Femeia cu copil mic nu e bună de nimic
Așa îmi spunea mamaie Mărioara, o bunică adoptivă, când primul meu bebe împlinea un an, abia începuse aventura mersului și explora toate cotloanele casei… eram tot timpul după el, nu puteam fi de niciun ajutor în casă.
La fel mă simt și acum, de fiecare dată când încep să fac ceva prin bucătărie, mezinul mi se agață de fustă și plânge “Maaaamaaa”, nimeni și nimic nu-l poate potoli, decât brațele mele și laptele matern… din 30 în 30 de minute dacă vrea el… uneori îmi vine să îl bat, dar e prea drăgălaș și nevinovat și îmi taie rapid orice gând de acest fel.
 |
| cum se cos pantalonii cu tot cu copil în ei |
Trag singură această concluzie la sfârșitul fiecărei zile în care nu reușesc să realizez mai nimic din ce îmi propun în seara precedentă. Totul se face cu copilul în brațe, sau șușotind cu cei mari când doarme el… improvizez mult.
Observ o dată la câteva zile o șuviță albă în plus de care nu știam, am uitat ca nu mai am douăzeci de ani, nici entuziasmul de atunci, dragostea se răcește mai repede, obosesc mult mai ușor. Indispoziția este cea care mă definește și cârtesc mult.
Dar sunt conștientă ca altceva mai bun nu mă poate împlini și ca sunt datoare să îmi împlinesc sarcinile casnice chiar și așa, printre plânsete și vaiete de copilași. În curând voi împlini 16 ani de maternitate. La 22 de ani am născut prima dată. Eram la rândul meu un copil, dar ardeam de nerăbdare atunci să am copilul meu. Ne spuneam atunci unul altuia cat de minunat este ca prin noi să se nască o nouă fapturița pe pământ.
-Nici tu, nici eu, dar și tu și eu, în același timp!
Totul a venit cu anii firesc, fără a simți ca eu fac vreun efort deosebit și astăzi primii copii sunt ca brazii, mai înalți ca mine. Mă mir de ei, mi se pare ca nu sunt ai mei, deși regăsesc in comportamentul lor apucături mai bune sau mai urate preluate de la noi… rămân - pentru ca îmi place cel mai mult, căci mai târziu e mult mai stresant - în ipostaza mamei de copilaș de un an, care nu e bună de nimic, căreia nu îi poți cere altceva decât să își vegheze zi și noapte copilașul.
Comentarii
Andreea, ne aflam la vârsta maturității, nu mai suntem tinerele de 20 de ani visătoare...
Și mie tot îmi ier fire albe pe la tâmple😀
Dacă avem o certitudine, aceea este ca suntem trecători cu toții și cu fiecare clipa ne apropiem de mormânt.. Eu mereu ma gândesc la asta și încerc sa nu pierd timpul aiurea, iar când o fac ma resimt...
Puterile scad, la pragul de 40 mai scad cu câteva procente fata de pragul de 30 de ani și tot asa...
Pentru toate dam slava lui Dumnezeu.
Pentru tine, ma gândesc ca e mai greu, având și alte ispite ca preoteasa...
Te strâng în brate tare și te port în adâncul inimii mele mereu cu entuziasmul de la nunta voastră, doar că acum acel entuziasm s-a copt și a fost trecut prin focul încercărilor...
Sa iti dea Dumnezeu multa putere si răbdare!