Însemnări de weekend

 Pentru astăzi, sâmbătă, 9 august 2025, o altfel de filă de jurnal…

lelițele de pe mormântul tatălui meu, loc de popas pentru fluturi

Astăzi inima mea bate altfel… mai încet, mai apăsat, ca o vioară care cântă în surdină. E ziua în care tatăl meu a trecut pragul către viața veșnică. De atunci, dorul nu se mai măsoară în zile sau ani, ci în valuri care revin mereu, spălându-mi malul sufletului.

Eram încă un mugur de copil, nici trei primăveri împlinite, când mâinile lui mari, dar blânde ca frunza care mângâie vântul, m-au învățat să țin creionul și să desenez chipuri. Poate ar fi fost și el un artist așezat printre nume mari, dacă rădăcinile lui n-ar fi crescut într-un pământ modest, de oameni simpli de la țară. Dar a fost artistul copilăriei mele: mi-a pictat în inimă dorul de frumos, mi-a deschis uși către albumele de artă, mi-a vorbit despre Brâncuși, despre Tonitza, despre Luchian. Mi-a dăruit primele acuarele și mi-a pus în mână banii (din puținul pe care îl drămuia înțelept) cu care să mă înscriu la cursul de pictură.

O iubea pe mama în taina gesturilor mici: îi aducea reviste de modă ca pe niște buchete de vis, o îndemna să meargă la croitoreasa satului, ca să-și poarte frumusețea în haine croite din curaj și dorință. Îi aducea uneori flori pentru care mama îl mustra, deși îi zâmbea pe ascuns. 

Îi plăcea muzica tinereții lui Tudor Gheorghe, ca o punte între trecut și prezent. 

Pe noptieră, dicționarul de neologisme veghea nopțile, din el culegea în fiecare zi un cuvânt nou, ca pe o stea adăugată cerului său. Iubea integramele, liniștea, ținea gălăgia la distanță, ca pe un nor ce nu are ce căuta într-un cer senin.

Tata a fost un om cuminte, așezat, discret. Nu și-a îmbrăcat des dragostea în cuvinte, dar ea se simțea, nevăzută, ca un acoperiș sub care ploaia nu pătrunde. Am crescut cu certitudinea că, atâta timp cât el era acolo, lumea mea era întreagă. 

Nu mai este de trei ani printre noi, dar mă simt în comuniune cu sufletul lui, când mă gândesc la el mă trec uneori fiori de recunoștință. Îl știu acolo unde durerile tac și timpul nu mai rănește, unde Dumnezeu șterge orice lacrimă. Îi trimit în rugăciune tot ce nu mai pot rosti…

Îl port în mine pe tata, în felul în care zâmbesc, în felul în care tac, în felul în care privesc cerul. Și atunci când drumul meu se umple de pietre, îmi amintesc că el mă încuraja: „Hai, că poți, copilul meu cuminte.”