Overflowing

 De ce suferă femeile?
Observ tot mai des în jur că preaplinul lăuntric  este cauza suferinței multora dintre femei.

Femeia trebuie să fie mamă, soție, fiică, profesionistă sau voluntară, organizatoare a casei și a vieților altora, sprijin emoțional pentru familie și pentru prieteni… Această multiplicare de roluri generează constant overflowing, pentru că așteptările din jur sunt multe, iar energia personală are limite firești.

Femeile au, în general, o capacitate mai mare de empatie. Ele adaugă la propriile emoții și emoțiile copiilor, soților, colegilor sau prietenilor. Această „receptivitate” transformă fiecare problemă a altora într-un mic val care se adaugă la preaplinul interior. 

Fluctuațiile hormonale legate de ciclul menstrual, sarcină, naștere sau menopauză pot face ca suferința emoțională să fie mai intensă, mai greu de ignorat sau de „închis” prin rațiune. Este o sensibilitate fiziologică naturală.

Femeia trăiește mai intens lipsa liniștii sufletești. Lipsa timpului pentru rugăciune, reculegere sau simplă odihnă sufletească face ca overflowing-ul să devină apăsător.

“Să nu crezi tot ce auzi,

Să nu faci tot ce poți,
Să nu spui tot ce știi,
Să nu dai tot ce ai.” (Sf Paisie de la Sihăstria)

„Să nu crezi tot ce auzi”
Este o invitație la discernământ, nu la suspiciune. Sfântul Paisie știa că mintea omului se poate umple cu zvonuri, păcate ale altora, griji, frici, informații inutile. Dacă le lași pe toate să intre, se naște exact overflowing-ul interior: un preaplin care te tulbură, nu te zidește.

„Să nu faci tot ce poți” nu înseamnă lene, nici comoditate, doar limita sănătoasă care te ferește de epuizare și de mândria perfecționismului. Omul nu este chemat să se zdrobească pe altarul eficienței, ci să lucreze împăcat. Când faci tot ce poți, nu mai rămâne nimic pentru odihna ta, pentru rugăciune, pentru cei dragi.

„Să nu spui tot ce știi”
este o mare înțelepciune. Adevărul nu se strigă la orice oră, oriunde.
Nu tot ce am eu în minte este de vreun folos altcuiva. Unele cuvinte pot răni, pot tulbura, pot provoca certuri, pot fi un prea-plin care nu trebuie vărsat pe alt om. Când îți verși orice gând, orice emoție, orice impuls, de fapt trăiești fără limite interioare, ceea ce aduce durere.

„Să nu dai tot ce ai” pentru că dăruirea fără discernământ ne lasă goi, epuizați, fără resurse pentru sine. Chiar și Hristos Se retrăgea în locuri pustii pentru a Se ruga, pentru a Se odihni. Dacă dai tot ce ai (timp, atenție, energie, bani, grijă) ajungi inevitabil în punctul în care nu mai ai din ce să dăruiești. E un „gol” care vine după un „preaplin”.

Cuvintele Sfântului Paisie sunt o lecție despre măsură, despre cumpătare, despre limite, pentru ca noi sa nu mai fim risipitori. Să filtrăm (nu tot ce vine trebuie primit), să ne controlăm (nu tot ce poți trebuie făcut), să tăcem cumpătat (nu tot ce știi trebuie spus), să dăruim cu măsură (nu tot ce ai trebuie împărțit). Toate acestea sunt antidotul overflowing-ului.

Tu ce îți amintești…?

Ce îți amintești din copilăria ta, despre perioada aceasta a postului Nașterii Domnului?

De-a lungul vieții, de la primele zvâcniri ale memoriei, se așază tainic în sufletele noastre întâmplări, oameni, clipe, imagini, arome, emoții…

Postul Crăciunului ne cheamă la aducere-aminte. Aduce nu numai amintiri de rețete, obiceiuri și pregătiri, dar și invitația de a ne întoarce în încăperea aceea mică din interiorul nostru unde încă stă copilul nevinovat care a fost acum câteva zeci de ani, care privea lumea cu încredere, care nu ținea supărarea, care plângea uneori cu lacrimi de crocodil, dar care știa cine e, fără să-i spună nimeni.

Ce îți amintești de el?
Poate îți amintești mâinile mamei care îți împleteau părul, zâmbetul și pupăturile zgomotoase ale bunicii când te primea pe prispă, liniștea de taină când se aprindea lampa cu gaz… curiozitatea, fragilitatea, curăția… toate rămase undeva, înăuntru, amorțite sub grijile zilnice.

Feminitatea adevărată, care nu se rezumă la aparențe, plină de delicatețe, de puterea de a îndruma și de a ocroti, pe toate le regăsim în această reîntoarcere. Când îți amintești cine ai fost, poți vedea mai limpede cine ești și ce vrei să devii.

Postul nu presupune doar efort, avem mai mare nevoie de tihnă, să ne putem auzi inima bătând, să-i studiem ritmul și starea în care se află... Să ne amintim de copilărie, dar și de darurile noastre, să încercăm să aducem pace, bunătate și rânduială în jurul nostru, prin simpla prezență.

Amintește-ți…
De zarva din Ajun, de bucuria colindelor, de simplitatea vieții de atunci, de fetița plină de viață care ai fost, de Dumnezeu care ți-a văzut fiecare pas și te-a ținut de mână chiar daca ai mai și uitat de El.

De aceea venirea Domnului în lume ca Prunc e atât de mișcătoare, pentru ca noi, arțăgoșii, nemulțumiții, înrăiții, să ne așezăm lângă iesle și spunem în șoaptă:
„Doamne, ajută-mi să-mi aduc aminte cum sa fiu iar copil nevinovat!”

“Ochi de pisică” de post

Fursecuri Ochi de pisică/Linzer 

 Ingrediente 

-150 ml ulei,

-150 g zahăr, 

-80 ml apă minerală (le face crocante), 

-1 linguriță esenta de vanilie, 

-1 vârf linguriță sare, 

-350 g făină, 

-1 linguriță praf de copt, 

-gem sau nuci pentru decor, de pus în mijlocul fursecului, într-o gropiță. 

Se amestecă ingredientele uscate, se adaugă cele umede și se amestecă, fără a topi complet zahărul.

Se modelează bile (le putem tăvăli prin zahăr tos pentru extra crocănțeală) și se aplatizează, apăsând cu degetul în mijloc pentru a adăuga gem/nuci (tocate grosier, amestecate cu puțin zahăr și puțină apă pentru a se carameliza frumos fără a se arde) în acea gropiță. 

Se coc rapid la 180 de grade Celsius, cam 30 minute (în cuptorul preîncălzit). 

Putem varia pornind de la această rețetă și alte sortimente:

• cu cacao: înlocuim 30 g făină cu 30 g cacao
• cu nucă: punem 50 g nucă măcinată și reducem făina cu 50 g
• cu cafea: 1 linguriță cafea instant în apă caldă (din cei 80 ml)
• cu portocală: coajă rasă + 1 lingură suc