Unde începe Cerul?

 

am găsit la poartă, în mijlocul străzii un pui de lăstun

Într-un cuib mic, ascuns sub streașina unei case, poposise o familie de lăstuni.
În fiecare dimineață unul dintre pui își întindea gâtul și privea în sus. Cerul îi părea atât de mare, încât nu-i vedea niciodată capătul.
Într-o seară, când soarele își strângea ultimele raze, a întrebat-o pe mama lui:
— Mamă, unde începe Cerul?
— Mulți cred că începe deasupra norilor.
— Și nu-i adevărat?
— Nu chiar…
Puiul a căzut pe gânduri.
Mai târziu, când a învățat să zboare, a urcat cât a putut de sus.
A trecut pe lângă hornuri, peste copaci și peste acoperișurile satului.
Dar Cerul tot mai sus era.
Seara s-a întors la cuib dezamăgit.
— Am zburat atât de mult… și tot nu am ajuns la începutul Cerului.
Mama l-a mângâiat cu aripa.
— Stii de ce? Pentru că nu l-ai căutat unde trebuia.
— Dar unde trebuia?
Mama i-a arătat marginea cuibului.
Jos, în curte, o fetiță așezase câteva firimituri pe pervaz pentru păsările flămânde.
Puțin mai departe, un băiețel ridica un melc de pe drum, ca să nu fie călcat.
Iar o bătrânică își făcea semnul crucii.
— Vezi? întrebă mama.
— Da… dar eu întrebam despre Cer.
— Și tocmai la Cer ne uităm.
Puiul clipi nedumerit.
Mama continuă:
— Cerul începe cu iubirea, cu grija, cu iertarea, cu mulțumirea.
În noaptea aceea puiul nu s-a mai uitat atât de mult la stele, însă a privit către lumina care ieșea din casele oamenilor și s-a întrebat în câte inimi se odihnește Dumnezeu în fiecare seară.
Iar înainte să adoarmă, a șoptit:
— Mamă…
— Da?
— Când voi fi mare, vreau ca și cu mine să înceapă puțin Cer.
Mama nu i-a mai răspuns, doar și-a așezat aripa caldă peste el.
Când un copil spune un lucru atât de frumos toate mamele tac și mângâie.