Prăjitură cu nuci și dulce de leche

 

200 g zahăr
8 ouă
Un praf de sare
Vanilie
200 g nuci măcinate 
200 g făină cernuta
Un plic praf de copt.
Se bat de se umflă ouăle întregi cu zahărul, apoi se adaugă pe rând celelalte ingrediente, amestecate la mixer.
Se coace la 180 °C 30-35 minute, se lasă puțin la răcorit, se îmbracă în lapte condensat caramelizat (1/2 dintr-o cutie, se găsește la Auchan).

Jurnal duminical

Duminica, 27 iulie, Sfântul Mare Mucenic Pantelimon

Plouă. Slavă Domnului!
Săptămâna aceasta căldura a fost istovitoare, parcă ne-a încercat răbdarea. Copiii, fiecare cu ritmul, cu trăirea și năzdrăvăniile lui, m-au ținut în gardă de dimineață până târziu în noapte. Și totuși, azi, duminică, e liniște. Plouă liniștit, ca un dar ceresc.
Am reușit să ajungem cu toții la Sfânta Liturghie. Nu știu cum a fost pentru ceilalți din biserică, dar pentru mine, și azi ca de obicei, a fost o mică Golgotă, ba Porfirie se agită, ba Rafaela preferă să se joace și să râdă afară cu prietena ei de când se știe, Sofia, ba adolescenții care nu știu cum să plece mai târziu spre biserică, sau vreunul dintre ei se simte lezat de vreo privire a unui vârstnic prezent la slujbă… simt că fară Trupul și Sângele Domnului nu aș putea continua. Această Taină este stâlpul meu în mijlocul furtunii domestice. In casa noastră fiecare copil trăiește altă luptă. Cel mic e în plină criză a dorinței de autonomie. “Nu vreau!”, “Eu singur!”, “Lasă-mă!”. Uneori mă doare cât de repede vrea să fie mare, și alteori mă doare cât de puțin înțeleg eu ce-i trebuie cu adevărat. Încerc să-i ofer fermitate și blândețe, dar nu-mi iese întotdeauna. Mă rog Maicii Domnului să pună gingășie în vocea mea. Fetița mijlocie, la cei opt ani ai ei, are întrebări despre prietenie, despre răutate, despre diferența dintre comportamentele altor copii. Îi văd sufletul cum se zbate între candoare și realitatea lumii. Odată mi-a zis: “Mami, de ce îmi vine să plâng chiar dacă nu am motiv?” Nu am știut ce să îi spun, poate am greșit afirmând că îngerul păzitor îi șoptește că a greșit undeva și fără să își dea seama regretă fapta aceea.
Iar cel mare… e deja în tranziție către lumea adulților. A început să se răzvrătească. Îl simt cum se frământă, cum caută sensul vieții, dar mai ales cum mă provoacă fără să vrea, să ies din confortul meu și să-i răspund cu dragoste… în loc de iritare. Îi spun în gândul meu adesea, când nu reușim să ne înțelegem: “Numai Dumnezeu știe ce plan are cu tine.” Și mă retrag, ca să nu stric mai mult. Nu știu dacă fac bine sau rău, dar mă rog să îl ocrotească Maica Domnului, ea este mama cea mai bună pentru toți.

Această săptămână mi-a arătat, mai mult ca alte dăți, că nu pot face nimic bun fără Hristos. Mă trezeam dimineața cu promisiuni: azi nu țip, azi am răbdare, azi nu-i mai ameninț, azi găsesc timp pentru fiecare. Și totuși… la finalul fiecărei zile, simțeam că am eșuat, semn ca atunci e momentul smeririi.

Azi plouă. Copiii sunt prin casă, fiecare cu altă preocupare. Unul colorează, altul citește, cel mic doarme. Nimic spectaculos, dar în inima mea e un amestec de recunoștință și teamă ca starea aceasta de liniște este temporară. 

Sunt convinsă că Hristos nu vine doar în liniștea mănăstirilor sau în tihna rugăciunii de noapte, că vine și în haosul unei mame cu șapte (sau 10 sau 15) copii de vârste diferite, care încearcă din răsputeri să nu se risipească de tot. Vine în ploaia asta care bate pe acoperiș și ne răcorește trupurile… și sufletele.

Sunt multe clipe grele în viața unei mame, dar nu ne lasă Hristos singure, El ne vede și Maica Domnului ne ocrotește. Chiar dacă nu avem timp de pravile lungi, fiecare “Doamne, miluiește-mă!” spus cu atenție și cu trăire ne apropie de cer.

Săptămâna care începe poate nu va fi mai ușoară, dar să rămânem în strădanie, în răbdare, să așteptăm cu nădejde și cu dragoste să se liniștească furtuna din sufletele copiilor.

Rugăciunea mamei

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Tu, Care ai binecuvântat nunta din Cana și ai crescut la sânul Maicii Tale Sfinte, primește această trudă a mea, care sunt mamă și slujitoare în casa mea.

Dă-mi, Doamne, răbdare când glasurile copiilor mei se ridică mai tare decât inima mea. Dă-mi înțelepciune când nu mai știu ce să răspund, și dă-mi blândețe atunci când ispita mâniei mă cuprinde.

Învrednicește-mă să fiu chip de lumină pentru pruncii mei, prin dragoste și jertfă tainică, fără prea multe cuvinte.

Spală cu harul Tău neputințele mele,
împlinește cu puterea Ta ceea ce nu reușesc eu, binecuvintează fiecare lacrimă pe care o vărs pentru binele lor.

Ocrotește-mi copiii, Doamne, de tot răul și de toată rătăcirea. Pune Tu în inimile lor sămânța credinței și trimite-le oameni buni în cale, care să-i învețe să Te iubească, iar când vor crește, să nu se depărteze de Tine, să Te urmeze cu nădejde.

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, Maică a tuturor mamelor, învață-mă să nu mă plâng, sa nu cârtesc, să mă rog, să nădăjduiesc, să țin aprinsă candela rugăciunii pentru copiii mei oriunde s-ar afla, oricum ar fi.

Doamne, nu Îți cer o viață ușoară, ci putere să o trăiesc pe placul Tău. Fă-i pe copiii aceștia să Te cunoască pe Tine, aici și în Veșnicie.

Amin.

Răstimp

 Simt că lumea se schimbă într-un mod înfricoșător, ca valorile se răstoarnă, păcatul devine normă, iar adevărul este batjocorit… la fel ca în “răstimpul” menționat în text.
Ce înseamnă să nu ne lepădăm de Domnul, cum spunea Sfânta Rahila de Borodino?

💎Mărturisirea credinței în mijlocul furtunii

Nu trebuie să ne închipuim că lepădarea de Dumnezeu vine doar prin declarații publice. Uneori vine prin tăcerea noastră, prin frică, prin lipsa de curaj în fața valului de necredință care pătrunde peste tot: în școli, în media, în comunități, uneori chiar și în propriile familii.

De exemplu, în cazul celor care nu postesc, deși ar putea și nu sunt într-o situație ca boala, sarcina, alăptarea, sau făptuiesc munci fizice grele, nu mâncarea e problema, ci atitudinea sfidătoare la adresa rânduielii bisericești: „Fac cum vreau, nu mă interesează ce a rânduit Dumnezeu.” Ei nu vor să știe cum postul e iubire, e ascultare, e cruce mică dusă cu smerenie. Și dacă n-au postit, dar au simțit mustrare, e un semn că Hristos îi cheamă înapoi, fiindcă El nu leapădă pe nimeni care vrea să se întoarcă… 

Dragă mamă, dacă îți pui genunchii jos și spui „Doamne, ai milă de mine și de copiii mei!”, nu te-ai lepădat. Te ții de Dumnezeu mai strâns decât oricând. Într-o lume care respinge rugăciunea, faptul că tu încă te rogi este un act de mărturisire. Într-o lume în care postul este o prostie, faptul ca tu postești este dovada cu tu îți porți crucea cu sfială.

💎 Nu te teme pentru copiii tăi fiindcă Dumnezeu este mai puternic decât haosul

Frica pentru viitorul copiilor ei e una dintre cele mai grele poveri pe care o mamă le poartă. Cum vor rezista ei într-o lume fără rușine, fără credință, fără repere? Ar fi bine să nu uităm că nu noi suntem salvarea lor, Hristos este.

Crește-i în iubire, roagă-te pentru ei, binecuvântează-i când pleacă de acasă, arată-le că în miezul haosului există un refugiu: Dumnezeu. Tu nu poți fi peste tot cu ei, dar El poate.

💎 Fii lumină în casa ta, chiar dacă afară este beznă 

Nu putem noi schimba lumea luminând-o dar putem aprinde o scânteie în propria casă, prețuind icoanele, ținând rânduiala rugăciunii zilnice alături de copii, citind un psalm în miezul unei nopți în care nu mai putem dormi de griji. Asta e mărturisire, chiar dacă ni se pare că nu mai putem… nu ne-am lepădat. Hristos este cu noi, mai ales atunci când ne recunoaștem slăbiciunea.

💎 Pocăința este darul mamei care plânge în taină

Simtim adesea că nu suntem destul de puternice, destul de prezente, destul de bune, ca ne pierdem răbdarea, ca ne părăsește nădejdea. La fel ca Sfântul Apostol Petru, putem plânge și ne putem ridica.
Lepădarea nu este totuna cu sfârșitul dacă urmează pocăința. Fiecare femeie care se întoarce cu ochii, cu vocea, cu brațele, cu sufletul către Dumnezeu este o mamă care rescrie viitorul unei generații.

💎 Suntem încredințate Maicii Domnului

Fecioara Maria, Maica Vieții, știe durerea unei mame, stie ce înseamnă să îți vezi Fiul batjocorit, condamnat, omorât de lume. Ea ae roagă pentru fiecare mamă care plânge în ascuns, pentru fiecare copil rătăcit, pentru fiecare suflet rănit. Suntem datoare să ne încredințăm ei și să nu ne temem.

A rămâne credincioasă lui Dumnezeu nu înseamnă să nu cazi, înseamnă să te ridici din nou și din nou, cu ochii spre Cer.
Să nu te lepezi de Domnul înseamnă să nu-L lași din inimă, chiar dacă simți că lumea ți se prăbușește.
Chiar atunci când bâjbâim în întuneric, Dumnezeu ne vede, ne aude, ne știe și este cu noi dacă Îi cerem…

Țara arde și baba se piaptănă

 Este ziua Sfântului Ilie, cel ce a chemat focul din cer si oamenii la trezire.

An de an, când îl pomenim, mă trece un fior. Sfântul Ilie nu este blând ca ceilalți sfinți, el nu se face cunoscut prin șoapte dulci și mângâietoare, îl caracterizează asprimea: strigăt, tunet, mustrări și foc care curăță.

El nu s-a lăsat amăgit de aplauze, nu s-a mulțumit cu o viață „comodă”, în schimb a ieșit în pustiu, la rugăciune. 
Cred că ne e greu să-L privim pe Sfântul Ilie așa familiar, pentru că el ne arată și focul din lume, și focul care lipsește din noi și uneori ne doare.

„Țara arde și baba se piaptănă…”
O vorbă veche, aproape folosită în glumă. Dar dacă o spui încet și rar începe să devină o durere. Țara chiar arde…
Copiii ni se culcă flămânzi fie de paine, fie de afecțiune.
Tinerii zâmbesc larg în poze afișate în spațiul virtual, dar se luptă cu depresia în tăcere.
Familii întregi trăiesc iadul departe de Hristos.
Oamenii nu mai găsesc rostul vieții și se sting pe dinăuntru, încet.
Ne tulbură zvonuri de războaie, boală, se simte confuzie, vârtej de griji și lipsă de sens.
Și chiar în acest peisaj… noi ne pieptănăm. Încă ne preocupă buclele perfecte, vacanțele exotice, numărul de urmăritori și de like-uri, meniul bogat al fiecărei săptămâni, rochia de petrecere, tematica aniversării ce va urma.

Nu, toate acestea nu sunt rele în sine, însă pun stăpânire pe noi și devin tot ce ne mai interesează, ne pieptănăm cu ele… în timp ce casa și orașul și țara noastră ard.
Toate ard de foame de Dumnezeu, de sens, de iubire adevărată.

Și totuși cum se împacă această durere cu porunca:
„Bucurați-vă pururea, rugați-vă neîncetat”?
Cum putem să ne bucurăm, când vedem atâta durere?
Găsim răspunsul chiar în viața Sfântului Ilie: după ce a înfruntat prorocii minciunii și a văzut poporul căzând în necredință a fugit în pustiu. Acolo, în pustiu, în durere și în singurătate, Dumnezeu i-a vorbit printr-o adiere lină.

Cu alte cuvinte bucuria nu vine din evadare, dar este adusă de căutarea și chemarea prezenței blânde a lui Dumnezeu, fără a fugi de durere, punând-o înaintea Lui, cu nădejde. Adevărata bucurie nu înseamnă să închizi ochii la ce se întâmplă, înseamnă să știi că, deși lumea arde, în tine poate arde candela credinței care luminează, încă nu s-a stins, și orice speranță este aducătoare de bucurie.

Nu pot eu salva lumea, dar îmi pot mângâia copiii, pot face o rugăciune pentru tinerii rătăciți, pot deveni o babă care nu-și piaptănă  părul, ci își aranjează inima și o face curată, vie, primitoare pentru Hristos.

În cinstea Sfântului Ilie, poate ar fi bine să ne întrebăm unde ne arde casa sau unde am lăsat focul lui Dumnezeu să se stingă…?

„Doamne, pune și în mine un strop de lumină: dragostea care nu piere.”

Tulburări

 

În grupurile de discuții din mediul virtual am simțit adesea nevoia de a lămuri, de a răspunde, de a „nu lăsa așa”. Am trăit chinul acelor replici care-ți stau pe limbă, te ard până le scrii, și-apoi te dor mai rău după ce le trimiți.

Cu un gust amar scriu despre acest subiect din perspectiva lui Stan Pățitul, care a trecut prin multe zbateri și încearcă să înțeleagă, încet-încet, ce înseamnă să păzești pacea.
Trăim într-o vreme în care ne tulburăm cu ușurință și vorbim prea repede, tastăm gânduri nerumegate, emitem păreri despre lucruri sfinte fără să ne smerim mai întâi. În numele „Adevărului” înjunghiem pacea. În numele „Dreptății”, pierdem dragostea și în timp ce ne certăm frumos, cu ton blajin, dar cu inimă încordată, copiii noștri cresc privind chipuri neliniștite.
Citim mult, ne mândrim cu asta, dar este evident că nu ne luminează prea mult și prea concret viața sfinților despre care aflăm... 
Uneori începem discuții ca între mame, cu intenții bune, vorbim despre credință, despre educație, despre familie. Dar se strecoară o nuanță, o contrazicere, o replică tăioasă și brusc grupul de WhatsApp devine un câmp de luptă nevăzut unde nu strigăm, însă ne judecăm, nu ne înjurăm, însă ne disprețuim în gând.
Mi s-a întâmplat chiar mie: am trimis un mesaj scris cu mâna tremurândă de neliniște, și-am simțit cum pacea se destramă ca o pânză subțire. Pentru ce? Pentru o idee, o „corectare”, un adevăr spus fără iubire.
Adevărul spus fără duhul păcii nu luminează, mai degrabă orbește, nu ne îmbogățește cu har, lasă urme de mândrie. Noi, mamele, ar fi bine să nu ne permitem acest lux, pentru că noi suntem cele prin care Dumnezeu vrea să aducă pacea în casele noastre și dacă noi ne tulburăm, cine mai ține echilibrul?

Ar fi bine să înțelegem că nu toate lucrurile trebuie spuse și nu toate răspunsurile sunt binecuvântate, că nu orice cuvânt trebuie „corectat” și câteodată răspunsul care zidește cel mai mult este o tăcere însoțită de rugăciune.
Știu că nu e ușor, mai ales când e vorba de lucruri sfinte… avem impresia că dacă tăcem îngăduim rătăcirea, că tăcerea mea face rău, dar adevărul este că nu noi îndreptăm lumea. Noi suntem datoare să ne păzim inima pentru că din ea izvorăște viața ( Pildele 4, 23).
Aleg să nu mai răspund imediat, când un mesaj mă supără, închid telefonul și spun de câteva ori: „Doamne, miluiește-mă!”. Nu mai cred că trebuie să zic mereu ce știu… Uneori, ce știu nu e spre folosul nimănui dacă nu vine cu blândețe și cu har.
Putem pierde „dreptatea”, dar câștigăm odihna inimii.
Mamele credincioase nu sunt chemate să fie predicatoare, e frumos ca ele să fie temei al păcii. Dacă ne îngrijim de sufletul nostru, și Dumnezeu Se va îngriji de celelalte.

Dacă ai fost tulburată de un schimb de replici, nu te rușina, e un semn bun, aceasta îseamnă că inima ta nu s-a obișnuit cu duhul lumii. Dacă taci și începi să te rogi în astfel de situații ai să vezi că în acea tăcere începe să vorbească Dumnezeu și te vei detașa cu ușurință.

Sfântul Paisie și tăcuta sărbătoare a inimii

 Azi, în calendar, e scris numele unui sfânt despre care lumea știe mai mult sau mai puțin, dar pe care eu îl iubesc ca pe un părinte, ca pe un sfetnic, ca pe un rugător care mă însoțește din umbră.

Ceva în mine tresare de fiecare dată când vine această zi. Ca și cum m-aș trezi într-o casă unde a sosit oaspetele cel mai drag. Nu am bucate alese, nici flori, nici haine de sărbătoare sau musafiri. Simt nevoia de discreție.

Încep dimineața devreme, cu o lumânare aprinsă și o rugăciune rostită încet. Nu mă plâng că nu pot participa la Liturghie în cinstea lui: „Tu știi, Sfinte, că aș fi venit. Primește, te rog, gândul meu acolo, lângă Altar.”

Și apoi începe ziua. Copiii, gospodăria, aceeași muncă în care nu pare nimic „duhovnicesc”, dar astăzi totul capătă altă greutate. Mâncarea pregătită cu răbdare, cămășile călcate fără bombăneli, oftatul ținut în piept până la miezul nopții, toate pot fi rugăciuni netipărite, trimise sus, în duh.

Nu prea vorbesc despre cât îl iubesc pe sfântul acela. Nu prea spun nimănui că de câte ori sunt frântă, îl chem în gând: „Ajută-mă, te rog, încă o dată.” Nu povestesc cum, într-o situație delicată, m-am rugat lui, iar până în dimineața următoare totul s-a liniștit. Nu fac caz de prietenia asta deosebită, dar mă simt bogată cu ea.

În fiecare seară, în timp ce copiii dorm,  deschid cartea cu scrisorile sfântului, să învăț și eu cum să mă port, să-mi amintesc de el, despre cum a iubit când putea să se închidă în sine. Îl privesc prin cuvinte și în fotografiile pline de seninătate.

Apoi sting lumina, rostind în gând: „Mulțumesc că nu m-ati lăsat singură nici azi, Măicuța mea, dragă Prodromița, și Părinte al meu, Paisie!”

Sa prăznuim orice sărbătoare cu discreția sfinților și cu bucuria acelora care știu că sunt iubiți, chiar și atunci când nimeni nu le trimite urări…!

P. S. Dacă nu ați văzut deja filmul “De la Farasa la Cer”, încă pot fi downloadate și vizionate toate episoadele aici.

Vara în care s-a întunecat soarele

 …și nimic n-a mai fost la fel.

Am crescut cu vacanțele mari petrecute la țară, în satul natal și în cel al bunicilor mei, unde timpul se mișca altfel. N-aveam ceas, n-aveam program fix, dar știam mereu când e ora prânzului, fiindcă ori ghiorțăiau mațele prea tare, ori se auzea ușa grea de la cuptor și bunica începea să strige „Hai la masă, mămăiță!”. 

Stăteam toată ziua în papucii maronii de cauciuc moale, care respirau atunci când călcam pe ei, aveam părul prins cu două agrafe obosite, iar picioarele mele aveau întotdeauna ceva de povestit: o rană uscată, o zgârietură în rugii de pe deal, urme de țărână.

Vara lui ’99 mi s-a întipărit în minte cu o claritate care nu se potrivește cu vârsta pe care o aveam atunci. Aveam 13 ani și un caiet cu coperta verde în care scriam lucruri ca „Oana m-a supărat, iar ne-am certat pe telecomandă și mi-a purtat șapca albă” sau „Dacă o să apună soarele de tot la eclipsă, oare o să murim toți?”. Ce știam eu atunci despre sfârșituri…?

Cu o zi înainte de eclipsă, ascultam la radio-ul montat de tata pe zidul exterior, să se audă programul muzical în spatele casei în timp ce trebăluia prin curte sau grădină, „Mambo No. 5”. Lou Bega cânta despre Monica, Erica și Angela, și noi dansam în curte, printre rufele întinse, fără să înțelegem mare lucru. Ne mai plăcea și „Blue (Da Ba Dee)” de la Eiffel 65, o piesă pe care o fredonam în timp ce udam mușcatele din prispă. În capul meu, era o vară infinită. Toți eram „blue”, dar nu știam că ăsta avea să fie primul gust al melancoliei.

Pe 11 august 1999 satul a tăcut. Bătrânii își puseseră cămășile bune, de parcă venea sfârșitul lumii și voiau să-l întâmpine curați. Copiii se adunaseră pe coasta, în vârful dealului, fiecare cu câte o bucată de sticlă afumată. Eu aveam un ciob de geam afumat cu lumânarea. Am privit eclipsa cu inima bătând prea repede. Nu de frică, de ceva ce n-aveam cuvinte să numesc. Cerul s-a înnegrit, găinile s-au retras în coteț, și în câteva minute, lumea n-a mai fost la fel.

În tradiția ortodoxă, fenomenele din natură pot fi înțelese și ca „semne”, dar nu în sens apocaliptic, ci ca ocazii de a te opri, a te mira, a te cerceta pe tine însuți/însăți. Pentru un adolescent, eclipsa din ’99 putea fi o astfel de invitație la cugetare: Cine sunt eu? De ce există lumea? Ce este lumina adevărată?
În seara aceea m-am întins  pe laviță, sub părul din fața casei și am simțit că am îmbătrânit puțin. Nu mult, doar cât să nu mai fiu copil. Am tăcut și eu, cum au tăcut toți, cu o liniște plină de înțelesuri care nu se puteau rosti. Poate că atunci s-a așezat în mine pentru prima dată ideea că viața e trecătoare și că lumina se întoarce, dar niciodată la fel.

Am rostit în mintea mea o rugăciune ca o încheiere blândă la ziua aceea în care soarele s-a ascuns și eu am început, fără să știu, să devin femeie.

Când aud azi vreo piesă veche din ’99, mă întorc în aceeași atmosferă. În grădina plină de corcodușe, în întunericul de la amiază, în mine cea de atunci, fetița care nu știa ce-o așteaptă, dar avea toată vara din lume la dispoziție.

Și în gând îmi vine un cuvânt:

„Aceasta este voia lui Dumnezeu: să folosești bine clipa ce ți s-a dat.”

(Sfântul Isaac Sirul- Cuvântul 48, în „Cuvinte despre nevoință”)