Într-o dimineață senină de primăvară, când lumina curgea pe pereți ca laptele cald într-o cană albă, pe masă stătea un buchet de iris și frezia.
Irișii aveau petalele mov ca niște mantii împărătești, iar freziile, firave și luminoase, păreau niște clopoței de zână care abia învățaseră să înflorească.
În casă era liniște. Doar ceasul ticăia mărunt, iar soarele, curios ca un copil, se strecura printre perdele și atingea florile una câte una.
- Dacă am fi fost trandafiri, sau crini imperiali… suspină un iris înalt.
Poate am fi stat într-un salon mare, cu oglinzi aurite și mese lucioase. Poate lumea s-ar fi oprit să ne admire.
O frezie mică își legănă încet bobocii verzi.
- Dar aici ne privește cineva cu drag.
- Nu e același lucru, răspunse irisul. Noi nu suntem așa de importanți.
Atunci uşa încăperii se deschise încetișor.
O fetiță intră desculță, cu părul răvășit de somn și cu ochii încă mici, de dimineață.
Când văzu florile, ochii crescură și i se luminară ca două ferestre pătrunse de raze.
Se apropie și își cufundă nasul între frezii.
-Miroase a dimineață fericită… șopti ea.
Cuvintele îi pluteau prin cameră ușoare ca puful unei păpădii.
Fetița ieși, apoi se întoarse repede cu setul de creioane colorate și cu o foaie de hârtie, își trase apoi un scaun lângă masă și începu să deseneze. Creionul alerga pe hârtie ca o rândunică pe cer. Din când în când, ea ridica privirea spre buchet și zâmbea, de parcă inima i-ar fi înflorit chiar pe chip.
-Miroase a dimineață fericită… șopti ea.
Cuvintele îi pluteau prin cameră ușoare ca puful unei păpădii.
Fetița ieși, apoi se întoarse repede cu setul de creioane colorate și cu o foaie de hârtie, își trase apoi un scaun lângă masă și începu să deseneze. Creionul alerga pe hârtie ca o rândunică pe cer. Din când în când, ea ridica privirea spre buchet și zâmbea, de parcă inima i-ar fi înflorit chiar pe chip.
Irisul tăcu, acum nu se mai putea gândi la saloane mari și panglici strălucitoare.
Privea fetița aceea care își începea ziua cu veselie pentru că el și frezia erau acolo, în fața copilei. Probabil înțelesese că florile nu împodobesc mereu palate, că unele sunt trimise să aducă bucurie în căsuțe ordinare… Chiar bucuria aceasta măruntă așezată într-o vază modestă, legată cu o fundă albă, era acum mai prețioasă decât toate aplauzele lumii.
Soarele urca mai sus pe fereastră.
Freziile fremătau ușor în adiere, ca și cum ar fi chicotit în taină.
Irișii, în mantia lor mov catifelată, nu mai păreau triști deloc.
Florile recunoșteau un adevăr pe care vietățile îl știu mai bine decât oamenii: fiecare are rostul lui și soarele le încălzește la fel pe toate, că dragostea lui Dumnezeu ne copleșește doar dacă noi Îi permitem.
Morală:
Cei care aduc bucurie în jurul lor nu sunt întotdeauna cei mai strălucitori sau extravaganți, dar o pot dărui altora din simplitate, din curăție, din frumusețea naturală.
