Frumusețea cumințeniei


Se întâmplă uneori să mă întreb singură de ce mă port așa simplu. Sau de ce nu mă las, din când în când, influențată de modă, de culorile „în tendințe”, de ceva mai îndrăzneț. Și îmi reamintesc răspunsul: imi e adânc întipărită în suflet o vorbă pe care o spunea adesea duhovnicul meu din adolescență: „Felul în care te porți și te îmbraci e o prelungire a felului în care te rogi.

Ca femeie, ca mamă, ca soție de preot, am simțit de multe ori cât de mult contează nu doar ceea ce spunem, ci și ceea ce arătăm prin viața noastră de zi cu zi. Haina nu este totul, desigur. Dar modestia, cumințenia, curăția sunt ca niște flori: se simt, nu strigă, dar lasă mireasmă.

Am citit cândva printre cuvintele Sfântului Paisie Aghioritul:
Frumusețea femeii este smerenia, buna-cuviință. Hristos nu Se uită la hainele noastre, ci la inima noastră. Dar, ceea ce purtăm arată ce avem în inimă.
A spus-o simplu, dar adânc. Pentru că, de fapt, nu e vorba de interdicții sau reguli. E vorba de alegeri care izvorăsc din iubire: din iubirea față de Dumnezeu și din dorința de a nu stârni în jurul nostru tulburare, ci pace.

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul, pe care l-am îndrăgit mult în ultimii ani, ne îndeamnă la ceva și mai greu, dar și mai frumos:
Simplitate și bunătate — asta-i totul pentru a dobândi harul dumnezeiesc.

Trăim într-o lume agitată, plină de imagini, de presiuni, de comparații. Dar am descoperit că în locul unde locuiește simplitatea vine și libertatea. Libertatea aceea interioară care te ajută să nu mai fii înfricoșat de ce spune lumea, ci atent la ce șoptește Dumnezeu în inimă.

Mi-a luat ani buni să înțeleg că haina poate fi o mărturisire tăcută. Fără ostentație, fără judecată. Doar o prezență liniștită care spune: „Sunt a Domnului.” Îmi aleg hainele cu gândul că vor vorbi înainte ca eu să o fac. Că vor reflecta nu cât de „la modă” sunt, ci dacă sunt în pace cu sufletul meu.


Despre culori și căldura discreției

Mi-au plăcut întotdeauna culorile. Deși aveam tendința să cred că evlavia se măsoară în tonuri de cenușiu, în timp am învățat că nu orice culoare se potrivește oricând, oriunde, cu oricine, nici măcar cenușiul. A fost un proces lent, cu tatonări, cu întrebări, cu rugăciuni. De multe ori, înainte de a ieși pe ușă, îmi întrebam conștiința (nu oglinda) dacă ceea ce port e „cuviincios” și dacă, văzându-mă cineva, ar rămâne cu un gând curat sau cu tulburare.

Am înțeles că și culorile au glas. Unele strigă, altele vorbesc liniștit, altele îmbrățișează privirea fără să o forțeze. Așa am început să aleg tonuri calde, cuminți, care dau sufletului o așezare. Nu pentru că o lege le interzice pe celelalte, ci pentru că am început să simt ce transmite fiecare.

Îmi vine mereu în minte un dialog cu îngerul meu păzitor, văzându-mă
 în oglindă cu o eșarfă vișinie intensă, aud sfatul lui blând, dar cu sens, șoptit în gândul meu:
Roșul cere bătaie de inimă, dar uneori e mai bine să tacă și haina, nu doar gura.”
Cândva nu înțelegeam gândul acesta pe deplin. Acum, după ani de trăire aproape de altar, între copii, oameni, spovedanii și liturghii, știu ce înseamnă. Unele culori se potrivesc bucuriei din casă, în prezența soțului, a copiilor. Dar în lume, printre oameni de tot felul, e bine ca hainele noastre să inspire liniște, nu neliniște.

Asta nu înseamnă să trăim în bej și negru, dar să iubim culorile care nu cer să fie privite. Culorile care însoțesc, nu domină. Uneori, o bluză într-un verde frunză, o rochie într-un albastru rugător, un maron pământiu — spun mai mult despre feminitate și frumusețe decât orice ținută îndrăzneață. Pentru că, dacă frumusețea vine din interior, atunci și culoarea care o învelește trebuie să-i semene: caldă, discretă, echilibrată.

De fapt, nu este vorba de modă, ci de măsură. Și această măsură, bunul simț, nu se învață doar din cărți, ci și de la femei credincioase, de la maici, de la mame care au trăit cu crucea pe umăr și cu dragoste în ochi.

Am ajuns să cred că, în lumea noastră zgomotoasă, culorile cuminți sunt o formă de smerenie vestimentară. Ele nu ne ascund, ci ne așază în ochii oamenilor și ai lui Dumnezeu.

Accesorii care nu smintesc:
 frumusețea detaliului discret

Recunosc, mi-au plăcut mereu lucrurile frumoase. O broșă moștenită de la bunica, o pereche de cercei mici primiți la naștere în dar uitați într-o cutiuță de bijuterii, o batistă brodată, pusă în geantă cu gândul la mama. 

Nu cred că Dumnezeu ne cere să fim monotone sau neîngrijite, ci dimpotrivă. Cred că ceea ce facem cu drag, cu grijă, cu bun-simț poate fi o formă de recunoștință pentru darurile primite.
Dar aici intervine o finețe duhovnicească pe care o observăm mai ales la maicile bătrâne și de la femeile evlavioase pe care le-am întâlnit în sate și mănăstiri: nu tot ce este frumos trebuie și purtat. Nu tot ce ne stă bine ni se și cuvine.

Accesoriile — fie ele bijuterii, genți, eșarfe, încălțări — vorbesc, și ele. Ele pot întregi o ținută aleasă cu bun-gust, dar pot și dezechilibra o haină simplă, atrăgând privirea acolo unde nu e nevoie. Nu este păcatul în obiectul în sine, ci în intenția cu care îl purtăm și în efectul pe care îl are asupra celor din jur.

Modestia nu înseamnă să fii lipsită de frumusețe, ci să fii atentă la măsură, context și folos.
Nu purta ceea ce atrage priviri străine asupra ta”, își spune o femeie înțeleaptă. „Păstrează lucrurile dragi pentru ceasuri curate.
Pastrez câteva accesorii simple, de suflet: ceasul, verigheta, inelul Sfintei Ecaterina, cruciulița de la gât. Încerc să port doar ceea ce nu umbrește lumina feței și nu deviază privirea celui care mă întâlnește. Dacă un cercel e prea mare, o brățară prea sclipitoare, o geantă prea țipătoare mă întreb: „De ce aș simți nevoia să atrag atenția?” Dacă răspunsul nu e curat, le las deoparte.


Într-o lume în care totul se vinde cu etichete, cu strălucire și cu vitrină, femeia creștină e chemată la o altfel de eleganță: una a discreției, a curăției inimii, a bunului-gust care nu urmează trenduri, ci adevăruri. Iar un accesoriu purtat cu smerenie poate fi o tăcută împodobire a sufletului… sau, dimpotrivă, o umbră în plus, dacă nu e bine cântărit.

Sunt multe femei în Biserică, simple, necunoscute, care au un chip atât de frumos, deși nu poartă nimic strălucitor. Ochii lor lucesc de pace. Mișcările sunt calme. Hainele, discrete. Și totuși, lasă o amprentă adâncă. Asta e frumusețea pe care o caut eu însămi…

 Frumusețea care rămâne

Nu știm niciodată cine ne privește. Poate o adolescentă care caută un model. Poate un suflet tulburat care are nevoie de o rază de liniște. Poate un om care, fără să spună nimic, se întreabă dacă Hristos mai poate fi întâlnit în lumea asta grăbită.
Și-atunci, ne întrebăm: 
Ce spune haina mea despre mine? Ce las în urmă când trec?
Nu suntem chemate să fim „perfecte”, nici să ne ascundem frumusețea, ci să o împodobim cu înțelepciune, cu simplitate, cu har. Să arătăm că feminitatea nu stă în stridență, ci în echilibru. Că frumusețea adevărată nu atrage atenția, ci o liniștește. Că o femeie care Îl iubește pe Hristos nu are nevoie să se afirme cu voce tare, fiindcă lumina ei se vede fără cuvinte.

O eșarfă purtată cu eleganță, o haină curată, o culoare caldă, o cruce discretă la gât — sunt detalii care spun cine suntem, fără să fim nevoite să explicăm. Sunt felul nostru de a spune: „Doamne, și eu Te urmez, chiar și aici, în mijlocul lumii.
În fiecare dimineață, când deschidem dulapul, avem o alegere. O alegere tăcută, dar care poate fi o mărturisire a inimii. Să ne rugăm ca Domnul să ne dea înțelepciunea de a purta nu doar haine, ci purtare de grijă pentru sufletul nostru și al celor pe care îi întâlnim.

Și atunci, chiar dacă nu vom fi remarcate, vom fi simțite. Iar frumusețea care izvorăște din inimă  nu se demodează niciodată.





Scrisori

 

În viața oricărei femei vin momente în care cuvintele nu mai sunt de ajuns, iar inima caută ceva mai adânc decât sfaturi sau îmbrățișări. Caută o mamă. Nu doar o figură blândă, ci o prezență reală, duhovnicească, care înțelege fără să întrebe, care mângâie fără să judece.
 Pentru noi, femeile apropiate de Biserică, Maica Domnului nu este doar un simbol, este refugiu, sprijin, răspuns și uneori singurul glas care ne mai vorbește când toate celelalte tac.


 Aceste scrisori sunt gânduri simple, sincere, scrise din perspectiva unor vârste sau ipostaze diferite: în adolescență, ca mamă de copii mici, ca văduvă, ca femeie trecută de 80 de ani. Prima ipostază am trăit-o în urmă cu 25 de ani, a doua este cea din prezent, iar ultimele două ipostaze sunt imaginate așa cum mi-aș fi dorit ca mama și bunica mea să o simtă pe Maica Domnului…

Scrisoarea I

„Mă simt mică, dar Tu mă vezi”

Maică Sfântă,
toți îmi spun cine ar trebui să fiu: mai frumoasă, mai încrezătoare, mai atentă, mai bună. Dar eu nu știu cine sunt. Uneori mă simt pierdută chiar și când zâmbesc. Am prieteni, dar parcă nu mă aude nimeni cu adevărat.
Tu mă vezi, nu-i așa?
Tu… ai fost și Tu fată. Ai trăit și Tu în tăcere, cu întrebări în inimă. Ai spus „da” când nici nu știai încotro duce acel drum.
Ajută-mă să mă încred în Dumnezeu chiar și atunci când nu mă înțeleg nici pe mine. Spune-mi că nu trebuie să fiu perfectă, doar credincioasă. Că nu trebuie să mă tem: Tu ești cu mine.

Scrisoarea a II-a 

„Ajută-mă să iubesc, chiar dacă sunt piatră seacă ”

Preasfântă Maică,
astăzi nu mai știu ce să fac. Copiii mei trag de mine din toate părțile, casa e un haos, iar sufletul meu – o casă părăsită.

Mă uit la icoana ta, cum Îl ții pe Prunc în brațe, și mă întreb: Tu cum ai făcut? Cum ai iubit fără să obosești? Cum ai rămas întreagă când lumea ți-a sfâșiat Fiul?
Ajută-mă, Maică!
Dă-mi o picătură din răbdarea ta, o fărâmă din tăcerea ta, o clipă din pacea ta. Și, mai ales, învață-mă să-L țin pe Hristos în inimă, așa cum L-ai ținut Tu în brațe.

Scrisoarea a III-a 

„În liniștea mea Te aud cel mai bine”

Maica Domnului,
nu e ușor să fii singură. În jurul meu, lumea se mișcă în perechi, în familii, în strigăte și râsete. Eu trăiesc în liniște. Uneori mă doare. Alteori mă regăsesc.
Tu, Maică, ai știut ce înseamnă tăcerea. Ai știut ce înseamnă să fii cu Dumnezeu în ascuns. Învață-mă și pe mine să nu confund liniștea cu golul. Să nu-mi pierd curajul. Să Te simt aproape, chiar dacă nu mă ține nimeni de mână.
Îți dăruiesc inima mea – umple-o Tu cu liniștea Ta.

Scrisoarea a IV-a 

„Îți mulțumesc că nu m-ai uitat”

Maica Domnului,
nu mai am puteri, dar am multe amintiri. Am trecut prin ierni grele, prin veri de singurătate, prin toamne de pierdere și primăveri de speranță. Și în toate, Tu ai fost acolo, chiar dacă nu Te-am văzut.
Ți-am cerut ajutorul când eram tânără. Ți-am cerut sănătate, răbdare, dragoste. Și Tu mi-ai dat. Nu tot ce am vrut, dar tot ce aveam nevoie.
Acum nu mai cer mult. Doar să nu mă lași la capăt. Când n-o să mai pot rosti rugăciuni, spune-le Tu pentru mine.
Îți mulțumesc că ai fost mama mea tăcută în toate aceste decenii. Și dacă se poate, Maică, spune-I Fiului tău că Îl iubesc, chiar și atunci când îmi tremură mâna și nu mai pot face cruce.

Scrie și tu o scrisoare!

Poate nu ai scris niciodată o scrisoare cu așa destinatar. Poate nu știi cum să o faci. Încearcă puțin! Gândește-te la ce ți-ai dori să-i spui Maicii Domnului dacă ai avea cinci minute în fața ei. Nu trebuie să fie frumos, doar sincer.
Închide ochii și scrie-i cu sufletul, din condeiul tău fără cerneala. Ea înțelege și răspunde mai repede decât ne-am aștepta.








Din grădina cu povești

lăcrămioare, mărgăritar sau floarea Maicii Domnului

Când ne-am întors în oraș după vacanța petrecută la țară, in curtea blocului înfloriseră lăcrămioarele. Nu pot descrie cat de frumos miros și cat de îmbucurătoare e atmosfera acum!

Lacrimi mici, de bucurie,
Varsă îngerii în noapte,
Feerie, reverie
De miresme și de șoapte.

Iar în tainică umbrire,
Zâna florilor coboară
Peste blânda adormire,
Cu-n sărut le împresoară...

Rușinate se apleacă,
Toate strânse laolaltă,
Și se-ascund ca într-o joacă
În culcuș de frunză-naltă.

În sclipiri de rouă sfântă,
Zorii le mângâie fața,
Domnul iar binecuvântă
Lăcrămioarele și viața!...
  

-Camelia Ciubotaru 



Calendar duhovnicesc pentru mămicile ocupate

„Mamă, hai cu mine să ne rugăm…”

Inima mi-e și mie undeva între oboseală și dor.


Suntem multe, femei trăind în ritm alert, cu zile pline și nopți scurte. Vrem să fim acolo pentru copiii noștri, pentru soț, pentru casa noastră, pentru comunitate. Și undeva, aproape invizibil, sufletul nostru se uită lung la Dumnezeu și-L întreabă: „Mai e timp și pentru relația mea cu Tine, Doamne?”

Da. Este. Nu tot timpul acela lung, tihnit, ideal, pe care ni-l imaginăm. Dar clipe de tihnă și hrană sufletească pot apărea în orice zi. De aceea, îți propun un calendar duhovnicesc pentru mamele ocupate – ca tine și ca mine.

Fiecare săptămână are o temă mică, o rugăciune scurtă și o faptă simplă. Nu-i nevoie să faci totul perfect. E nevoie doar să-L inviți pe Dumnezeu în universul tău. El va face restul.

Săptămâna 1
Timpul e dar, nu dușman

Doamne, binecuvintează începutul și sfârșitul fiecărei zile. Umple-mi clipele cu prezența Ta.

💠 Oprește-te 1 minut în fiecare dimineață (poate chiar în timp ce încălzești laptele pentru cei mici). Spune în șoaptă sau în gând:

Ziua aceasta e a Ta, Doamne. Fă-mă părtașă la lucrarea Ta în ea.


Săptămâna 2
Cuvinte care vindecă


Doamne, pune pază gurii mele și înțelepciune în ceea ce le spun copiilor mei.

💠 Alege cu atenție un moment în care să încurajezi un copil, pe soț sau pe o altă mamă. Un compliment sincer, o vorbă bună, o binecuvântare tăcută.

Săptămâna 3
Lucrurile mici au putere mare


Îți dau, Doamne, faptele mele mici – spală-le, curățește-le, umple-le cu har.


💠 Fă o faptă bună ascunsă. Pune o gustare în plus în ghiozdanul copilului pentru un coleg. Lasă o floare pe banca din fața bisericii. Trimite un mesaj de încurajare anonim.

Săptămâna 4
Sufletul tău e și el copilul cuiva


Doamne, amintește-mi că și eu sunt fiica Ta. Ajută-mă să fiu vrednică de aceasta.

💠 În fiecare zi rezervă-ți un moment de liniște, așază-te în fața icoanei sau lângă o căndeluță și citește un psalm, o pagină dintr-o carte duhovnicească sau chiar o rugăciune simplă. Oferă-i sufletului tău 10 minute de tihnă.

Și dacă nu reușesc?

Nu suntem aici pentru performanță, ci pentru prezență. Poți relua o săptămână, poți sări o zi. Dumnezeu nu ține condică. El ține deschisă poarta Sa.

Cu pași mici putem ajunge departe.


Cu drag și rugăciune,

Andreea


Când nu mai pot de sete fug la Izvor

 

Sunt zile în care inima noastră tace. Nu din răzvrătire, ci dintr-o oboseală tăcută. Uneori din durere, alteori pur și simplu dintr-o împietrire fără nume. Avem zile în care ne simțim strivite nu de suferințe mari, ci de deșertăciunile lumii, de griji, de rutina care ne apasă.

În ziua prăznuirii Izvorului Tămăduirii Maica Domnului șoptește blând către fiecare dintre noi:

Vino la Mine. Eu pot să-ți dau iarăși inimă vie.”

Maica Domnului nu e doar Ocrotitoarea celor ce trec prin boală, ci și a celor ce nu mai simt. A celor care merg prin sărbători cu pasul grăbit, dar cu sufletul absent. Ea nu ne cere lacrimi dacă nu le avem, dar ne primește și tăcerea. 

În fiecare dintre noi este o fântână adâncă. Maica Domnului nu vine cu zgomot să o scoată la lumină. Ea lucrează blând, aducând la suprafață o picătură de apă vie, numai să îi cerem și să ne-o dorim, fiindcă din dragostea și durerea ei de acum o săptămână- când a trecut sabia prin inima sa- avem astăzi șansa mângâierii și alinării tuturor durerilor noastre.


Când simți ca te împuținezi, deși e sarbatoare…

în satul nostru- miniatura din curtea bisericii 

 Zilele acestea sunt pline – de slujbe, de mese, de întâlniri, de mișcare, de bucurii și de responsabilități. Dar tocmai de aceea, e cu atât mai important să păstrăm o inimă atentă, care nu uită de ce ne bucurăm și cu Cine ne bucurăm.


După zilele intense de Paști, firea omenească poate obosi, și e firesc. Dar trăirea nu trebuie confundată cu euforia. Nu trebuie să simți mereu ceva „mare” ca să fii aproape de Hristos. Uneori, tocmai liniștea de după vâltoarea praznicului e spațiul unde Hristos Se lasă întâlnit mai adânc.


Ca să nu alunecăm în rutină, să facem un lucru simplu: recunoștință. În fiecare zi a Săptămânii Luminate, să ne oprim timp de câteva clipe și să spunem în gând: «Hristos a înviat pentru mine. Astăzi. Nu doar acum două mii de ani.» Și să ne aducem aminte că fiecare zi din Săptămâna Luminată este ca o prelungire a Duminicii Paștelui – nu e o succesiune de zile, ci o singură zi trăită în șapte feluri.


Iar când vine și praznicul Sfântului Gheorghe, să ne aducem aminte că sfinții sunt cei care au trăit Învierea din plin – în suferință, în curaj, în biruință. Sfântul Gheorghe nu e un „alt” praznic, ci o icoană vie a Învierii: un om care a murit pentru Hristos și a trăit veșnicia deja.


Dacă ne simțim copleșite de ritm, să nu ne învinovățim, dar nici să nu ne lăsăm pradă inerției. Să căutăm simplitatea. Să aprindem o lumânare. Să facem o rugăciune scurtă. Să spunem „Hristos a înviat” nu doar cu gura, ci și cu gândul – și va învia și în inima noastră, zi după zi.


Așa se înnoiește trăirea: nu prin mulțimea faptelor, ci prin adâncimea iubirii.



Frică

  Doamne al păcii și al milei, Tu care ții lumea în palma Ta și cunoști numărul pașilor noștri, p rimește rugăciunea mea de mamă cuprinsă de...