Microchimerism

 Există descoperiri ale științei care fac taina existenței si mai fascinantă. Microchimerismul fetal este una dintre ele (termen provenit din mitologia greacă, unde Himera era o creatură alcătuită din părți ale mai multor animale. În biologie, termenul este folosit metaforic pentru a descrie un organism care conține un număr mic de celule provenite de la un alt individ).

Cercetările arată că în timpul sarcinii un număr foarte mic de celule ale copilului trec prin placentă și rămân în trupul mamei. Unele dintre ele pot dăinui zeci de ani, chiar și până la sfârșitul vieții. Așadar, după ce copilul se naște, pleacă în lume, crește și își întemeiază propria familie, o parte infimă din el continuă să existe în trupul celei care i-a dat viață.
Ce imagine tulburătoare!

 Mama este cea care dăruiește viața din trupul ei pentru o vreme, dar este schimbată pentru totdeauna de fiecare copil pe care îl poartă în pântece. Deci maternitatea nu este un episod trecător…
În mod firesc, o mamă începe să gândească altfel, să simtă altfel, să iubească altfel odată cu apariția unei sarcini. Își schimbă prioritățile, își comprimă timpul, își înfrânează dorințele și învață să trăiască pentru cineva mai presus de sine. Pe lângă toate schimbările, inclusiv cele sufletești, aflăm acum că mai există o schimbare tainică, biologică: trupul ei poartă apoi urmele copiilor săi.
Tocmai de aceea iubirea unei mame este unică, de neînlocuit. Nu este o alegere și reprezintă vrând-nevrând o întreagă istorie înscrisă în  ființa ei. 

Microchimerismul nu explică iubirea maternă, dar evidențiază că relația dintre mamă și copil este mai profundă decât am fi bănuit.

Pentru creștin, această descoperire poate deveni și un prilej de contemplație.
Dacă orice mamă păstrează în trupul său urme ale copilului ei, cât de adâncă trebuie să fi fost legătura dintre Maica Domnului și Fiul ei, Domnul nostru Iisus Hristos! Microchimerismul nu explică taina Întrupării  (ține de credință, nu de biologie, deși există un documentar care evidențiază faptul ca Mântuitorul nu a avut cromozom Y, fiind născut doar din trupul Maicii) și totuși, iată că realitatea biologică ne oferă o imagine grăitoare.

Dumnezeu a rânduit ca iubirea dintre mamă și copil să nu fie o emoție oarecare, dar și să lase urme reale, întărind convingerea că iubirea adevărată nu este trăită fără să ne transforme.
Acesta este unul dintre cele mai frumoase adevăruri pe care ni le amintește microchimerismul: fiecare iubire jertfelnică ne schimbă. Nimeni nu poate iubi cu adevărat și apoi să rămână același.
O mamă nu mai este aceeași femeie care era înainte de a-și ține copilul în brațe. Ea devine un om nou, trupul ei poartă amintirea vie a copiilor, iar sufletul ei învață, puțin câte puțin, chipul iubirii jertfelnice.

Dumnezeu ne învață Evanghelia prin însăși creația Sa: iubirea (se) dăruiește, lasă urme, iar aceste urme ne transformă pentru veșnicie.

Să creștem sfinți sau măcar să ne raportăm la copilași ca la viitori sfinți, mame dragi!

Valuri

 

Am dimineți în care mă trezesc și iubirea pare să curgă firesc: îmi privesc copiii și îi găsesc frumoși chiar dacă sunt urâcioși, țâfnoși, gălăgioși, îl văd pe soțul meu și mă întreb cum de Dumnezeu mi-a făcut un dar atât de mare, iar casa, cu toate neorânduielile ei, îmi pare binecuvântată.
Apoi am zile în care simt că toți îmi sunt niște tirani care cer într-una câte ceva de la mine, fără să mă lase măcar să respir între solicitări:
„Mama!”, încă o dată, și încă o dată. La sfârșitul zilei îmi doresc doar liniște, atât de multă liniște, visez cum odată cu apusul soarelui casa ar amuți și n-ar mai rămâne decât mirarea și tăcerea.
Sunt atât de multe schimbări, atâtea oscilații de stări în mine însămi. Nu cumva dragostea mea este prea mică? Cum pot într-o zi să mă topesc de dor după ai mei, iar în alta să-mi doresc doar să nu mai aud pe nimeni strigând „mama”?
Sigur că Dumnezeu m-a creat întreagă: suflet și trup.
Sigur, trupul meu are ritmurile lui, cu zile în care hormonii îmi colorează lumea într-o lumină mai caldă și alteori aceeași lume pare mai apăsătoare. Uneori mă surprind îndrăgostindu-mă din nou de soțul meu, cu aceeași emoție pe care o credeam pierdută, alteori sunt mai sensibilă, mai irascibilă, mai ușor de rănit.

Îmi privesc aceste stări cu suspiciune, dar încerc să fiu realistă…
Nu sunt doar suflet.
Nu sunt doar trup.
Sunt omul pe care Dumnezeu l-a zidit din țărână și peste care a suflat Duh de viață.
Hormonii explică uneori intensitatea valurilor, dar nu dau sens vieții mele, pot influența ceea ce simt, însă nu hotărăsc cine sunt, după cum nici lipsa unei emoții frumoase nu înseamnă că iubirea a dispărut.
Este o mare greșeală să confund valurile cu marea.
Când îmi doresc doar să fie liniște mă întreb dacă nu cumva am devenit prea egoistă, dar dacă unul dintre copiii mei ar face febră în noaptea aceasta, m-aș ridica fără să mă gândesc o clipă, l-aș veghea până dimineață și m-ar durea sufletul pentru el… semn că dragostea nu a plecat, doar duioșia mi s-a ascuns pentru o vreme în spatele oboselii…
Privind la mine, văd valuri.
Privind la Maica Domnului, văd marea cu taina adâncimilor ei liniștite și cu toată frumusețea cerului care se oglindește în ea…
Evangheliile nu ne spun că Ea a fost lipsită de durere sau de tulburare, o vedem căutându-L trei zile pe Pruncul Iisus, stând sfâșiată de durere la picioarele Crucii, păstrând în inimă cuvinte pe care eu nu le înțeleg încă pe deplin.
Nu a fost, nu este o mamă fără simțire, dar Ea are inima statornicită în Dumnezeu.
Acesta este modelul pe care îl căutăm noi, toate mamele: nu ca să scăpăm de emoții, nu ca să nu mai existe zile în care obosim sau ne simtim copleșite, doar să nu confundăm ceea ce simțim într-un moment anume cu ceea ce suntem noi în realitate, fluxul și refluxul nu schimbă adâncul mării.
Astăzi valul este al bucuriei, mâine poate fi al iritării, poimâine al nostalgiei, iar între valurile inimii mele și stânca pe care încerc să-mi sprijin viața se desfășoară, poate, întreaga luptă a unei mame: de a se lăsa modelată, schimbată, îndumnezeită.
Eu nu mă rog să scap de valuri, cer doar să nu-mi pierd ancora…

Decor

“Mai e frumusețe în lume!” pare să susțină discret  margareta firavă crescută în curtea bisericii, într-un sat uitat de timp…

 “Mai e frumusețe în lume!” șoptesc și trandafirii din parcul Subarini, în fiecare zi de iunie, la orice oră, iar albinele le țin isonul, în timp ce copiii și adulții îi admiră vrăjiți.

“Mai e frumusețe în lume!” spun și ochii mamei-pisică ce tocmai a adoptat și a primit la alăptat o pisicuță cenușie străină, alături de ceilalți 4 pui ai săi…

“Mai e frumusețe în lume!” îmi cântă și mie gândul când nu mi se ceartă copiii și e liniște, când își cer iertare unul altuia dacă își greșesc, când reușesc proiecte în echipă, când dorm îmbrățișați…  

Dacă aici este atâta frumusețe și sufletul se îndulcește cu ea, oare cum este în Rai?

Libertate lăuntrică

 La o ședință cu părinții de liceu, dirigintele ne-a atras atenția că tinerii nu se mai pot bucura nici măcar de un ceai fără să posteze online o fotografie “instagramabilă”… că fiecare experiență, fiecare călătorie și fiecare emoție ajung pe internet în câteva clipe. Oare mai există oameni care aleg să rămână tăcuți în spațiul virtual? 

Da, sunt unii care nu publică fotografii, nu își povestesc viața și nu simt nevoia să arate altora ce fac în fiecare zi. Iar lucrul care îi nedumerește pe mulți este faptul că acești oameni par împăcați cu alegerea lor.
Aceștia sunt adesea judecați greșit. Unii îi consideră retrași, lipsiți de îndrăzneală sau dezinteresați de ceilalți. Totuși, psihologia arată că în spatele acestei tăceri se află, de multe ori, o înțelegere mai profundă a propriei persoane și a felului în care omul caută aprobarea celor din jur.

Viața arătată altora și dorința de a fi admirat

De cele mai multe ori, ceea ce oamenii publică pe rețelele de socializare nu reprezintă doar simple întâmplări din viața lor, sunt o încercare de a controla imaginea pe care ceilalți și-o formează despre ei.
Fiecare fotografie, fiecare gând scris și fiecare clip scurt (short) trimite, în taină, același mesaj:
„Așa vreau să fiu văzut.”
Astfel, omul nu mai împărtășește doar ceea ce trăiește, începe să aleagă acele bucăți de viață despre care crede că vor stârni admirație, invidie sau aprobare.
În timp apare o primejdie subtilă: omul poate ajunge să se îndepărteze de ceea ce este cu adevărat și să trăiască mai mult pentru imagine decât pentru viața însăși.
Unii simt această povară foarte devreme și aleg să se retragă.

Cine sunt oamenii care nu publică nimic?

Nu există o singură explicație. În spatele acestei alegeri se află mai multe feluri de a privi lumea și propria viață.

1. Oamenii care încearcă să își păstreze liniștea sufletească

Există persoane care au înțeles cât de obositoare poate deveni nevoia neîncetată de aprobare.
Omul publică ceva, apoi așteaptă reacții, verifică mereu dacă a fost băgat în seamă, se compară cu alții și începe să se îndoiască de propria valoare. După aceea, simte din nou nevoia să arate ceva, sperând că va primi mai multă atenție.
Această alergare continuă după confirmare poate tulbura adânc sufletul. De aceea, unii aleg să iasă din acest cerc nu că n-ar putea participa, însă înțeleg câtă neliniște aduce.

2. Oamenii care se tem de judecata celorlalți

Pentru alte persoane, tăcerea din spațiul virtual ascunde o teamă.
Fiecare fotografie pare o ocazie de a fi criticat și fiecare cuvânt poate deveni un motiv de rușine.
Sunt oameni care scriu un gând de multe ori și, înainte de a-l publica, îl șterg. Oameni care se întreabă fără încetare:
„Oare ceilalți mă vor judeca?”
„Dacă par ciudat?”
„Dacă nimeni nu mă bagă în seamă?”
Deși rețelele de socializare au fost create pentru apropierea dintre oameni, ele ajung uneori să sporească frica de respingere și sentimentul de expunere.

3. Oamenii care nu mai simt nevoia să fie priviți

Acesta este poate cel mai rar și mai greu de înțeles tip de om.
Există persoane care au ajuns la o anumită maturitate lăuntrică și care nu mai simt nevoia ca bucuriile lor să fie văzute și aprobate pentru a avea valoare.
Mănâncă liniștiți fără să-și fotografieze mâncarea, privesc un apus fără să scoată telefonul, se bucură de clipe frumoase fără să simtă nevoia să le arate lumii.
Acești oameni au descoperit ceva ce mulți încă mai caută: faptul că o experiență personală nu devine mai prețioasă doar pentru că este privită și aplaudată de alții.
Nu îi ajută să se simtă întregi, pentru că deja sunt întregi.

De ce îi neliniștesc pe ceilalți?

Existența lor ridică o întrebare incomodă unora:
„Cât din ceea ce arăt lumii este sincer și cât reprezintă dorința de a primi aprobare?”
Astăzi omul este împins să creadă că trebuie să fie văzut pentru a conta. Dacă nu publici nimic, mulți presupun că nu trăiești nimic important.
Și totuși, adevărul este adesea opus: oamenii care trăiesc unele dintre cele mai adânci bucurii sunt prea ocupați să le trăiască pentru a le transforma în spectacol.

Ce arată cercetările

Tot mai multe cercetări arată că folosirea fără măsură a rețelelor de socializare poate spori neliniștea, comparația cu ceilalți, tristețea și sentimentul de singurătate.
Aceasta nu înseamnă că mijloacele respective sunt rele în sine, însă ele devin primejdioase atunci când omul începe să își măsoare valoarea după atenția pe care o primește.
Unii înțeleg acest lucru și aleg discreția ca pe o formă de apărare sufletească, nu din dispreț față de lume.
Ei fug de povara unei vieți care simte nevoia să se arate necontenit.

Cea mai mare libertate a vremurilor noastre

Într-o epocă în care aproape totul este transformat în imagine și expus privirii altora, adevărata libertate este să păstrezi anumite lucruri doar pentru sufletul tău, să ai clipe pe care nu le explici nimănui, amintiri care nu depind de aprobarea celorlalți, bucurii care nu trebuie dovedite pentru a rămâne în suflet.
Oamenii care nu publică nimic nu sunt invizibili, dar au înțeles, înaintea altora, că atenția nu este iubire, că aprobarea nu înseamnă valoare și că viața adevărată nu are nevoie să fie demonstrată mereu lumii…

Mai multe explicații aici. 

Pax

 În ultima săptămână m-am rupt de obișnuința agitației, am intrat în alt ritm, am trăit în alt plan și acesta este singurul cuvânt care poate cuprinde starea câștigată odată cu praznicul. Am avut nevoie de 40 de ani, de 40 de Învieri ale Domnului pentru a simți altfel întâmplările… cel mai mic dintre copii m-a întrebat astăzi dacă mâine mai mergem la biserică și a început să plângă la răspunsul negativ. Dacă un copil de 3 ani tânjește după acel loc și după întâlnirea cu Hristos, ce ar trebui să simt eu, om în toată firea? O bătrânică de 90 de ani a fost nelipsită de la slujbe, zi de zi, deși abia merge și o dor toate. Am întrebat-o în fiecare zi dacă mai poate veni și la următoarea slujbă din program și răspundea: “Viu! Poate e ultima…”

Și în acest an au participat la toate slujbele Săptămânii Mari mai mulți ca niciodată…

Noi de unde putem ști dacă aceasta nu este ultima chemare la masa Împăratului?!

Miresme din grădină pe înserat, cu piersici și păr plini de flori, când toată natura cântă “Hristos a înviat!”

Care este planul lui Dumnezeu cu mine?

 Probabil oricărui om îi strigă dinlăuntru această întrebare la un momentdat, când simte ca nu mai vrea să trăiască la întâmplare, când vrea să înțeleagă dacă pașii lui merg în direcția în care îl cheamă Dumnezeu. 

Știm ca nu e ca o ghicitoare, ca un scenariu sec, dar omul are tendința să vrea să îl “citească” dinainte. Însă planul lui Dumnezeu cu fiecare se descoperă doar în relație cu El, și cunoaștem clar obiectivul acelui plan, care este sfințirea noastră.

 

ilustrație din volumul “Enescu și hora razelor de soare”- Cristina Andone

Astfel noi așteptăm semne spectaculoase, iar Dumnezeu ne oferă prilejuri de a spori în virtuți și de a exersa discernământul la orice pas, El ne oferă harul pentru astăzi, iar noi așteptăm planificarea pentru următorii 10-20 de ani și adesea se anulează sau se amâna, în scopul menționat mai sus.

De n-am mai căuta drumuri largi și asfaltate - autostrăzi moderne, bine marcate pe hărți, care promit viteză și confort, distracție sigură și, în cele din urmă, afundarea deplină în cele ale lumii, și am lua în calcul și cărările înguste - șleaurile anevoioase, bătătorite de cei puțini, cu pace lăuntrică, cu binecuvântarea duhovnicului, experiențe care ne transformă și ne apropie încet și sigur de El, sufletul s-ar maturiza și s-ar umple de bucurie, de împlinire, de mângâiere. 

Darurile sunt puse în noi și cer să fie lucrate, le simțim ca pe un dor care ne trimite la rugăciune, ne provoacă la blândețe și ne face responsabili. Voia lui Dumnezeu este ca lucrarea acestor daruri să ne așeze sufletește și să ne sporească iubirea. Să ținem cont de experiențe, de oamenii care ne intră și ne ies din viață, de locurile pe unde trăim, pentru ca toate lasă urme discrete asupra noastră și ne dau indicii pentru a descoperi răspunsul la întrebare la timpul potrivit.

La jumătatea toamnei

 

Diminețile de octombrie mă lovesc  peste față cu un aer rece, ușor tăios. Frunze ruginite de arțar se zbat pe trotuar, purtate de vânt. Vântul acesta pare a cunoaște toate secretele lumii pe care o străbate. 

Eu duc școlarii mici la datorie… La prânz mi-i adun, pe rând, înapoi, acasă. Atunci cel mai mic adună frunze și le ține strâns în mână, ca pe niște comori.

 - Uite, mama, frunze de foc!, zice, și zâmbetu-i mă încălzește mai mult decât razele palide ale soarelui.

Mă uit la el și simt cum se scurge timpul. Aș vrea să îl opresc, nu mă mai grăbesc, pare că doar această clipă are preț. Frunza care foșnește în mânuțele lui, zâmbetul, freamătul vântului… toate îmi sunt binecuvântări. 

Strâng în palme frunza ruginită și mă gândesc că tot ce e frumos trece, ca și tot ce e greu sau neplăcut. Toate trec, toate se schimbă, unele în bine și altele în rău. Rostul tuturor trecerilor din viață este să ne amintească să nu ne lipim inimile de ceea ce se stinge.

Seara, când aprind căndeluța, realizez cum ne ocrotește Dumnezeu.

Îmi doresc să ne putem bucura cu adevărat de râsul unui copil, de faptele bune făcute în taină, de liniștea care ne umple sufletul după o zi întreagă de agitație, de clipa prezentă.

În lumina duioasă a toamnei, și eu, și frunza care cade, împreună, suntem purtate de aceeași mână, cea a lui Dumnezeu.

Acasă

 Un univers întreg în miniatură, un colț de lume unde timpul se așază pe vârful degetelor și se oprește, măcar pentru o clipă, să ne lase să respirăm… este locul unde soarele se joacă printre perdele, unde lumina se strecoară timidă și mângâie podeaua, iar umbrele se așază ca niște povești tainice pe pereți.

Acasă sunt mirosurile care aduc amintiri: pâinea caldă abia scoasă din cuptor, frunza de busuioc ce emană parfum din carafa în care a fost așezat pe masă, parfumul strugurilor copți din vie, mirosul hainelor spălate, uscate la soare. Mâna care mângâie capul unui copil adormit devine o rugăciune fără cuvinte.

Vasul din fontă, greoi și blând, păstrează în el soarele toamnei. Zacusca fierbe încet, ca o poveste șoptită, iar aroma ei se ridică lent, ca fum de amintiri și doruri calde, învăluind casa ca o mantie de liniște. 

Acasă este locul unde zâmbetele apar din te-miri-ce, unde pașii copiilor fac ecou ca un cântec, unde râsul lor se lipește de obiecte și le dă și acelora viață. Numai aici ne putem lăsa sufletul să zburde în voie, fără teamă și fără mască, unde el se odihnește și se umple de liniște și bucurie.

Mai presus de toate, acasă este un colț de cer coborât pe pământ, un loc sacru în care iubirea pulsează viață, unde fiecare bătaie de inimă, fiecare suflu și fiecare gest devin semne ale prezenței lui Dumnezeu. Este locul unde, indiferent de furtunile vieții, știi că există un refugiu, un loc unde fiecare este văzut, iubit și așteptat.

Noaptea se lasă peste casă, peste curte, ca un veșmânt de catifea, iar greierii își încep cântarea lor tainică. Par preoți nevăzuți, adunați în pridvorul întunecat al lumii, și fiecare cri e ca o rugăciune care se înalță spre cer. Sunetele lor răzbat ritmic, ca și cum ar legăna o cădelniță plină de tămâie, iar văzduhul se umple de miresme nevăzute de pace. În liniștea adâncă, par să facă priveghere pentru întreaga făptură, pentru frunza care doarme, pentru floarea care își strânge petalele, pentru om. Cântarea lor e liturghia de noapte a firii, în care cerul și pământul se ating într-o tăcere plină de har, chemând pe toți acasă…

Chicotelile copiilor se înalță ca un clinchet de clopoței ai veseliei, cuvintele soțului aduc sentimentul de statornicie și siguranță, iar tu, mamă, ești inima care le adună pe toate, purtând în ea liniștea și bucuria lumii. Fiecare mângâiere, fiecare cuvânt spus cu blândețe, fiecare rugăciune șoptită în treacăt, fiecare clipă de răbdare, toate devin fire de aur în covorul nevăzut al casei.

Și astfel, casa nu mai e numai ziduri și mobilier și o transformăm într-un altar al iubirii care respiră, un colț de cer pe pământ, unde fiecare zi își lasă amprenta ca pe o pagină de poezie nesfârșită.

Fă rai din ce ai, mamă, și vei simți cum viața se transformă într-un cântec delicat, taină a prezenței, lumină care nu se stinge niciodată.

“Ia, draga mea…!”

 Simt nevoia să vorbesc despre una dintre măcinările care mă chinuiește de ani buni. Mi-am amintit de câte ori mi-am găsit alinarea în… ceva dulce 🍫🙁, de câte ori am îmbrățișat gândul care îmi dădea ghes: “Ia, draga mea, ceva dulce, ca să te simți mai bine! O meriți, ai avut o zi așa de grea!”

Uite-așa, în zilele în care mă dor umerii de la prea mult ținut în brațe, în care mă înfurii ușor din toate nimicurile, în care nu știu de câte zile nu m-am mai spălat pe cap, mă trezesc cedând ispitei, în liniștea unei case care doarme.

Mănânc pe fugă, pe ascuns, cu spatele la ușă, ciocolată, biscuiți, ceva rămas de la copii.

Nu mi-e foame, dar simt o lipsă, o nevoie stringentă de alint.

Nu o spun nimănui, dar uneori am impresia că dulcele e singurul care mă înțelege: e cuminte și mă așteaptă oricât e nevoie, nu cere nimic, nu plânge, nu face mizerie. Nu-mi cere să fiu „mamă bună” sau „femeie de treabă”.

Stă acolo, discret, mereu disponibil. Și-apoi, după ce îl înghit vine valul de rușine, promisiunile, gândul: „De mâine, gata.”

Dar mâine vine alene, iar golul nu pleacă.

Adevărul e că nu mănânc pentru că sunt pofticioasă. Sunt obosită și… singură luptând cu mori de vânt uneori.
Aș vrea să-mi spună și mie cineva: „Lasă tot, altceva este cu mult mai important acum…!”
Și nu știu dacă asta se poate schimba ușor. Nu știu dacă vreau detox sau cure minune. 

Dar continui să mă osândesc pentru că m-am alintat prost. Aș vrea să învăț să mă alint bine.

Aș vrea ca într-o zi, când totul pare prea greu, să aud un altfel de gând:
„Ia, draga mea… puțină liniște.”
Sau:
„Ia, draga mea… 30 minute de somn de amiază.”
Sau:
„Ia, draga mea, un pic de bucurie adevărată… fiindcă n-ai nevoie de zahăr ca să te bucuri.”

Sunt slabă, obosită, dar dornică să fiu stăpână pe mine însămi și… ceva mai râvnitoare.

Rugăciune în miez de noapte

Doamne, stii, eu nu-ți cer minuni mari.
Am nevoie de puțină pace în adâncul sufletului meu.
Tu știi că nu mi-e foame trupește, dar sunt subnutrită duhovnicește.
Tu știi că mi-e dor de mine cuminte și așezată, de râvna pe care o aveam, și ia-mi Tu greul ăsta tăcut din piept… și dacă nu merit să îl iei, stai Tu cu mine aici, în întunericul din miezul nopții.

Învață-mă să mă alint altfel decât cu ambalaje șifonate și promisiuni pentru mâine.
Dă-mi înapoi bucuria tuturor clipelor și iartă-mă că Te caut numai după ce-am gustat din tot ce nu mă satură și nu-mi e de folos…!

Maica Domnului, Tu nu te-ai luptat cu poftele trupului, cu lăcomia pântecelui, pentru că Tu ai fost cu totul curată și pregătită să naști pe Fiul lui Dumnezeu, fără durere, biruind rânduiala firii. Ajută-mi și mie să-mi biruiesc firea pătimașă, egoistă și atât de ușor coruptibilă! Învață-mă, acoperă-mă, alungă ispita pe care nu sunt în stare să o alung singură!

Amin.

Post cu râvnă la cele bune și de folos vă doresc!

Răstimp

 Simt că lumea se schimbă într-un mod înfricoșător, ca valorile se răstoarnă, păcatul devine normă, iar adevărul este batjocorit… la fel ca în “răstimpul” menționat în text.
Ce înseamnă să nu ne lepădăm de Domnul, cum spunea Sfânta Rahila de Borodino?

💎Mărturisirea credinței în mijlocul furtunii

Nu trebuie să ne închipuim că lepădarea de Dumnezeu vine doar prin declarații publice. Uneori vine prin tăcerea noastră, prin frică, prin lipsa de curaj în fața valului de necredință care pătrunde peste tot: în școli, în media, în comunități, uneori chiar și în propriile familii.

De exemplu, în cazul celor care nu postesc, deși ar putea și nu sunt într-o situație ca boala, sarcina, alăptarea, sau făptuiesc munci fizice grele, nu mâncarea e problema… problema este atitudinea sfidătoare la adresa rânduielii bisericești: „Fac cum vreau, nu mă interesează ce a rânduit Dumnezeu.” Ei nu vor să știe cum postul e iubire, e ascultare, e o cruce mică primită cu smerenie. Și dacă n-au postit, dar au simțit mustrare, e un semn că Hristos îi cheamă înapoi, fiindcă El nu leapădă pe nimeni care ar vrea să se întoarcă… 

Dragă mamă, dacă îți pui genunchii jos și spui „Doamne, ai milă de mine și de copiii mei!”, te ții de Dumnezeu mai strâns decât oricând. Într-o lume care respinge rugăciunea, faptul că tu încă te rogi este un act de mărturisire. Într-o lume în care postul este o prostie, faptul ca tu postești este dovada cu tu îți porți smerit crucea.

💎 Nu te teme pentru copiii tăi fiindcă Dumnezeu este  puternic

Frica pentru viitorul copiilor ei e una dintre cele mai grele poveri pe care o mamă le poartă. Cum vor rezista ei într-o lume fără rușine, fără credință, fără repere? Ar fi bine să nu uităm că nu noi suntem salvarea lor, dar Hristos este.

Crește-i în iubire, roagă-te pentru ei, binecuvântează-i când pleacă de acasă, arată-le că în orice pericol există scăpare: la Dumnezeu. Tu nu poți fi peste tot cu ei, dar El poate.

💎 Fii îndrumător, chiar dacă afară este beznă și nu știi să ghidezi

Nu putem noi schimba lumea luminând-o dar putem aprinde o scânteie în propria viață, prețuind icoanele, ținând rânduiala rugăciunii zilnice alături de copii, citind un psalm în miezul unei nopți în care nu mai putem dormi de griji. Asta e mărturisire, chiar dacă ni se pare că nu mai putem… nu ne-am lepădat. Hristos este cu noi, mai ales atunci când ne vedem slăbiciunea.

💎 Pocăința este darul tuturor

Simtim adesea că nu suntem destul de puternice, destul de prezente, destul de bune, ca ne pierdem răbdarea, ca ne părăsește nădejdea. La fel ca Sfântul Apostol Petru, putem plânge și ne putem ridica.
Lepădarea nu este totuna cu sfârșitul dacă urmează pocăința. Fiecare femeie care se întoarce cu ochii, cu vocea, cu brațele, cu sufletul către Dumnezeu este o mamă care rescrie viitorul unei generații.

💎 Suntem încredințate Maicii Domnului

Fecioara Maria, Maica Vieții, știe durerea unei mame, stie ce înseamnă să îți vezi Fiul batjocorit, condamnat, omorât de lume. Ea se roagă pentru fiecare mamă care plânge în ascuns, pentru fiecare copil rătăcit, pentru fiecare suflet rănit. Suntem datoare să ne încredințăm ei și să nu ne temem.

A rămâne credincioasă lui Dumnezeu nu înseamnă să nu cazi. Trebuie să te ridici din nou și din nou, cu ochii spre Cer.
Să nu te lepezi de Domnul înseamnă să nu-L lași din inimă, chiar dacă simți că lumea ți se prăbușește.
Chiar atunci când bâjbâim în întuneric, Dumnezeu ne vede, ne aude, ne știe și este cu noi dacă Îi cerem…

Țara arde și baba se piaptănă

 Este ziua Sfântului Ilie, cel ce a chemat focul din cer si oamenii la trezire.

An de an, când îl pomenim, mă trece un fior. Sfântul Ilie nu este blând ca ceilalți sfinți, el nu se face cunoscut prin șoapte dulci și mângâietoare, îl caracterizează asprimea: strigăt, tunet, mustrări și foc care curăță.

El nu s-a lăsat amăgit de aplauze, nu s-a mulțumit cu o viață „comodă”, în schimb a ieșit în pustiu, la rugăciune. 
Cred că ne e greu să-L privim pe Sfântul Ilie așa familiar, pentru că el ne arată și focul din lume, și focul care lipsește din noi și uneori ne doare.

„Țara arde și baba se piaptănă…”
O vorbă veche, aproape folosită în glumă. Dar dacă o spui încet și rar începe să devină o durere. Țara chiar arde…
Copiii ni se culcă flămânzi fie de paine, fie de afecțiune.
Tinerii zâmbesc larg în poze afișate în spațiul virtual, dar se luptă cu depresia în tăcere.
Familii întregi trăiesc iadul departe de Hristos.
Oamenii nu mai găsesc rostul vieții și se sting pe dinăuntru, încet.
Ne tulbură zvonuri de războaie, boală, se simte confuzie, vârtej de griji și lipsă de sens.
Și chiar în acest peisaj… noi ne pieptănăm. Încă ne preocupă buclele perfecte, vacanțele exotice, numărul de urmăritori și de like-uri, meniul bogat al fiecărei săptămâni, rochia de petrecere, tematica aniversării ce va urma.

Nu, toate acestea nu sunt rele în sine, însă pun stăpânire pe noi și devin tot ce ne mai interesează, ne pieptănăm cu ele… în timp ce casa și orașul și țara noastră ard.
Toate ard de foame de Dumnezeu, de sens, de iubire adevărată.

Și totuși cum se împacă această durere cu porunca:
„Bucurați-vă pururea, rugați-vă neîncetat”?
Cum putem să ne bucurăm, când vedem atâta durere?
Găsim răspunsul chiar în viața Sfântului Ilie: după ce a înfruntat prorocii minciunii și a văzut poporul căzând în necredință a fugit în pustiu. Acolo, în pustiu, în durere și în singurătate, Dumnezeu i-a vorbit printr-o adiere lină.

Cu alte cuvinte bucuria nu vine din evadare, dar este adusă de căutarea și chemarea prezenței blânde a lui Dumnezeu, fără a fugi de durere, punând-o înaintea Lui, cu nădejde. Adevărata bucurie nu înseamnă să închizi ochii la ce se întâmplă, înseamnă să știi că, deși lumea arde, în tine poate arde candela credinței care luminează, încă nu s-a stins, și orice speranță este aducătoare de bucurie.

Nu pot eu salva lumea, dar îmi pot mângâia copiii, pot face o rugăciune pentru tinerii rătăciți, pot deveni o babă care nu-și piaptănă  părul, ci își aranjează inima și o face curată, vie, primitoare pentru Hristos.

În cinstea Sfântului Ilie, poate ar fi bine să ne întrebăm unde ne arde casa sau unde am lăsat focul lui Dumnezeu să se stingă…?

„Doamne, pune și în mine un strop de lumină: dragostea care nu piere.”

Între coach și Hristos

 

Am cunoscut în urmă cu câteva luni o doamnă-coach pentru mame. La finalul lansării sale de carte, am stat la rând să îmi semneze volumul pe care tocmai îl cumpărasem. Am schimbat câteva vorbe și mi-a oferit o îmbrățișare prin care mi-a insuflat o stare de entuziasm, de dorință puternică de a depăși starea debusolantă în care mă aflam atunci.

Dar… recent cineva mi-a atras atenția asupra faptului ca la Facultatea de Teologie, în anul 4, la Misiologie se discută și despre coaching- care “se infiltrează în credința ortodoxă ca un vierme care mănâncă din seva plantei”.

În ultima vreme, tot mai multe mame ortodoxe ajung poate din epuizare, poate din dorință sinceră de a se vindeca și de a-și înțelege rădăcinile la coach pentru mame. 

Tonul blând, temele sensibile, vorbirea despre „copilul interior”, despre „vindecare” și „rădăcini” pot părea foarte potrivite nevoilor noastre.

Ca femei care vrem nu doar echilibru emoțional, ci și viață în Hristos, e firesc să ne întrebăm:
Ce pot primi cu folos? Ce trebuie să trec prin filtrul credinței? Și ce e bine să evit cu totul?



Ce poate fi de folos, cu discernământ și rugăciune

1. Îndemnul de a ieși din automatismul cotidian, oprirea din haosul zilnic. E bine. Dar pentru noi, oprirea capătă sens dacă devine și prilej de liniștire și rugăciune, nu doar de reflecție la sine.

 2. Observarea emoțiilor și a tiparelor interioare, înțelegerea a ce declanșează reacțiile tale. Dar Ortodoxia ne cheamă la mai mult: nu numai să înțelegem, ci și să ne vindecăm prin pocăință și lucrarea harului.

 3. Grija față de propria persoană, o mamă are și ea nevoie de grijă. Dar îngrijirea adevărată vine din încredințarea oboselii noastre lui Hristos, nu numai din „ritualuri de reconectare cu sine”.

 4. Dorința de a comunica mai blând în familie este un scop bun. Dar blândețea nu se obține prin exerciții psihologice, ci prin rugăciune și luptă cu mânia, frica și răbdarea, este o virtute, este un rod al dobândirii Duhului Sfânt.

Ce este bine să evităm sau să privim cu precauție

 1. Credința că „vindecarea e în tine”
Ni se spune că „ai tot ce-ți trebuie în interiorul tău”. Dar, pentru o mamă ortodoxă, adevărul e că vindecarea e în Hristos, nu în propriile forțe.

2. Întoarcerea obsesivă în trecut și în sine
Riscăm să ne pierdem în „copilul interior”, în „răni” și „povești din copilărie”, fără să privim la Hristos, Cel care ne cheamă la înnoire, nu la analiză fără sfârșit.

 3. Ocolirea păcatului și a pocăinței
Coachingul vorbește despre durere, dar nu despre păcat și iertare prin har. Viața duhovnicească nu este numai terapie, ci luptă, Cruce și Înviere.

4. Limbaj spiritual amestecat cu termeni new age
Expresii ca „aliniere”, „energie feminină”, „manifestare”,”voci interioare”, “vibrații înalte” par inofensive, dar vin din alte spiritualități. Pentru sufletul ortodox, pot fi hrănitoare pe moment și înșelătoare pe termen lung.

Cum putem merge cu grijă, fără frică?

Întreabă-ți duhovnicul: „e potrivit ce urmez aici?”

Roagă-te: „Doamne, nu mă lăsa să iau drept lumină ceea ce nu e de la Tine.”

Citește și mărturii ortodoxe despre suferință și vindecare: Sfinții contemporani vorbesc adesea, luminați de Dumnezeu, despre rănile noastre, dar din perspectiva hriatocentrica, , nu egocentrică.



🌺 Așadar…

Da, poți învăța ceva bun din coaching, numai să nu iei totul ca pe hrană sigură pentru suflet.
Ca mame, avem nevoie de sprijin, avem nevoie mai ales de rădăcini puternice în Hristos. Vindecarea vine, dar nu vine numai prin exerciții sau introspecție, ci și prin pocăință, iertare, rugăciune și har.
Fii cu inima plină de trezvie!

Tăcere cu rost și cuvinte cu folos

 Vorbirea este mai multă decât tăcerea, iar opinia a devenit monedă de schimb în orice conversație și adesea mă întreb: ce ar trebui să vorbim între noi, femeile, ca să ne fie de folos sufletului? 

 Există subiecte care nu ne zidesc, ba dimpotrivă, ne dărâmă liniștea, curăția inimii și viețuirea în Hristos.
În învățătura Bisericii Ortodoxe, un subiect devine nepotrivit nu pentru că e interzis în mod artificial, ci pentru că aduce vătămare sufletului, creează prilej de păcat sau întunecă mintea. 

 Apostolul Pavel ne spune: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (1 Corinteni, 6, 12). 

Astfel, subiectele de evitat în conversațiile dintre femei ar fi cele care: 

💠 judecă sau bârfesc pe aproapele („Nu vorbi de rău pe nimeni” – Tit 3,2);
💠 stârnesc curiozități păcătoase (despre relații intime, lucruri rușinoase sau necuviincioase); 
💠 promovează vanitatea, nemulțumirea, invidia (discuții excesive despre modă, statut social, avere, comparații între copii, etc.);
💠 sunt dominate de frică, deznădejde sau plângere permanentă fără dorința de vindecare duhovnicească.

Pe de altă parte, există subiecte care nu doar că sunt îngăduite, dar sunt de mare folos sufletului, de adus în discuție.

 Sfântul Isaac Sirul spune: „Mai mult folos aduce tăcerea cu pricepere decât cuvântul fără înțeles.” Dar și cuvântul spus la vremea potrivită are putere tămăduitoare.

 In ceea ce privește subiectele care pot aduce lumină și pace în discuțiile dintre femei, acestea sunt câteva exemple:

💠 mărturii de credință, povești despre cum a lucrat Dumnezeu în viața cuiva;
💠împărtășirea unor experiențe de creștere duhovnicească, fără trufie și cu discernământ;
💠 cuvinte de încurajare, sprijin, mângâiere între mame, surori, prietene; 
💠 întrebări despre cum să trăim mai aproape de Hristos, cum să ne rugăm, cum să postim cu folos, cum să creștem copiii în credință;
💠 lectura împreună a unei cărți duhovnicești, a unei vieți de sfânt sau a unui psalm.

Dar nu întotdeauna este nevoie de vorbire, tăcerea poate fi o binecuvântare. 

Uneori, tăcerea între femei poate aduce mai mult apropierea, poate fi mai vindecătoare decât orice cuvânt. Tăcerea nu judecă, nu compară, nu se grăbește să dea sfaturi. Prezența caldă și blândă a unei surori în Hristos poate fi o mângâiere tainică. Rugăciunea tăcută făcută împreună poate schimba mai mult decât o mie de cuvinte.

Politica este un subiect aflat între responsabilitate și sminteală.
Subiectele legate de politică nu sunt în sine păcătoase, dar au o nuanță delicată, mai ales într-un context creștin-ortodox, unde discernământul și păzirea inimii sunt virtuți fundamentale. Acestea sunt adesea riscante duhovnicește din câteva motive esențiale:
💠 Provoacă dezbinare
Discuțiile politice tind să nască părtinire (țin cu „ai mei” orbește), judecată (despre „ceilalți” ca fiind rătăciți, răi, lipsiți de minte), mânie (care tulbură sufletul și face loc diavolului – cf. Efeseni 4, 26-27).
Chiar și între oameni bine intenționați, politica poate rupe prietenii, tulbura familii și întuneca rugăciunea. Dacă o discuție politică aprinde patimi (mânie, dispreț, superioritate), nu mai este de folos.
💠 Distrage atenția de la nevoința personală
Ortodoxia nu este evadare din lume, dar nici activism orb. Când ne consumăm energia vorbind despre nedreptățile sistemului, incompetența conducătorilor sau pericolele sociale, ne putem pierde atenția de la propria inimă, unde trebuie să se dea lupta cea adevărată. Sfântul Paisie Aghioritul spunea:
„Dacă omul se ocupă numai cu ce fac alții, va fi toată viața tulburat. Să înceapă cu el.”
💠 Poate naște deznădejde sau ură.
Unele teme politice induc o viziune pesimistă, apocaliptică în mod superficial, fără nădejde în pronia lui Dumnezeu. Asta e o cursă subtilă: te face să crezi că totul e pierdut, că nu mai e nimic de făcut, că lumea merge spre prăpastie – uitând că Hristos este Domnul istoriei, nu liderii pământești.

Totuși, în anumite contexte, cu maturitate și discernământ, unele aspecte politice pot fi discutate  în sens civic, informativ, fără înverșunare (de exemplu: ce legi se dezbat, cum afectează familia, școala, Biserica); dacă sunt legate de apărarea valorilor creștine (ex: educația sexuală impusă în școli, avortul legalizat, redefinirea familiei); pentru a încuraja implicarea conștientă și responsabilă, nu pasivitatea – dar mereu cu duhul blândeții și cu rugăciune.

Cuvântul Sfântului Serafim de Sarov rămâne valabil:
„Dobândește pacea, și mii de oameni din jurul tău se vor mântui.”

Deci discuțiile politice nu sunt tabu prin definiție, dar trebuie abordate cu mare grijă, cumpătare și inimă curată. Dacă simțim că ne pierdem pacea, ne aprindem în judecată sau ne îngrijorăm fără măsură, atunci e mai bine să păstrăm tăcerea și să ne rugăm. Adevărata schimbare începe în suflet, nu în urnele de vot.

Cuvintele noastre sunt asemenea firului de lumină care se strecoară printr-o fereastră mică. Dacă sunt curate și limpezi, încălzesc, luminează și aduc viață. Dacă sunt tulburi, agitate sau pline de praf, umbresc sufletul și îl îngreunează.
În grădina inimii, unele semințe se plantează cu tăcere, altele cu un cuvânt rostit la vreme. Nu toate florile răsar din vorbă multă — unele cresc în tihna rugăciunii, în liniștea împărtășită, în privirea blândă.
Să ne întrebăm, așadar, nu doar ce spunem, ci ce lăsăm să rodească din ceea ce spunem. Poate că adevărata prietenie între femei începe nu acolo unde vorbim neîncetat, ci unde ne ajutăm una pe alta să ascultăm glasul lui Dumnezeu în inimă.