Însemnări de weekend

 Pentru astăzi, sâmbătă, 9 august 2025, o altfel de filă de jurnal…

“Zinnia” (lelițe/cârciumarese) de pe mormântul tatălui meu, loc de popas pentru fluturi

Astăzi inima mea bate altfel… mai încet, mai apăsat, ca o vioară care cântă în surdină. E ziua în care tatăl meu a trecut pragul către viața veșnică. De atunci, dorul nu se mai măsoară în zile sau ani, ci în valuri care revin mereu, spălându-mi malul sufletului.

Eram încă un mugur de copil, nici trei primăveri împlinite, când mâinile lui mari, dar blânde ca frunza care mângâie vântul, m-au învățat să țin creionul și să desenez chipuri. Poate ar fi fost și el un artist așezat printre nume mari, dacă rădăcinile lui n-ar fi crescut într-un pământ modest, de oameni simpli de la țară. Dar a fost artistul copilăriei mele: mi-a pictat în inimă dorul de frumos, mi-a deschis uși către albumele de artă, mi-a vorbit despre Brâncuși, despre Tonitza, despre Luchian. Mi-a dăruit primele acuarele și mi-a pus în mână banii (din puținul pe care îl drămuia înțelept) cu care să mă înscriu la cursul de pictură.

O iubea pe mama în taina gesturilor mici: îi aducea reviste de modă ca pe niște buchete de vis, o îndemna să meargă la croitoreasa satului, ca să-și poarte frumusețea în haine croite din curaj și dorință. Îi aducea uneori flori pentru care mama îl mustra, deși îi zâmbea pe ascuns. 

Îi plăcea muzica tinereții lui Tudor Gheorghe, ca o punte între trecut și prezent. 

Pe noptieră, dicționarul de neologisme veghea nopțile, din el culegea în fiecare zi un cuvânt nou, ca pe o stea adăugată cerului său. Iubea integramele, liniștea, ținea gălăgia la distanță, ca pe un nor ce nu are ce căuta într-un cer senin.

Tata a fost un om cuminte, așezat, discret. Nu și-a îmbrăcat des dragostea în cuvinte, dar ea se simțea, nevăzută, ca un acoperiș sub care ploaia nu pătrunde. Am crescut cu certitudinea că, atâta timp cât el era acolo, lumea mea era întreagă. 

Nu mai este de trei ani printre noi, dar mă simt în comuniune cu sufletul lui, când mă gândesc la el mă trec uneori fiori de recunoștință. Îl știu acolo unde durerile tac și timpul nu mai rănește, unde Dumnezeu șterge orice lacrimă. Îi trimit în rugăciune tot ce nu mai pot rosti…

Îl port în mine pe tata, în felul în care zâmbesc, în felul în care tac, în felul în care privesc cerul. Și atunci când drumul meu se umple de pietre, îmi amintesc că el mă încuraja: „Hai, că poți, copilul meu cuminte.”

Negresa de post cea mai simplă

 Cred că deja o știe toata lumea, dar o pun aici pentru a fi la îndemână și când nu am carnețelul de rețete la mine. Am pregătit-o pentru mâine. 

Îmi place să pregătesc mâncăruri rapid și cât mai simplu, nu am răbdare pentru ceva mai migălos…

Ingrediente (eu coc in tava de tort cu diametrul de 30 cm):

• 500 ml Coca-Cola/ apă minerală/ apă plată 

• 250 g zahăr

• 150 ml ulei (eu folosesc de măsline, nu se simte gustul)

• 400 g făină

• 3 linguri cacao (cu vârf)

• 1 pliculeț praf de copt

• 1 lingură zeamă de lămâie/otet (mai ales dacă folosim apă plată)

• 1 linguriță esenta de rom 

• 1 praf de sare

+/- pentru extra gust și textură:

• O mână de miez de nucă (tocat grosier)

• Pentru decor 2 linguri gem (vișine, prune sau caise uns deasupra) sau zahăr pudră 

Peste ingredientele uscate se adaugă cele umede, se amestecă bine cu telul sau cu o lingură, se toarnă în tavă și se coace 30-35 minute sau până trece testul scobitorii. Este foarte bună a doua zi.
Praznic cu bucurie!

“Ia, draga mea…!”

 Simt nevoia să vorbesc despre una dintre măcinările care mă chinuiește de ani buni. Mi-am amintit de câte ori mi-am găsit alinarea în… ceva dulce 🍫🙁, de câte ori am îmbrățișat gândul care îmi dădea ghes: “Ia, draga mea, ceva dulce, ca să te simți mai bine! O meriți, ai avut o zi așa de grea!”

Uite-așa, în zilele în care mă dor umerii de la prea mult ținut în brațe, în care mă înfurii ușor din toate nimicurile, în care nu știu de câte zile nu m-am mai spălat pe cap, mă trezesc cedând ispitei, în liniștea unei case care doarme.

Mănânc pe fugă, pe ascuns, cu spatele la ușă, ciocolată, biscuiți, ceva rămas de la copii.

Nu mi-e foame, dar simt o lipsă, o nevoie stringentă de alint.

Nu o spun nimănui, dar uneori am impresia că dulcele e singurul care mă înțelege: e cuminte și mă așteaptă oricât e nevoie, nu cere nimic, nu plânge, nu face mizerie. Nu-mi cere să fiu „mamă bună” sau „femeie de treabă”.

Stă acolo, discret, mereu disponibil. Și-apoi, după ce îl înghit vine valul de rușine, promisiunile, gândul: „De mâine, gata.”

Dar mâine vine alene, iar golul nu pleacă.

Adevărul e că nu mănânc pentru că sunt pofticioasă. Sunt obosită și… singură luptând cu mori de vânt uneori.
Aș vrea să-mi spună și mie cineva: „Lasă tot, altceva este cu mult mai important acum…!”
Și nu știu dacă asta se poate schimba ușor. Nu știu dacă vreau detox sau cure minune. 

Dar continui să mă osândesc pentru că m-am alintat prost. Aș vrea să învăț să mă alint bine.

Aș vrea ca într-o zi, când totul pare prea greu, să aud un altfel de gând:
„Ia, draga mea… puțină liniște.”
Sau:
„Ia, draga mea… 30 minute de somn de amiază.”
Sau:
„Ia, draga mea, un pic de bucurie adevărată… fiindcă n-ai nevoie de zahăr ca să te bucuri.”

Sunt slabă, obosită, dar dornică să fiu stăpână pe mine însămi și… ceva mai râvnitoare.

Rugăciune în miez de noapte

Doamne, stii, eu nu-ți cer minuni mari.
Am nevoie de puțină pace în adâncul sufletului meu.
Tu știi că nu mi-e foame trupește, dar sunt subnutrită duhovnicește.
Tu știi că mi-e dor de mine cuminte și așezată, de râvna pe care o aveam, și ia-mi Tu greul ăsta tăcut din piept… și dacă nu merit să îl iei, stai Tu cu mine aici, în întunericul din miezul nopții.

Învață-mă să mă alint altfel decât cu ambalaje șifonate și promisiuni pentru mâine.
Dă-mi înapoi bucuria tuturor clipelor și iartă-mă că Te caut numai după ce-am gustat din tot ce nu mă satură și nu-mi e de folos…!

Maica Domnului, Tu nu te-ai luptat cu poftele trupului, cu lăcomia pântecelui, pentru că Tu ai fost cu totul curată și pregătită să naști pe Fiul lui Dumnezeu, fără durere, biruind rânduiala firii. Ajută-mi și mie să-mi biruiesc firea pătimașă, egoistă și atât de ușor coruptibilă! Învață-mă, acoperă-mă, alungă ispita pe care nu sunt în stare să o alung singură!

Amin.

Post cu râvnă la cele bune și de folos vă doresc!

Prăjitură cu nuci și dulce de leche

 

200 g zahăr
8 ouă
Un praf de sare
Vanilie
200 g nuci măcinate 
200 g făină cernuta
Un plic praf de copt.
Se bat de se umflă ouăle întregi cu zahărul, apoi se adaugă pe rând celelalte ingrediente, amestecate la mixer.
Se coace la 180 °C 30-35 minute, se lasă puțin la răcorit, se îmbracă în lapte condensat caramelizat (1/2 dintr-o cutie, se găsește la Auchan).

Jurnal duminical

Duminica, 27 iulie, Sfântul Mare Mucenic Pantelimon

Plouă. Slavă Domnului!
Săptămâna aceasta căldura a fost istovitoare, parcă ne-a încercat răbdarea. Copiii, fiecare cu ritmul, cu trăirea și năzdrăvăniile lui, m-au ținut în gardă de dimineață până târziu în noapte. Și totuși, azi, duminică, e liniște. Plouă liniștit, ca un dar ceresc.
Am reușit să ajungem cu toții la Sfânta Liturghie. Nu știu cum a fost pentru ceilalți din biserică, dar pentru mine, și azi ca de obicei, a fost o mică Golgotă, ba Porfirie se agită, ba Rafaela preferă să se joace și să râdă afară cu prietena ei de când se știe, Sofia, ba adolescenții care nu știu cum să plece mai târziu spre biserică, sau vreunul dintre ei se simte lezat de vreo privire a unui vârstnic prezent la slujbă… simt că fară Trupul și Sângele Domnului nu aș putea continua. Această Taină este stâlpul meu în mijlocul furtunii domestice. In casa noastră fiecare copil trăiește altă luptă. Cel mic e în plină criză a dorinței de autonomie. “Nu vreau!”, “Eu singur!”, “Lasă-mă!”. Uneori mă doare cât de repede vrea să fie mare, și alteori mă doare cât de puțin înțeleg eu ce-i trebuie cu adevărat. Încerc să-i ofer fermitate și blândețe, dar nu-mi iese întotdeauna. Mă rog Maicii Domnului să pună gingășie în vocea mea. Fetița mijlocie, la cei opt ani ai ei, are întrebări despre prietenie, despre răutate, despre diferența dintre comportamentele altor copii. Îi văd sufletul cum se zbate între candoare și realitatea lumii. Odată mi-a zis: “Mami, de ce îmi vine să plâng chiar dacă nu am motiv?” Nu am știut ce să îi spun, poate am greșit afirmând că îngerul păzitor îi șoptește că a greșit undeva și fără să își dea seama regretă fapta aceea.
Iar cel mare… e deja în tranziție către lumea adulților. A început să se răzvrătească. Îl simt cum se frământă, cum caută sensul vieții, dar mai ales cum mă provoacă fără să vrea, să ies din confortul meu și să-i răspund cu dragoste… în loc de iritare. Îi spun în gândul meu adesea, când nu reușim să ne înțelegem: “Numai Dumnezeu știe ce plan are cu tine.” Și mă retrag, ca să nu stric mai mult. Nu știu dacă fac bine sau rău, dar mă rog să îl ocrotească Maica Domnului, ea este mama cea mai bună pentru toți.

Această săptămână mi-a arătat, mai mult ca alte dăți, că nu pot face nimic bun fără Hristos. Mă trezeam dimineața cu promisiuni: azi nu țip, azi am răbdare, azi nu-i mai ameninț, azi găsesc timp pentru fiecare. Și totuși… la finalul fiecărei zile, simțeam că am eșuat, semn ca atunci e momentul smeririi.

Azi plouă. Copiii sunt prin casă, fiecare cu altă preocupare. Unul colorează, altul citește, cel mic doarme. Nimic spectaculos, dar în inima mea e un amestec de recunoștință și teamă ca starea aceasta de liniște este temporară. 

Sunt convinsă că Hristos nu vine doar în liniștea mănăstirilor sau în tihna rugăciunii de noapte, că vine și în haosul unei mame cu șapte (sau 10 sau 15) copii de vârste diferite, care încearcă din răsputeri să nu se risipească de tot. Vine în ploaia asta care bate pe acoperiș și ne răcorește trupurile… și sufletele.

Sunt multe clipe grele în viața unei mame, dar nu ne lasă Hristos singure, El ne vede și Maica Domnului ne ocrotește. Chiar dacă nu avem timp de pravile lungi, fiecare “Doamne, miluiește-mă!” spus cu atenție și cu trăire ne apropie de cer.

Săptămâna care începe poate nu va fi mai ușoară, dar să rămânem în strădanie, în răbdare, să așteptăm cu nădejde și cu dragoste să se liniștească furtuna din sufletele copiilor.

Rugăciunea mamei

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Tu, Care ai binecuvântat nunta din Cana și ai crescut la sânul Maicii Tale Sfinte, primește această trudă a mea, care sunt mamă și slujitoare în casa mea.

Dă-mi, Doamne, răbdare când glasurile copiilor mei se ridică mai tare decât inima mea. Dă-mi înțelepciune când nu mai știu ce să răspund, și dă-mi blândețe atunci când ispita mâniei mă cuprinde.

Învrednicește-mă să fiu chip de lumină pentru pruncii mei, prin dragoste și jertfă tainică, fără prea multe cuvinte.

Spală cu harul Tău neputințele mele,
împlinește cu puterea Ta ceea ce nu reușesc eu, binecuvintează fiecare lacrimă pe care o vărs pentru binele lor.

Ocrotește-mi copiii, Doamne, de tot răul și de toată rătăcirea. Pune Tu în inimile lor sămânța credinței și trimite-le oameni buni în cale, care să-i învețe să Te iubească, iar când vor crește, să nu se depărteze de Tine, să Te urmeze cu nădejde.

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, Maică a tuturor mamelor, învață-mă să nu mă plâng, sa nu cârtesc, să mă rog, să nădăjduiesc, să țin aprinsă candela rugăciunii pentru copiii mei oriunde s-ar afla, oricum ar fi.

Doamne, nu Îți cer o viață ușoară, ci putere să o trăiesc pe placul Tău. Fă-i pe copiii aceștia să Te cunoască pe Tine, aici și în Veșnicie.

Amin.

Răstimp

 Simt că lumea se schimbă într-un mod înfricoșător, ca valorile se răstoarnă, păcatul devine normă, iar adevărul este batjocorit… la fel ca în “răstimpul” menționat în text.
Ce înseamnă să nu ne lepădăm de Domnul, cum spunea Sfânta Rahila de Borodino?

💎Mărturisirea credinței în mijlocul furtunii

Nu trebuie să ne închipuim că lepădarea de Dumnezeu vine doar prin declarații publice. Uneori vine prin tăcerea noastră, prin frică, prin lipsa de curaj în fața valului de necredință care pătrunde peste tot: în școli, în media, în comunități, uneori chiar și în propriile familii.

De exemplu, în cazul celor care nu postesc, deși ar putea și nu sunt într-o situație ca boala, sarcina, alăptarea, sau făptuiesc munci fizice grele, nu mâncarea e problema, ci atitudinea sfidătoare la adresa rânduielii bisericești: „Fac cum vreau, nu mă interesează ce a rânduit Dumnezeu.” Ei nu vor să știe cum postul e iubire, e ascultare, e cruce mică dusă cu smerenie. Și dacă n-au postit, dar au simțit mustrare, e un semn că Hristos îi cheamă înapoi, fiindcă El nu leapădă pe nimeni care vrea să se întoarcă… 

Dragă mamă, dacă îți pui genunchii jos și spui „Doamne, ai milă de mine și de copiii mei!”, nu te-ai lepădat. Te ții de Dumnezeu mai strâns decât oricând. Într-o lume care respinge rugăciunea, faptul că tu încă te rogi este un act de mărturisire. Într-o lume în care postul este o prostie, faptul ca tu postești este dovada cu tu îți porți crucea cu sfială.

💎 Nu te teme pentru copiii tăi fiindcă Dumnezeu este mai puternic decât haosul

Frica pentru viitorul copiilor ei e una dintre cele mai grele poveri pe care o mamă le poartă. Cum vor rezista ei într-o lume fără rușine, fără credință, fără repere? Ar fi bine să nu uităm că nu noi suntem salvarea lor, Hristos este.

Crește-i în iubire, roagă-te pentru ei, binecuvântează-i când pleacă de acasă, arată-le că în miezul haosului există un refugiu: Dumnezeu. Tu nu poți fi peste tot cu ei, dar El poate.

💎 Fii lumină în casa ta, chiar dacă afară este beznă 

Nu putem noi schimba lumea luminând-o dar putem aprinde o scânteie în propria casă, prețuind icoanele, ținând rânduiala rugăciunii zilnice alături de copii, citind un psalm în miezul unei nopți în care nu mai putem dormi de griji. Asta e mărturisire, chiar dacă ni se pare că nu mai putem… nu ne-am lepădat. Hristos este cu noi, mai ales atunci când ne recunoaștem slăbiciunea.

💎 Pocăința este darul mamei care plânge în taină

Simtim adesea că nu suntem destul de puternice, destul de prezente, destul de bune, ca ne pierdem răbdarea, ca ne părăsește nădejdea. La fel ca Sfântul Apostol Petru, putem plânge și ne putem ridica.
Lepădarea nu este totuna cu sfârșitul dacă urmează pocăința. Fiecare femeie care se întoarce cu ochii, cu vocea, cu brațele, cu sufletul către Dumnezeu este o mamă care rescrie viitorul unei generații.

💎 Suntem încredințate Maicii Domnului

Fecioara Maria, Maica Vieții, știe durerea unei mame, stie ce înseamnă să îți vezi Fiul batjocorit, condamnat, omorât de lume. Ea ae roagă pentru fiecare mamă care plânge în ascuns, pentru fiecare copil rătăcit, pentru fiecare suflet rănit. Suntem datoare să ne încredințăm ei și să nu ne temem.

A rămâne credincioasă lui Dumnezeu nu înseamnă să nu cazi, înseamnă să te ridici din nou și din nou, cu ochii spre Cer.
Să nu te lepezi de Domnul înseamnă să nu-L lași din inimă, chiar dacă simți că lumea ți se prăbușește.
Chiar atunci când bâjbâim în întuneric, Dumnezeu ne vede, ne aude, ne știe și este cu noi dacă Îi cerem…

Țara arde și baba se piaptănă

 Este ziua Sfântului Ilie, cel ce a chemat focul din cer si oamenii la trezire.

An de an, când îl pomenim, mă trece un fior. Sfântul Ilie nu este blând ca ceilalți sfinți, el nu se face cunoscut prin șoapte dulci și mângâietoare, îl caracterizează asprimea: strigăt, tunet, mustrări și foc care curăță.

El nu s-a lăsat amăgit de aplauze, nu s-a mulțumit cu o viață „comodă”, în schimb a ieșit în pustiu, la rugăciune. 
Cred că ne e greu să-L privim pe Sfântul Ilie așa familiar, pentru că el ne arată și focul din lume, și focul care lipsește din noi și uneori ne doare.

„Țara arde și baba se piaptănă…”
O vorbă veche, aproape folosită în glumă. Dar dacă o spui încet și rar începe să devină o durere. Țara chiar arde…
Copiii ni se culcă flămânzi fie de paine, fie de afecțiune.
Tinerii zâmbesc larg în poze afișate în spațiul virtual, dar se luptă cu depresia în tăcere.
Familii întregi trăiesc iadul departe de Hristos.
Oamenii nu mai găsesc rostul vieții și se sting pe dinăuntru, încet.
Ne tulbură zvonuri de războaie, boală, se simte confuzie, vârtej de griji și lipsă de sens.
Și chiar în acest peisaj… noi ne pieptănăm. Încă ne preocupă buclele perfecte, vacanțele exotice, numărul de urmăritori și de like-uri, meniul bogat al fiecărei săptămâni, rochia de petrecere, tematica aniversării ce va urma.

Nu, toate acestea nu sunt rele în sine, însă pun stăpânire pe noi și devin tot ce ne mai interesează, ne pieptănăm cu ele… în timp ce casa și orașul și țara noastră ard.
Toate ard de foame de Dumnezeu, de sens, de iubire adevărată.

Și totuși cum se împacă această durere cu porunca:
„Bucurați-vă pururea, rugați-vă neîncetat”?
Cum putem să ne bucurăm, când vedem atâta durere?
Găsim răspunsul chiar în viața Sfântului Ilie: după ce a înfruntat prorocii minciunii și a văzut poporul căzând în necredință a fugit în pustiu. Acolo, în pustiu, în durere și în singurătate, Dumnezeu i-a vorbit printr-o adiere lină.

Cu alte cuvinte bucuria nu vine din evadare, dar este adusă de căutarea și chemarea prezenței blânde a lui Dumnezeu, fără a fugi de durere, punând-o înaintea Lui, cu nădejde. Adevărata bucurie nu înseamnă să închizi ochii la ce se întâmplă, înseamnă să știi că, deși lumea arde, în tine poate arde candela credinței care luminează, încă nu s-a stins, și orice speranță este aducătoare de bucurie.

Nu pot eu salva lumea, dar îmi pot mângâia copiii, pot face o rugăciune pentru tinerii rătăciți, pot deveni o babă care nu-și piaptănă  părul, ci își aranjează inima și o face curată, vie, primitoare pentru Hristos.

În cinstea Sfântului Ilie, poate ar fi bine să ne întrebăm unde ne arde casa sau unde am lăsat focul lui Dumnezeu să se stingă…?

„Doamne, pune și în mine un strop de lumină: dragostea care nu piere.”