Făgaș

 În fiecare an, pe măsură ce se apropie praznicul Nașterii Domnului, ajungem să trăim un paradox: cu cât se vorbește mai mult despre bucurie, lumină și pace, cu atât părinții și copiii sunt mai obosiți. Serbările se repetă după același tipar: colinde, brad, costume, aplauze… iar pregătirile devin un maraton: cadouri, evenimente, “Secret Santa”, vizite obligatorii.

 Ne trezim funcționând ca niște roboței programați, repetând același scenariu, an de an, fără să ne mai întrebăm dacă ne folosește cu adevărat.

Oboseala copiilor este vizibilă: repetiții, emoții, presiunea de a “ieși frumos”. Dar oboseala părinților nu este mai mică- cumpărături fără rost, cheltuieli impuse, alergături dintr-un magazin în altul, în încercarea de a bifa obligații care nu au nimic de-a face cu rostul praznicului. În loc să ne apropiem de esența Crăciunului, ne pierdem în zgomotul lui exterior.

Adevărata soluție? Interiorizarea.

Interiorizarea nu înseamnă să ne retragem, așa brusc, dar presupune refacerea legăturii dintre ceea ce facem și ceea ce trăim pe dinăuntru. Să regăsim profunzimea sărbătorii, să facem posibilă liniștea întâlnirii cu Hristos, Care nu S-a născut în aplauze, dimpotrivă, ca pribeag, în situația Maicii Sale, în ascunzișul unei iesle.

În perspectiva ortodoxă, distracția de Crăciun transformată în spectacol, agitație și consum de obiecte nu doar că nu aduce bucuria praznicului, dar poate chiar îndepărta sufletul de Hristos. Când zilele sărbătorii sunt  asociate cu luminițele colorate, artificiile, cadourile, zgomotul, petrecerile și spectacolele, atenția noastră se mută de la esența Nașterii Domnului la stimulii exteriori. Praznicul devine atunci o „distracție” goală, în care sufletul nu se odihnește și nu se apropie de Dumnezeu. 

Sfântul Ioan Gură de Aur și alți sfinți ne amintesc că adevărata bucurie a Crăciunului nu se află în zâmbete trecătoare sau aplauze interminabile (astăzi în virtual), nu aduc liniște sufletului, dar ar ajuta să o simțim prin contemplarea smereniei lui Hristos și prin faptele de iubire și milostenie. 

Sigur că distracția excesivă poate fi o piedică duhovnicească: transformă sărbătoarea într-un spectacol al lumii, în loc să fie întâlnirea reală cu Lumina cea adevărată. Să nu îi obișnuim pe copii cu acest comportament, dar să ne străduim să îi facem părtași la viața Bisericii, să nu ratăm nicio Sfântă Liturghie și să le vorbim despre toți Sfinții prăznuiți în acest interval, căci nu degeaba au fost rânduiți în calendar și cei mici pot lua aminte la viețile lor, ca role-model valabil până azi.

Din viața Sfântului Ierarh Spiridon prăznuit astăzi copiii pot reține multe lecții frumoase și practice, este un model valoros chiar și pentru cei mai mici.

 

✨ Sfântul Spiridon a fost un om simplu, păstor, apoi episcop, dar a rămas smerit, lipsit de aroganță. Copiii pot învăța că nu e nevoie să fii „mare” sau bogat ca să fii iubit de Dumnezeu și să faci lucruri bune.

✨ El ajuta pe oricine îi cerea să o facă, nu făcea diferențe între oameni. Copiii pot înțelege că e important să fim buni și să ajutăm pe toți cei din jur, să fim binevoitori.

✨Sfântul Spiridon credea neclintit în Dumnezeu și se ruga mereu. Copiii pot învăța să se roage cu sinceritate și să aibă încredere că rugăciunea le e ascultată.

✨El împărțea ce avea celor nevoiași. Copiii pot fi încurajați să fie darnici și să împartă cu ceilalți, chiar dacă sunt lucruri mărunte, ca jucăriile.

✨ Sfântul Spiridon a făcut minuni și i-a ajutat pe oameni prin rugăciuni. Copiii pot înțelege că prin credință și fapte bune putem aduce mult bine în lume.

✨ Fiind păstor, el a avut grijă de animale. Copiii pot învăța responsabilitatea și respectul față de creația lui Dumnezeu.

Din cartea  

“Sfântul Ierarh Spiridon, Păstorul cel bun”

de la editura Iona

Rugăciunea copiilor către Sfântul Ierarh Spiridon

Sfinte plăcut lui Dumnezeu Spiridon, lumină a Bisericii și mare rugător,

te rog să mă călăuzești pe calea cea dreaptă a credinței.

Învăță-mă să iubesc pe Dumnezeu și pe aproapele,

să fiu smerit în gând, cu mintea întreagă, și să-mi păstrez sufletul neîntinat de păcat.

Ocrotește-mă prin rugăciunile tale,

apără-mă de ispite și de rău,

și ajută-mă să cresc în fapte bune,

spre slava Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt.

Amin.

Overflowing

 De ce suferă femeile?
Observ tot mai des în jur că preaplinul lăuntric  este cauza suferinței multora dintre femei.

Femeia trebuie să fie mamă, soție, fiică, profesionistă sau voluntară, organizatoare a casei și a vieților altora, sprijin emoțional pentru familie și pentru prieteni… Această multiplicare de roluri generează constant overflowing, pentru că așteptările din jur sunt multe, iar energia personală are limite firești.

Femeile au, în general, o capacitate mai mare de empatie. Ele adaugă la propriile emoții și emoțiile copiilor, soților, colegilor sau prietenilor. Această „receptivitate” transformă fiecare problemă a altora într-un mic val care se adaugă la preaplinul interior. 

Fluctuațiile hormonale legate de ciclul menstrual, sarcină, naștere sau menopauză pot face ca suferința emoțională să fie mai intensă, mai greu de ignorat sau de „închis” prin rațiune. Este o sensibilitate fiziologică naturală.

Femeia trăiește mai intens lipsa liniștii sufletești. Lipsa timpului pentru rugăciune, reculegere sau simplă odihnă sufletească face ca overflowing-ul să devină apăsător.

“Să nu crezi tot ce auzi,

Să nu faci tot ce poți,
Să nu spui tot ce știi,
Să nu dai tot ce ai.” (Sf Paisie de la Sihăstria)

„Să nu crezi tot ce auzi”
Este o invitație la discernământ, nu la suspiciune. Sfântul Paisie știa că mintea omului se poate umple cu zvonuri, păcate ale altora, griji, frici, informații inutile. Dacă le lași pe toate să intre, se naște exact overflowing-ul interior: un preaplin care te tulbură, nu te zidește.

„Să nu faci tot ce poți” nu înseamnă lene, nici comoditate, doar limita sănătoasă care te ferește de epuizare și de mândria perfecționismului. Omul nu este chemat să se zdrobească pe altarul eficienței, ci să lucreze împăcat. Când faci tot ce poți, nu mai rămâne nimic pentru odihna ta, pentru rugăciune, pentru cei dragi.

„Să nu spui tot ce știi”
este o mare înțelepciune. Adevărul nu se strigă la orice oră, oriunde.
Nu tot ce am eu în minte este de vreun folos altcuiva. Unele cuvinte pot răni, pot tulbura, pot provoca certuri, pot fi un prea-plin care nu trebuie vărsat pe alt om. Când îți verși orice gând, orice emoție, orice impuls, de fapt trăiești fără limite interioare, ceea ce aduce durere.

„Să nu dai tot ce ai” pentru că dăruirea fără discernământ ne lasă goi, epuizați, fără resurse pentru sine. Chiar și Hristos Se retrăgea în locuri pustii pentru a Se ruga, pentru a Se odihni. Dacă dai tot ce ai (timp, atenție, energie, bani, grijă) ajungi inevitabil în punctul în care nu mai ai din ce să dăruiești. E un „gol” care vine după un „preaplin”.

Cuvintele Sfântului Paisie sunt o lecție despre măsură, despre cumpătare, despre limite, pentru ca noi sa nu mai fim risipitori. Să filtrăm (nu tot ce vine trebuie primit), să ne controlăm (nu tot ce poți trebuie făcut), să tăcem cumpătat (nu tot ce știi trebuie spus), să dăruim cu măsură (nu tot ce ai trebuie împărțit). Toate acestea sunt antidotul overflowing-ului.

Tu ce îți amintești…?

Ce îți amintești din copilăria ta, despre perioada aceasta a postului Nașterii Domnului?

De-a lungul vieții, de la primele zvâcniri ale memoriei, se așază tainic în sufletele noastre întâmplări, oameni, clipe, imagini, arome, emoții…

Postul Crăciunului ne cheamă la aducere-aminte. Aduce nu numai amintiri de rețete, obiceiuri și pregătiri, dar și invitația de a ne întoarce în încăperea aceea mică din interiorul nostru unde încă stă copilul nevinovat care a fost acum câteva zeci de ani, care privea lumea cu încredere, care nu ținea supărarea, care plângea uneori cu lacrimi de crocodil, dar care știa cine e, fără să-i spună nimeni.

Ce îți amintești de el?
Poate îți amintești mâinile mamei care îți împleteau părul, zâmbetul și pupăturile zgomotoase ale bunicii când te primea pe prispă, liniștea de taină când se aprindea lampa cu gaz… curiozitatea, fragilitatea, curăția… toate rămase undeva, înăuntru, amorțite sub grijile zilnice.

Feminitatea adevărată, care nu se rezumă la aparențe, plină de delicatețe, de puterea de a îndruma și de a ocroti, pe toate le regăsim în această reîntoarcere. Când îți amintești cine ai fost, poți vedea mai limpede cine ești și ce vrei să devii.

Postul nu presupune doar efort, avem mai mare nevoie de tihnă, să ne putem auzi inima bătând, să-i studiem ritmul și starea în care se află... Să ne amintim de copilărie, dar și de darurile noastre, să încercăm să aducem pace, bunătate și rânduială în jurul nostru, prin simpla prezență.

Amintește-ți…
De zarva din Ajun, de bucuria colindelor, de simplitatea vieții de atunci, de fetița plină de viață care ai fost, de Dumnezeu care ți-a văzut fiecare pas și te-a ținut de mână chiar daca ai mai și uitat de El.

De aceea venirea Domnului în lume ca Prunc e atât de mișcătoare, pentru ca noi, arțăgoșii, nemulțumiții, înrăiții, să ne așezăm lângă iesle și spunem în șoaptă:
„Doamne, ajută-mi să-mi aduc aminte cum sa fiu iar copil nevinovat!”