Unde începe Cerul?

 

am găsit la poartă, în mijlocul străzii un pui de lăstun

Într-un cuib mic, ascuns sub streașina unei case, poposise o familie de lăstuni.
În fiecare dimineață unul dintre pui își întindea gâtul și privea în sus. Cerul îi părea atât de mare, încât nu-i vedea niciodată capătul.
Într-o seară, când soarele își strângea ultimele raze, a întrebat-o pe mama lui:
— Mamă, unde începe Cerul?
— Mulți cred că începe deasupra norilor.
— Și nu-i adevărat?
— Nu chiar…
Puiul a căzut pe gânduri.
Mai târziu, când a învățat să zboare, a urcat cât a putut de sus.
A trecut pe lângă hornuri, peste copaci și peste acoperișurile satului.
Dar Cerul tot mai sus era.
Seara s-a întors la cuib dezamăgit.
— Am zburat atât de mult… și tot nu am ajuns la începutul Cerului.
Mama l-a mângâiat cu aripa.
— Pentru că nu l-ai căutat unde trebuia.
— Unde trebuia?
Mama i-a arătat marginea cuibului.
Jos, în curte, o fetiță așezase câteva firimituri pe pervaz pentru păsările flămânde.
Puțin mai departe, un băiețel ridica un melc de pe drum, ca să nu fie călcat.
Iar o bătrânică își făcea semnul crucii.
— Vezi? întrebă mama.
— Da… dar eu întrebam despre Cer.
— Tocmai la Cer ne uităm.
Puiul clipi nedumerit.
Mama continuă:
— Cerul începe cu iubirea, cu grija, cu iertarea, cu mulțumirea.
În noaptea aceea nu s-a mai uitat atât de mult la stele.
A privit către lumina care ieșea din casele oamenilor și s-a întrebat în câte inimi se odihnește Dumnezeu în fiecare seară.
Iar înainte să adoarmă, a șoptit:
— Mamă…
— Da?
— Când voi fi mare, vreau ca și cu mine să înceapă puțin Cer.
Mama nu i-a răspuns, doar și-a așezat aripa peste el.
Când un copil spune un lucru atât de frumos toate mamele lasă liniștea să răspundă.

Vara în care rochia mă strânge

 În fiecare vară îmbrac aceeași rochie gri de in. O am de cincisprezece ani.

Din rochia aceasta am purtat în pântece șase copii de atunci. Din rochia aceasta am alăptat pruncii care astăzi sunt aproape cât mine sau chiar m-au întrecut la înălțime. Și-au șters pe ea mânuțele de praf, de firimituri, de fructe zdrobite, obrăjorii de lacrimi. A fost spălată de sute de ori… și încă o adiere de vânt îi leagănă nostalgic poalele, ca și cum ar învia în țesătura ei amintirea tuturor acestor ani.

Primul gând este unul omenesc:
“M-am îngrășat.”
Al doilea gând vine și el imediat:
“Dumnezeu mă smerește.”

Nu este ușor să îmbătrânești, pentru că apar ridurile, albește părul, se apleacă umerii… pentru că, pe măsură ce înaintezi în vârstă, descoperi că mândria nu îmbătrânește odată cu tine, nu crește în neputință, dimpotrivă, ea devine și mai puternică, și mai prezentă.

Ne-am dori să fim la fel de supli, la fel de frumoși, la fel de admirați, ne uităm la fotografii vechi și tânjim după chipul de atunci, uitând că, în vremea aceea, fiecare tânjea după altceva.

Acum am un trup care nu mai ascultă ca odinioară, îmbrăcat într-o rochie care nu mai cade la fel de frumos.

Acum mă chinuiește o oboseală care nu mai trece după o singură noapte de somn.

Știu ca toate acestea nu sunt pedepse. Or fi chemări?
Sunt! Chemări la a muta privirea din oglindă spre inimă.
Cred că de aceea Dumnezeu nu ne lasă să rămânem mereu tineri.
Dacă frumusețea trupească ar rămâne neschimbată, câți dintre noi am mai învăța să căutăm frumusețea sufletului?

Cred că imperfecțiunea trupului este, uneori, un leac pentru desăvârșirea sufletului…

Anul acesta voi purta totuși rochia. Mă strânge puțin în umeri și în piept. Cred că tocmai acolo mă strânge și mândria mea.
Dacă Dumnezeu va rândui să slăbesc, Îi voi mulțumi. Dacă nu, Îi voi mulțumi și pentru această lecție.

Anul acesta mă strânge puțin, cât să-mi spună că trupul meu nu mai este același. Am trecut în categoria celor trecuți de patru decenii pământești…

Patimile nu pleacă singure, se agață de noi cu gheare ascuțite, iar Dumnezeu, în bunătatea Lui, îngăduie uneori mici neputințe care să ne desprindă cât de puțin de ele.

Am fruntea și coada ochilor brăzdate de riduri noi care se adâncesc cu fiecare an. Firele albe se prind tot mai multe în șuvițele lungi castanii, ca într-o horă. 
Aș vrea să îmbătrânesc cu folos… cu mai puțină mândrie… chiar dacă acești copii pe care încă îi port în brațe mă întineresc în ochii străinilor și mă amăgesc că mai am timp de lucru, de schimbare.

Presupun că la Judecată nu mă va întreba nimeni ce măsură purtam la rochie, dar sigur va cântări cât de largă mi-a fost inima.

Cred că aceea este singura măsură care merită să crească odată cu trecerea anilor.

Firimituri

Cu ochi curați, cu urechi ciulite, copiii surprind - fără ca cei mari să își dea seama - crâmpeie de viață care se întipăresc în suflețelul lor și îi va marca pentru totdeauna…

Una dintre cele mai vechi amintiri ale mele vine din vremea când aveam doar trei ani. Nu îmi amintesc multe lucruri din acea perioadă, dar această imagine pe care urmează să o descriu a rămas vie în memoria mea, și o revăd uneori în anumite contexte, când sunete, lumini, mirosuri, căldura sufletească mă cuprind fără să le caut eu intenționat.

Eram în căsuța de chirpici a bunicilor, o casă smerită, în care timpul părea să curgă în alt ritm, de fapt părea să fie un element inexistent, acolo chiar stătea în loc... sau poate nu știam eu ce înseamnă timpul. Lumina roșiatică intra în casă pe la  asfințit și se așeza peste lucrurile din încăpere cu o liniște de taină, încremenind totul, ca și cum ar fi vrut să cuprindă lumea întreagă într-un bob imens de chihlimbar pentru conservare timp de secole.

căsuța bunicilor mei, după ploaie

Pe perete era o icoană a Pruncului Hristos cu fruntea lată, cu privire nevinovată, cu un glob albastru ferecat în cruce aurie ținându-l  în mână, cu un mesaj pe un papirus în cealaltă mânuță iar razele soarelui cădeau pe chipul Lui, făcându-L viu, blând și zâmbitor...

 La TV cânta Madrigal (nu mai știu ce, probabil din florilegiul bizantin, dar era impresionantă armonia vocilor, angelică). Priveam icoana și ascultam cântarea fără să înțeleg eu mare lucru, nu cunoșteam nici cuvinte precum „har”, „rugăciune” sau „prezența lui Dumnezeu”, dar în adâncul meu se petrecea ceva… venise o pace, un sentiment că totul este bine, că sunt ocrotită, că există Cineva mai mare decât lumea pe care o vedeam în jurul meu.

Anii au trecut. Casa a rămas nelocuită. Poate că și icoana s-a veștejit odată cu vremea, dar ceea ce s-a așezat atunci în inima mea este tot acolo. Abia acum înțeleg că globul ținut în mâna Lui era întreg pământul pe care mă aflam și eu, ținută de El, că acea cruce care îl înconjura era iubirea Lui, ca acel papirus era învățătura Lui pe care încă nu eram capabilă să o primesc, iar frumusețea cântării acelor voci bine antrenate imita muzica raiului.

Astăzi, ascultând o veche cântare, amintirea a revenit deodată, limpede și caldă. Parcă pentru o clipă m-am întors în acea încăpere. 

Am simțit aceeași pace.

Poate că Dumnezeu ne lasă uneori astfel de amintiri ca pe niște semințe ascunse, le poartă cu grijă prin anii vieții noastre și, atunci când avem nevoie, le face să încolțească din nou, pentru a ne asigura că El a fost prezent și atunci, la începuturile vieții, când nici măcar nu știam să-I rostim numele, este și va fi.

Când rememorez lumina aceea care cădea peste icoana Pruncului Hristos și toată liniștea pe care mi-a oferit-o momentul respectiv, simt că Dumnezeu mi-a dăruit una dintre primele lecții ale vieții duhovnicești: că El vine pe nesimțite și Se lasă găsit de sufletul care privește cu uimirea curată a unui copil.