Brioșe cu afine

 Ingrediente:

500 g făină

1 plic praf de copt

250 g zahăr

Un praf de sare

4 ouă

250 ml ulei (sau 200 g unt de cocos, le dă o aromă deosebită)

250 ml lapte (sau 300 ml dacă folosim unt de cocos)

300 g afine (se pot folosi alte fructe- vișine, coacăze, mure, zmeură)

Vanilie, coajă de lămâie/portocala bio

Se bat ouăle cu zahărul și sarea, se adaugă în fir subțire uleiul și laptele, se încorporează făina și praful de copt, apoi se adaugă ușor fructele cu grijă pentru a nu le zdrobi. Se coc ~ 30 de minute la 180°C. 

Eu dublez de obicei cantitățile pentru că din acestea notate ies 35-40 de brioșe.

Este o rețetă rapidă și economică și brioșele sunt delicioase!

Unde începe Cerul?

 

am găsit la poartă, în mijlocul străzii un pui de lăstun

Într-un cuib mic, ascuns sub streașina unei case, poposise o familie de lăstuni.
În fiecare dimineață unul dintre pui își întindea gâtul și privea în sus. Cerul îi părea atât de mare, încât nu-i vedea niciodată capătul.
Într-o seară, când soarele își strângea ultimele raze, a întrebat-o pe mama lui:
— Mamă, unde începe Cerul?
— Mulți cred că începe deasupra norilor.
— Și nu-i adevărat?
— Nu chiar…
Puiul a căzut pe gânduri.
Mai târziu, când a învățat să zboare, a urcat cât a putut de sus.
A trecut pe lângă hornuri, peste copaci și peste acoperișurile satului.
Dar Cerul tot mai sus era.
Seara s-a întors la cuib dezamăgit.
— Am zburat atât de mult… și tot nu am ajuns la începutul Cerului.
Mama l-a mângâiat cu aripa.
— Pentru că nu l-ai căutat unde trebuia.
— Unde trebuia?
Mama i-a arătat marginea cuibului.
Jos, în curte, o fetiță așezase câteva firimituri pe pervaz pentru păsările flămânde.
Puțin mai departe, un băiețel ridica un melc de pe drum, ca să nu fie călcat.
Iar o bătrânică își făcea semnul crucii.
— Vezi? întrebă mama.
— Da… dar eu întrebam despre Cer.
— Tocmai la Cer ne uităm.
Puiul clipi nedumerit.
Mama continuă:
— Cerul începe cu iubirea, cu grija, cu iertarea, cu mulțumirea.
În noaptea aceea nu s-a mai uitat atât de mult la stele.
A privit către lumina care ieșea din casele oamenilor și s-a întrebat în câte inimi se odihnește Dumnezeu în fiecare seară.
Iar înainte să adoarmă, a șoptit:
— Mamă…
— Da?
— Când voi fi mare, vreau ca și cu mine să înceapă puțin Cer.
Mama nu i-a răspuns, doar și-a așezat aripa peste el.
Când un copil spune un lucru atât de frumos toate mamele lasă liniștea să răspundă.

Vara în care rochia mă strânge

 În fiecare vară îmbrac aceeași rochie gri de in. O am de cincisprezece ani.

Din rochia aceasta am purtat în pântece șase copii de atunci. Din rochia aceasta am alăptat pruncii care astăzi sunt aproape cât mine sau chiar m-au întrecut la înălțime. Și-au șters pe ea mânuțele de praf, de firimituri, de fructe zdrobite, obrăjorii de lacrimi. A fost spălată de sute de ori… și încă o adiere de vânt îi leagănă nostalgic poalele, ca și cum ar învia în țesătura ei amintirea tuturor acestor ani.

Primul gând este unul omenesc:
“M-am îngrășat.”
Al doilea gând vine și el imediat:
“Dumnezeu mă smerește.”

Nu este ușor să îmbătrânești, pentru că apar ridurile, albește părul, se apleacă umerii… pentru că, pe măsură ce înaintezi în vârstă, descoperi că mândria nu îmbătrânește odată cu tine, nu crește în neputință, dimpotrivă, ea devine și mai puternică, și mai prezentă.

Ne-am dori să fim la fel de supli, la fel de frumoși, la fel de admirați, ne uităm la fotografii vechi și tânjim după chipul de atunci, uitând că, în vremea aceea, fiecare tânjea după altceva.

Acum am un trup care nu mai ascultă ca odinioară, îmbrăcat într-o rochie care nu mai cade la fel de frumos.

Acum mă chinuiește o oboseală care nu mai trece după o singură noapte de somn.

Știu ca toate acestea nu sunt pedepse. Or fi chemări?
Sunt! Chemări la a muta privirea din oglindă spre inimă.
Cred că de aceea Dumnezeu nu ne lasă să rămânem mereu tineri.
Dacă frumusețea trupească ar rămâne neschimbată, câți dintre noi am mai învăța să căutăm frumusețea sufletului?

Cred că imperfecțiunea trupului este, uneori, un leac pentru desăvârșirea sufletului…

Anul acesta voi purta totuși rochia. Mă strânge puțin în umeri și în piept. Cred că tocmai acolo mă strânge și mândria mea.
Dacă Dumnezeu va rândui să slăbesc, Îi voi mulțumi. Dacă nu, Îi voi mulțumi și pentru această lecție.

Anul acesta mă strânge puțin, cât să-mi spună că trupul meu nu mai este același. Am trecut în categoria celor trecuți de patru decenii pământești…

Patimile nu pleacă singure, se agață de noi cu gheare ascuțite, iar Dumnezeu, în bunătatea Lui, îngăduie uneori mici neputințe care să ne desprindă cât de puțin de ele.

Am fruntea și coada ochilor brăzdate de riduri noi care se adâncesc cu fiecare an. Firele albe se prind tot mai multe în șuvițele lungi castanii, ca într-o horă. 
Aș vrea să îmbătrânesc cu folos… cu mai puțină mândrie… chiar dacă acești copii pe care încă îi port în brațe mă întineresc în ochii străinilor și mă amăgesc că mai am timp de lucru, de schimbare.

Presupun că la Judecată nu mă va întreba nimeni ce măsură purtam la rochie, dar sigur va cântări cât de largă mi-a fost inima.

Cred că aceea este singura măsură care merită să crească odată cu trecerea anilor.