Un copil nu poate învăța să iubească din povești, dar ar putea din felul în care este iubit.
Un copil află iubirea din privirea mamei, din atingerea ei, din răbdarea de a o lua de la capăt după fiecare supărare, iar și iar.
Acolo începe pentru el lumea, în brațele mamei, unde se simte cel mai în siguranță.
Dar și mama învață iubirea odată cu copilul ei.
Iubirea slujește fără a se lăuda cu asta.
Iubirea nu caută ale sale, se dăruiește fără să măsoare…
Iubirea mamei e îndelung răbdătoare. Mama are nopți albe, răspunde la prima solicitare fără să cârtească, șterge lacrimi, fundulețe și năsucuri și îi odihnește pe cei obosiți ai casei sale, fără a ține cont de judecata spectatorilor că n-ar mai fi în trend.
Atunci, cu toate semnele lăsate pe trupul ei de nopțile nedormite, de purtatul copiilor în pântece și în brațe, crește inima curată care învață să se asemene cu inima lui Hristos.
Iubirea mamei e binevoitoare.
Se bucură când copilul său reușește orice mărunțiș, chiar dacă i se pare ca pentru reușitele ei personale nu a mai făcut nimic, că și-a încuiat planurile într-un sertar pe termen nelimitat.
Își găsește bucuria în zâmbetul copiilor, în tropăitul lor prin casă, în rugăciunea și în cântarea copilărească de seară și de dimineață spuse împreună, completându-se reciproc.
Cea mai sinceră bucurie este cea a unei iubiri care se dăruiește fără să ceară nimic înapoi.
Iubirea mamei nu se trufește.
Ea știe cât e de slabă, dar nu se rușinează de slăbiciune. Cere iertare copilului atunci când greșește, și copilul învață smerenia din lacrimile ei. Spunea Maica Siluana: „Când mama se smerește, Dumnezeu se atinge de copil prin ea.”
Iubirea mamei nu se aprinde de mânie.
Sau, dacă se aprinde, se calmează repede.
Se întoarce la rugăciune și la blândețe.
Știe că ochii copilului o citesc mai clar decât ar vrea ea. Copilul nu învață din predici ce e iertarea, află din felul în care mama se liniștește după furtună.
Iubirea mamei nu caută ale sale.
Își amână dorințele proprii, își schimbă planurile, împuținează somnul.
Dar nu o face cu amar, e conștientă că în fiecare renunțare se ascunde binecuvântarea.
Iubirea mamei nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Îl învață pe copil să spună „mulțumesc”, să vadă binele în oameni, să creadă că viața are o valoare nemăsurată.
Iubirea mamei pe toate le acoperă.
Copilul greșește, dar ea nu ține minte răul.
Îl ceartă fără să îl umilească.
Îl corectează, dar îl ține aproape.
In fiecare îmbrățișare, el simte ceva din dragostea lui Dumnezeu.
Iubirea mamei pe toate le crede.
Crede în copil chiar și când el nu mai crede în sine însuși. Mama îi dă avânt când simte ca nu se mai poate ridica de la pământ.
Crede că Dumnezeu lucrează în taină, chiar și prin neputințele ei.
Iubirea mamei pe toate le nădăjduiește.
Se roagă pentru copilul plecat, pentru cel rătăcit, pentru cel bolnav, nădăjduiește că nicio lacrimă nu e trecută cu vederea.
Iubirea mamei pe toate le rabdă.
Puterea vine odată cu harul. In durere iubirea se curăță, începe să strălucească.
Și, la sfârșit, când copilul pleacă în lume, mama rămâne cu iubirea ei, răbdătoare, blândă, neobosită.
O iubire care nu cade niciodată… pentru că e sămânță din iubirea lui Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu