Tu ce îți amintești…?

Ce îți amintești din copilăria ta, despre perioada aceasta a postului Nașterii Domnului?

De-a lungul vieții, de la primele zvâcniri ale memoriei, se așază tainic în sufletele noastre întâmplări, oameni, clipe, imagini, arome, emoții…

Postul Crăciunului ne cheamă la aducere-aminte. Aduce nu numai amintiri de rețete, obiceiuri și pregătiri, dar și invitația de a ne întoarce în încăperea aceea mică din interiorul nostru unde încă stă copilul nevinovat care a fost acum câteva zeci de ani, care privea lumea cu încredere, care nu ținea supărarea, care plângea uneori cu lacrimi de crocodil, dar care știa cine e, fără să-i spună nimeni.

Ce îți amintești de el?
Poate îți amintești mâinile mamei care îți împleteau părul, zâmbetul și pupăturile zgomotoase ale bunicii când te primea pe prispă, liniștea de taină când se aprindea lampa cu gaz… curiozitatea, fragilitatea, curăția… toate rămase undeva, înăuntru, amorțite sub grijile zilnice.

Feminitatea adevărată, care nu se rezumă la aparențe, plină de delicatețe, de puterea de a îndruma și de a ocroti, pe toate le regăsim în această reîntoarcere. Când îți amintești cine ai fost, poți vedea mai limpede cine ești și ce vrei să devii.

Postul nu presupune doar efort, avem mai mare nevoie de tihnă, să ne putem auzi inima bătând, să-i studiem ritmul și starea în care se află... Să ne amintim de copilărie, dar și de darurile noastre, să încercăm să aducem pace, bunătate și rânduială în jurul nostru, prin simpla prezență.

Amintește-ți…
De zarva din Ajun, de bucuria colindelor, de simplitatea vieții de atunci, de fetița plină de viață care ai fost, de Dumnezeu care ți-a văzut fiecare pas și te-a ținut de mână chiar daca ai mai și uitat de El.

De aceea venirea Domnului în lume ca Prunc e atât de mișcătoare, pentru ca noi, arțăgoșii, nemulțumiții, înrăiții, să ne așezăm lângă iesle și spunem în șoaptă:
„Doamne, ajută-mi să-mi aduc aminte cum sa fiu iar copil nevinovat!”

“Ochi de pisică” de post

Fursecuri Ochi de pisică/Linzer 

 Ingrediente 

-150 ml ulei,

-150 g zahăr, 

-80 ml apă minerală (le face crocante), 

-1 linguriță esenta de vanilie, 

-1 vârf linguriță sare, 

-350 g făină, 

-1 linguriță praf de copt, 

-gem sau nuci pentru decor, de pus în mijlocul fursecului, într-o gropiță. 

Se amestecă ingredientele uscate, se adaugă cele umede și se amestecă, fără a topi complet zahărul.

Se modelează bile (le putem tăvăli prin zahăr tos pentru extra crocănțeală) și se aplatizează, apăsând cu degetul în mijloc pentru a adăuga gem/nuci (tocate grosier, amestecate cu puțin zahăr și puțină apă pentru a se carameliza frumos fără a se arde) în acea gropiță. 

Se coc rapid la 180 de grade Celsius, cam 30 minute (în cuptorul preîncălzit). 

Putem varia pornind de la această rețetă și alte sortimente:

• cu cacao: înlocuim 30 g făină cu 30 g cacao
• cu nucă: punem 50 g nucă măcinată și reducem făina cu 50 g
• cu cafea: 1 linguriță cafea instant în apă caldă (din cei 80 ml)
• cu portocală: coajă rasă + 1 lingură suc

“Mozarella” de post

- 1 cană caju hidratat 

- 2 căni apă 

- 5 linguri fulgi de drojdie inactivă 

- un praf de sare

- 2 linguri zeama de lămâie

Se face din acestea o smântână de caju. Se pune la foc și când începe să fiarbă se adaugă 5 linguri de tapioca pudra (de la magazinele de produse naturiste). 

Se amestecă energic și în maxim 2 minute obținem mozarella numai bună de folosit în diverse combinații sau preparate de post în locul produselor din comerț pline de grăsimi vegetale ultra procesate. 

Inițial am obtinut-o dintr-o baza de “smantana” din apă și faină la care am adăugat vegeta de casă, fulgii de drojdie și tapioca, dar cea cu smântână de caju este mult mai nutritivă și gustoasă.

Imnul Dragostei… din perspectiva maternității

 Un copil nu poate învăța să iubească din povești, dar ar putea din felul în care este iubit.

Un copil află iubirea din privirea mamei, din atingerea ei, din răbdarea de a o lua de la capăt după fiecare supărare, iar și iar.

Acolo începe pentru el lumea, în brațele mamei, unde se simte cel mai în siguranță.

Dar și mama învață iubirea odată cu copilul ei.

Iubirea slujește fără a se lăuda cu asta. 

Iubirea nu caută ale sale, se dăruiește fără să măsoare… 

Iubirea mamei e îndelung răbdătoare. Mama are nopți albe, răspunde la prima solicitare fără să cârtească, șterge lacrimi, fundulețe și năsucuri și îi odihnește pe cei obosiți ai casei sale, fără a ține cont de judecata spectatorilor că n-ar mai fi în trend.
Atunci, cu toate semnele lăsate pe trupul ei de nopțile nedormite, de purtatul copiilor în pântece și în brațe, crește inima curată care învață să se asemene cu inima lui Hristos.

Iubirea mamei e binevoitoare.
Se bucură când copilul său reușește orice mărunțiș, chiar dacă i se pare ca pentru reușitele ei personale nu a mai făcut nimic, că și-a încuiat planurile într-un sertar pe termen nelimitat.
Își găsește bucuria în zâmbetul copiilor, în tropăitul lor prin casă, în rugăciunea și în cântarea copilărească de seară și de dimineață spuse împreună, completându-se reciproc.
Cea mai sinceră bucurie este cea a unei iubiri care se dăruiește fără să ceară nimic înapoi.

Iubirea mamei nu se trufește.
Ea știe cât e de slabă, dar nu se rușinează de slăbiciune. Cere iertare copilului atunci când greșește, și copilul învață smerenia din lacrimile ei. Spunea Maica Siluana: „Când mama se smerește, Dumnezeu se atinge de copil prin ea.”

Iubirea mamei nu se aprinde de mânie.
Sau, dacă se aprinde, se calmează repede.
Se întoarce la rugăciune și la blândețe.
Știe că ochii copilului o citesc mai clar decât ar vrea ea. Copilul nu învață din predici ce e iertarea, află din felul în care mama se liniștește după furtună.

Iubirea mamei nu caută ale sale.
Își amână dorințele proprii, își schimbă planurile, împuținează somnul.
Dar nu o face cu amar, e conștientă că în fiecare renunțare se ascunde binecuvântarea.

Iubirea mamei nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Îl învață pe copil să spună „mulțumesc”, să vadă binele în oameni, să creadă că viața are o valoare nemăsurată.

Iubirea mamei pe toate le acoperă.
Copilul greșește, dar ea nu ține minte răul.
Îl ceartă fără să îl umilească. 
Îl corectează, dar îl ține aproape.
In fiecare îmbrățișare, el simte ceva din dragostea lui Dumnezeu.

Iubirea mamei pe toate le crede.
Crede în copil chiar și când el nu mai crede în sine însuși. Mama îi dă avânt când simte ca nu se mai poate ridica de la pământ.
Crede că Dumnezeu lucrează în taină, chiar și prin neputințele ei.

Iubirea mamei pe toate le nădăjduiește.
Se roagă pentru copilul plecat, pentru cel rătăcit, pentru cel bolnav, nădăjduiește că nicio lacrimă nu e trecută cu vederea.

Iubirea mamei pe toate le rabdă.
Puterea vine odată cu harul. In durere iubirea se curăță, începe să strălucească. 

Și, la sfârșit, când copilul pleacă în lume, mama rămâne cu iubirea ei, răbdătoare, blândă, neobosită.

O iubire care nu cade niciodată… pentru că e sămânță din iubirea lui Dumnezeu.

Gata bagajul?

 

În ultimele saptamâni de sarcina femeile își fac bagajul pentru maternitate. Ultimele săptămâni de sarcină ale Fecioarei Maria au fost un timp plin de har și de așteptare. Și ea purta în pântece trupul unui copilaș, dar copilașul său era Însuși Mântuitorul lumii.

Așa cum Fecioara Maria s-a pregătit cu dispoziția de a-și jertfi trupul și voința pentru momentul nașterii, tot așa și noi suntem chemate să ne pregătim pentru primirea lui Hristos prin postul iernii. Nu numai prin renunțarea la alimente sau plăceri… dar să ne asigurăm că Îi pregătim un loc curat, liniștit și primitor.

Știți nerăbdarea aceea de a vedea ființa care a fost una cu tine atâtea luni… Imaginați-vă: fiecare zi însemna încă un pas spre întâlnirea cu Dumnezeu, ce emoție trebuie să fi purtat în sine, în taina iubirii și a dăruirii absolute!

Ce putem învăța de la Maica Domnului?

💎Că rugăciunea ne ține în viață. 

Ea vorbea cu Dumnezeu neîncetat, mintea ei era doar la „Fie mie după Cuvântul Tău!”. 

Întotdeauna rugăciunea ne ține aproape de Hristos, pentru că numai așa devenim partenerii Săi (de dialog și de actiune); prin rugăciune nu suntem niciodată singuri, pentru că iubirea lui Dumnezeu ne susține chiar dacă nu o conștientizăm, doar să primim să ne facem unelte ale Sale…

💎Că smerenia face așteptarea mai ușoară.

Durerea și neliniștea sarcinii, încercările (la început bârfa oamenilor, plecarea la Sfânta Elisabeta pentru a se liniști într-un mediu familiar, fricile Dreptului Iosif care a primit porunca de a o ocroti, până la pribegia istovitoare de la sfârșitul sarcinii…) nu au făcut-o să cârtească. Cine nu ar cârti? Numai Ea… dimpotrivă, le-a primit cu răbdare, ascultătoare, știind că la capătul lor va veni darul cel mare. Postul ne învață să dobândim așezarea, tăcerea, să nu forțăm lucrurile, să lăsăm harul să lucreze în noi…

💎 Să ne curățăm și sufletul, și trupul. 

Desigur, Fecioara Maria își pregătea corpul pentru naștere, dar mai ales sufletul pentru întâlnirea cu Fiul lui Dumnezeu... mă întreb dacă Brâul Maicii Domnului de la Vatoped și de la Kato Xenia l-a purtat cât timp în pântece creștea Hristos…

Postul Crăciunului are aceeași menire: să ne pregătească sufletul pentru a primi Dragostea însăși, Hristos.

La finalul postului, la fel ca atunci, demult, la nașterea Pruncului în Betleem, El Se naște în noi fără a cere petreceri și fast, nici baby shower, nu are nevoie de nimic, doar de tăcerea gurii și de brațe întinse, de inimi largi… să împlinim porunca “lărgiți și voi inimile voastre!” prin renunțare la micimea sufletului, la închidere, la suspiciune. Numai să putem noi primi înlăuntrul nostru iubirea cu care Dumnezeu Însuși ne iubește, așa cum explică părintele Zaharia Zaharou: inima lărgită este inima care poate să sufere, să asculte, să rabde și să iubească fără să se contracte, fără să se apere în mod egoist.

Fiecare zi de post este și pentru noi o zi de sarcină sufletească.
Maica Domnului nu ne lasă de izbeliște în această călătorie. Ea, care L-a purtat pe Dumnezeu și L-a născut în lume, ne arată cum să primim darul vieții și al credinței, deși pe noi ne ia valul, ne îngheață frigul, ne fug gândurile atât de ușor...

Dacă păstrăm încredințarea, răbdarea și smerenia ei în suflete, nașterea lui Hristos nu va rămâne un eveniment de acum 2000 de ani, unul doar comemorat melancolic, dar va fi trăită pe viu, la fiecare Crăciun.