiilor care descoperă lumea pentru prima dată.
Și între paginile cărților aceste flori vor ține rândul și vor păstra în timp o după-amiază întreagă în care o mamă și-a ținut fetițele de mână… și au învățat, împreună, cum se împletește dragostea.

Vom învăța împreună să croșetăm și alte modele de flori, acesta este doar primul pas, doar am deschis ușa spre o lume nouă 🙂

Le mulțumesc Danielei și Lilianei pentru motivație. 🤍

Tu ce îți amintești…?

Ce îți amintești din copilăria ta, despre perioada aceasta a postului Nașterii Domnului?

De-a lungul vieții, de la primele zvâcniri ale memoriei, se așază tainic în sufletele noastre întâmplări, oameni, clipe, imagini, arome, emoții…

Postul Crăciunului ne cheamă la aducere-aminte. Aduce nu numai amintiri de rețete, obiceiuri și pregătiri, dar și invitația de a ne întoarce în încăperea aceea mică din interiorul nostru unde încă stă copilul nevinovat care a fost acum câteva zeci de ani, care privea lumea cu încredere, care nu ținea supărarea, care plângea uneori cu lacrimi de crocodil, dar care știa cine e, fără să-i spună nimeni.

Ce îți amintești de el?
Poate îți amintești mâinile mamei care îți împleteau părul, zâmbetul și pupăturile zgomotoase ale bunicii când te primea pe prispă, liniștea de taină când se aprindea lampa cu gaz… curiozitatea, fragilitatea, curăția… toate rămase undeva, înăuntru, amorțite sub grijile zilnice.

Feminitatea adevărată, care nu se rezumă la aparențe, plină de delicatețe, de puterea de a îndruma și de a ocroti, pe toate le regăsim în această reîntoarcere. Când îți amintești cine ai fost, poți vedea mai limpede cine ești și ce vrei să devii.

Postul nu presupune doar efort, avem mai mare nevoie de tihnă, să ne putem auzi inima bătând, să-i studiem ritmul și starea în care se află... Să ne amintim de copilărie, dar și de darurile noastre, să încercăm să aducem pace, bunătate și rânduială în jurul nostru, prin simpla prezență.

Amintește-ți…
De zarva din Ajun, de bucuria colindelor, de simplitatea vieții de atunci, de fetița plină de viață care ai fost, de Dumnezeu care ți-a văzut fiecare pas și te-a ținut de mână chiar daca ai mai și uitat de El.

De aceea venirea Domnului în lume ca Prunc e atât de mișcătoare, pentru ca noi, arțăgoșii, nemulțumiții, înrăiții, să ne așezăm lângă iesle și spunem în șoaptă:
„Doamne, ajută-mi să-mi aduc aminte cum sa fiu iar copil nevinovat!”

Însemnări de weekend

 Pentru astăzi, sâmbătă, 9 august 2025, o altfel de filă de jurnal…

“Zinnia” (lelițe/cârciumarese) de pe mormântul tatălui meu, loc de popas pentru fluturi

Astăzi inima mea bate altfel… mai încet, mai apăsat, ca o vioară care cântă în surdină. E ziua în care tatăl meu a trecut pragul către viața veșnică. De atunci, dorul nu se mai măsoară în zile sau ani, ci în valuri care revin mereu, spălându-mi malul sufletului.

Eram încă un mugur de copil, nici trei primăveri împlinite, când mâinile lui mari, dar blânde ca frunza care mângâie vântul, m-au învățat să țin creionul și să desenez chipuri. Poate ar fi fost și el un artist așezat printre nume mari, dacă rădăcinile lui n-ar fi crescut într-un pământ modest, de oameni simpli de la țară. Dar a fost artistul copilăriei mele: mi-a pictat în inimă dorul de frumos, mi-a deschis uși către albumele de artă, mi-a vorbit despre Brâncuși, despre Tonitza, despre Luchian. Mi-a dăruit primele acuarele și mi-a pus în mână banii (din puținul pe care îl drămuia înțelept) cu care să mă înscriu la cursul de pictură.

O iubea pe mama în taina gesturilor mici: îi aducea reviste de modă ca pe niște buchete de vis, o îndemna să meargă la croitoreasa satului, ca să-și poarte frumusețea în haine croite din curaj și dorință. Îi aducea uneori flori pentru care mama îl mustra, deși îi zâmbea pe ascuns. 

Îi plăcea muzica tinereții lui Tudor Gheorghe, ca o punte între trecut și prezent. 

Pe noptieră, dicționarul de neologisme veghea nopțile, din el culegea în fiecare zi un cuvânt nou, ca pe o stea adăugată cerului său. Iubea integramele, liniștea, ținea gălăgia la distanță, ca pe un nor ce nu are ce căuta într-un cer senin.

Tata a fost un om cuminte, așezat, discret. Nu și-a îmbrăcat des dragostea în cuvinte, dar ea se simțea, nevăzută, ca un acoperiș sub care ploaia nu pătrunde. Am crescut cu certitudinea că, atâta timp cât el era acolo, lumea mea era întreagă. 

Nu mai este de trei ani printre noi, dar mă simt în comuniune cu sufletul lui, când mă gândesc la el mă trec uneori fiori de recunoștință. Îl știu acolo unde durerile tac și timpul nu mai rănește, unde Dumnezeu șterge orice lacrimă. Îi trimit în rugăciune tot ce nu mai pot rosti…

Îl port în mine pe tata, în felul în care zâmbesc, în felul în care tac, în felul în care privesc cerul. Și atunci când drumul meu se umple de pietre, îmi amintesc că el mă încuraja: „Hai, că poți, copilul meu cuminte.”

Vara în care s-a întunecat soarele

 …și nimic n-a mai fost la fel.

Am crescut cu vacanțele mari petrecute la țară, în satul natal și în cel al bunicilor mei, unde timpul se mișca altfel. N-aveam ceas, n-aveam program fix, dar știam mereu când e ora prânzului, fiindcă ori ghiorțăiau mațele prea tare, ori se auzea ușa grea de la cuptor și bunica începea să strige „Hai la masă, mămăiță!”. 

Stăteam toată ziua în papucii maronii de cauciuc moale, care respirau atunci când călcam pe ei, aveam părul prins cu două agrafe obosite, iar picioarele mele aveau întotdeauna ceva de povestit: o rană uscată, o zgârietură în rugii de pe deal, urme de țărână.

Vara lui ’99 mi s-a întipărit în minte cu o claritate care nu se potrivește cu vârsta pe care o aveam atunci. Aveam 13 ani și un caiet cu coperta verde în care scriam lucruri ca „Oana m-a supărat, iar ne-am certat pe telecomandă și mi-a purtat șapca albă” sau „Dacă o să apună soarele de tot la eclipsă, oare o să murim toți?”. Ce știam eu atunci despre sfârșituri…?

Cu o zi înainte de eclipsă, ascultam la radio-ul montat de tata pe zidul exterior, să se audă programul muzical în spatele casei în timp ce trebăluia prin curte sau grădină, „Mambo No. 5”. Lou Bega cânta despre Monica, Erica și Angela, și noi dansam în curte, printre rufele întinse, fără să înțelegem mare lucru. Ne mai plăcea și „Blue (Da Ba Dee)” de la Eiffel 65, o piesă pe care o fredonam în timp ce udam mușcatele din prispă. În capul meu, era o vară infinită. Toți eram „blue”, dar nu știam că ăsta avea să fie primul gust al melancoliei.

Pe 11 august 1999 satul a tăcut. Bătrânii își puseseră cămășile bune, de parcă venea sfârșitul lumii și voiau să-l întâmpine curați. Copiii se adunaseră pe coasta, în vârful dealului, fiecare cu câte o bucată de sticlă afumată. Eu aveam un ciob de geam afumat cu lumânarea. Am privit eclipsa cu inima bătând prea repede. Nu de frică, de ceva ce n-aveam cuvinte să numesc. Cerul s-a înnegrit, găinile s-au retras în coteț, și în câteva minute, lumea n-a mai fost la fel.

În tradiția ortodoxă, fenomenele din natură pot fi înțelese și ca „semne”, dar nu în sens apocaliptic, ci ca ocazii de a te opri, a te mira, a te cerceta pe tine însuți/însăți. Pentru un adolescent, eclipsa din ’99 putea fi o astfel de invitație la cugetare: Cine sunt eu? De ce există lumea? Ce este lumina adevărată?
În seara aceea m-am întins  pe laviță, sub părul din fața casei și am simțit că am îmbătrânit puțin. Nu mult, doar cât să nu mai fiu copil. Am tăcut și eu, cum au tăcut toți, cu o liniște plină de înțelesuri care nu se puteau rosti. Poate că atunci s-a așezat în mine pentru prima dată ideea că viața e trecătoare și că lumina se întoarce, dar niciodată la fel.

Am rostit în mintea mea o rugăciune ca o încheiere blândă la ziua aceea în care soarele s-a ascuns și eu am început, fără să știu, să devin femeie.

Când aud azi vreo piesă veche din ’99, mă întorc în aceeași atmosferă. În grădina plină de corcodușe, în întunericul de la amiază, în mine cea de atunci, fetița care nu știa ce-o așteaptă, dar avea toată vara din lume la dispoziție.

Și în gând îmi vine un cuvânt:

„Aceasta este voia lui Dumnezeu: să folosești bine clipa ce ți s-a dat.”

(Sfântul Isaac Sirul- Cuvântul 48, în „Cuvinte despre nevoință”)

Veșnicia din coșulețul de nuiele

 

Într-un sat uitat de hartă dar vegheat de îngeri, trăia o copiliță pe nume Ileana. Avea ochii adânci ca fântâna din spatele casei și o liniște pe chip pe care doar copiii crescuți lângă oameni bătrâni o au. Străbunica sa, bătrâna Ecaterina, o învățase să nu calce iarba dimineața fără să-și facă semnul crucii, să pună un bob de sare în fiecare supă și un „Doamne miluiește” în fiecare zi. 

Dar într-o primăvară, străbunica Ecaterina s-a dus „la Domnul”, așa cum spun oamenii când moartea nu doare, ci doar plânge în tăcere. 

Primăvara a trecut cu nori, iar vara a venit cu fragi parfumați și cu cireșe cărnoase. Ileana culegea fragii dimineața devreme, în căușul palmelor, ca pe niște lacrimi dulci, iar seara se cățăra în cireș pentru răsfățul zemos, ca răsplată după o zi de cumințenie.

Într-o zi de vineri, bunica i-a spus:
- Mâine sunt moșii de vară. Mergem la biserică. Luăm colivă, lumânare… și dacă vrei, poți pune și tu în coșul bunicii ceva.
Ileana s-a dus în livadă. Cireșul bătrân, acela lângă care străbunica se ruga la asfințit, era plin. A cules cele mai roșii cireșe, cele lucioase ca niște stele întârziate.
- De ce le ducem, bunico? a întrebat.
- Ca să nu-i uităm pe cei ce își dorm somnul de veci... Ca să simtă că îi iubim. Și ca Domnul să le trimită lumină în locul unde sunt.
În biserică, mirosul de tămâie și rugăciune se amesteca cu parfumul colivei și al frunzelor verzi. Ileana și-a lipit fruntea de coșulețul cu cireșe și a rostit, încet, cum o învățase strabunica:
- „Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletele adormiților robilor Tăi…”
Când a ieșit, o bătrână a întâmpinat-o cu un zâmbet:
- Ce frumoase cireșe!
Ileana i le-a întins, fără să spună nimic. Bătrâna le-a primit ca pe un dar din cer.
În acea noapte, fetița a visat-o pe strabunica. Nu era în grădină, ci într-o lumină albă, purtând în mână o creangă de cireș. Îi spunea fără vorbe:
„Darul tău a urcat. Rugăciunea s-a făcut punte. Și dragostea… dragostea nu moare.”
✨ 
În ziua Moșilor de vară, punem în coșurile noastre fructe, colivă și lumină, dar de fapt punem iubire.
Le dăm celor vii, în numele celor plecați, ca sufletele lor să se bucure.
Așa se țese comuniunea dintre cer și pământ: cu rugăciune, cu dar, cu amintire.
Iar fiecare cireașă roșie dăruită în tăcere devine, în mâinile îngerilor, un crampei de nădejde în mântuire.

Vacanță de iarnă

În curs de actualizare… voi mai adăuga fotografii până începe școala ❄️

cel mai frumos Ajun, de poveste

I-am amânat pe copii cu degustarea ciocolatei Dubai până la sărbătoare… homemade, muuult mai ieftină și cred ca mai bună 

Așteptând colindătorii 

Când sunt rugate fetele să facă o salată…

lecturi copilărești 

desene animate educative- învățăm geografie

Un ornament de acum 15 ani 🫣

Firimituri de noiembrie

 Imaginile spun destule povești, iar condeiul meu nu are cerneală…

Fetița Arhanghelului Rafail acoperită de aripi 🪽

“Recoltă” de ghebe

Pregătiri pentru târgul de Crăciun 

O clipă în  orașul străbunicilor

Ariciorul zgribulit

Ultimele flori din curtea blocului:

Sfântul Ilie

 M-am născut și am crescut sub purtarea de grijă a Sfântului Ilie. Bunicul meu care a murit când mama mă purta pe mine în pântece (chiar a avut iminenta de avort în acele zile cu înmormântarea din cauza epuizarii) se numea Ilie. A fost un om firav, dar luptător și foarte muncitor, ambițios, cinstit și exigent. A fost vizitiu, responsabil cu trăsura liceului din localitate, o onoare pe vremurile acelea.  

Nașul meu de botez purta numele Sfântului- ai mei m-au botezat Ileana de la Ilie- și întotdeauna îl vizitam de ziua onomastică, îi purtam un sentiment de respect și îi admiram căldura, calmul și aerul de domn pe care le avea. Ne saluta mereu cu “Servus, dragă!”, expresie care pe mine mă impresiona la fiecare întâlnire, era singura persoană pe care o știam salutând asa. Nașul era ca un actor galant, coborât dintr-o piesă de teatru direct în peisajul rural din care făceam parte eu. Tată a trei băieți, ținea la noi, finele lui, ca la fiicele pe care nu le avea. Nașul a trecut la Domnul când aveam eu 15 ani, dar parcă a rămas același om jovial, îl am în minte în aceeași ipostază, alături de nașa, așteptându-ne vizita.

Am avut mai târziu o prietenă- confidentă pe nume Elina, cu o fire sacrificială și atât de caldă! 

Părintele nostru duhovnic s-a născut în ziua prăznuirii Sfântului și îmi pare că  an dupa an îi seamănă tot mai mult, cel puțin fizic. 

Acum nepoțelul meu poartă numele sfântului Ilie, sper să devină  un bărbat puternic și tare în credință, asemeni ocrotitorului său.

Toți cei pe care i-am amintit aici îmi inspiră respectul pe care oamenii simpli de la țară îl au față de Sfântul Ilie, cu care toți se aseamănă, într-un fel sau altul. 

Să ne învețe pe toți Sfântul cum să i ne asemănăm, pentru cinstea pe care i-o purtăm!