În fiecare vară îmbrac aceeași rochie gri de in. O am de cincisprezece ani.
Din rochia aceasta am purtat în pântece șase copii de atunci. Din rochia aceasta am alăptat pruncii care astăzi sunt aproape cât mine sau chiar m-au întrecut la înălțime. Și-au șters pe ea mânuțele de praf, de firimituri, de fructe zdrobite, obrăjorii de lacrimi. A fost spălată de sute de ori… și încă o adiere de vânt îi leagănă nostalgic poalele, ca și cum ar învia în țesătura ei amintirea tuturor acestor ani.
Primul gând este unul omenesc:
“M-am îngrășat.”
Al doilea gând vine și el imediat:
“Dumnezeu mă smerește.”
Nu este ușor să îmbătrânești, pentru că apar ridurile, albește părul, se apleacă umerii… pentru că, pe măsură ce înaintezi în vârstă, descoperi că mândria nu îmbătrânește odată cu tine, nu crește în neputință, dimpotrivă, ea devine și mai puternică, și mai prezentă.
Ne-am dori să fim la fel de supli, la fel de frumoși, la fel de admirați, ne uităm la fotografii vechi și tânjim după chipul de atunci, uitând că, în vremea aceea, fiecare tânjea după altceva.
Acum am un trup care nu mai ascultă ca odinioară, îmbrăcat într-o rochie care nu mai cade la fel de frumos.
Acum mă chinuiește o oboseală care nu mai trece după o singură noapte de somn.
Știu ca toate acestea nu sunt pedepse. Or fi chemări?
Sunt! Chemări la a muta privirea din oglindă spre inimă.
Cred că de aceea Dumnezeu nu ne lasă să rămânem mereu tineri.
Dacă frumusețea trupească ar rămâne neschimbată, câți dintre noi am mai învăța să căutăm frumusețea sufletului?
Cred că imperfecțiunea trupului este, uneori, un leac pentru desăvârșirea sufletului…
Anul acesta voi purta totuși rochia. Mă strânge puțin în umeri și în piept. Cred că tocmai acolo mă strânge și mândria mea.
Dacă Dumnezeu va rândui să slăbesc, Îi voi mulțumi. Dacă nu, Îi voi mulțumi și pentru această lecție.
Anul acesta mă strânge puțin, cât să-mi spună că trupul meu nu mai este același. Am trecut în categoria celor trecuți de patru decenii pământești…
Patimile nu pleacă singure, se agață de noi cu gheare ascuțite, iar Dumnezeu, în bunătatea Lui, îngăduie uneori mici neputințe care să ne desprindă cât de puțin de ele.
Am fruntea și coada ochilor brăzdate de riduri noi care se adâncesc cu fiecare an. Firele albe se prind tot mai multe în șuvițele lungi castanii, ca într-o horă.
Aș vrea să îmbătrânesc cu folos… cu mai puțină mândrie… chiar dacă acești copii pe care încă îi port în brațe mă întineresc în ochii străinilor și mă amăgesc că mai am timp de lucru, de schimbare.
Presupun că la Judecată nu mă va întreba nimeni ce măsură purtam la rochie, dar sigur va cântări cât de largă mi-a fost inima.
Cred că aceea este singura măsură care merită să crească odată cu trecerea anilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu