În copilărie îmi plăcea nespus să merg la bunici. Satul bunicilor era vecin cu localitatea mea natală, distanța o puteam parcurge pe jos, pe drumul principal, într-o oră, cu pași de fetiță. Uneori mergeam cu mama pe “scurtătură”, pe un drum agricol, pe unde alegeam vara să ne bucurăm de plimbare culegând buchete imense de flori de câmp pentru bunica.
Ieri și astăzi au fost zile ploioase și picăturile de ploaie mi-au amintit iar de atmosfera ploilor de acum 30 de ani de la bunici: când nu stătea ploaia, bunica mea își făcea de lucru în casă. Nu era nevoie să o rugăm, îi venea ad hoc dispoziția să ne facă platouri pline de clătite pe care le umplea cu dulceață de vișine și cu gem de căpșuni; făcea așa de multe că, deși eram 4 nepoți mâncăcioși, rămâneau clătite și pentru a doua și a treia zi, iar clătitele reci sunt muuult mai bune decât cele calde. Îmi plouă în gură…
Când deschid larg fereastra atunci când plouă vara mă inundă amintirea clătitelor bunicii și simt cum înlăuntrul meu strigă porunca “Fă clătite!” 😄