Firimituri

Cu ochi curați, cu urechi ciulite, copiii surprind - fără ca cei mari să își dea seama - crâmpeie de viață care se întipăresc în suflețelul lor și îi va marca pentru totdeauna…

Una dintre cele mai vechi amintiri ale mele vine din vremea când aveam doar trei ani. Nu îmi amintesc multe lucruri din acea perioadă, dar această imagine pe care urmează să o descriu a rămas vie în memoria mea, și o revăd uneori în anumite contexte, când sunete, lumini, mirosuri, căldura sufletească mă cuprind fără să le caut eu intenționat.

Eram în căsuța de chirpici a bunicilor, o casă smerită, în care timpul părea să curgă în alt ritm, de fapt părea să fie un element inexistent, acolo chiar stătea în loc... sau poate nu știam eu ce înseamnă timpul. Lumina roșiatică intra în casă pe la  asfințit și se așeza peste lucrurile din încăpere cu o liniște de taină, încremenind totul, ca și cum ar fi vrut să cuprindă lumea întreagă într-un bob imens de chihlimbar pentru conservare timp de secole.

căsuța bunicilor mei, după ploaie

Pe perete era o icoană a Pruncului Hristos cu fruntea lată, cu privire nevinovată, cu un glob albastru ferecat în cruce aurie ținându-l  în mână, cu un mesaj pe un papirus în cealaltă mânuță iar razele soarelui cădeau pe chipul Lui, făcându-L viu, blând și zâmbitor...

 La TV cânta Madrigal (nu mai știu ce, probabil din frolilegiul bizantin, dar era impresionantă armonia vocilor, angelică). Priveam icoana și ascultam cântarea fără să înțeleg eu mare lucru, nu cunoșteam nici cuvinte precum „har”, „rugăciune” sau „prezența lui Dumnezeu”, dar în adâncul meu se petrecea ceva… venise o pace, un sentiment că totul este bine, că sunt ocrotită, că există Cineva mai mare decât lumea pe care o vedeam în jurul meu.

Anii au trecut. Casa a rămas nelocuită. Poate că și icoana s-a veștejit odată cu vremea, dar ceea ce s-a așezat atunci în inima mea este tot acolo. Abia acum înțeleg că globul ținut în mâna Lui era întreg pământul pe care mă aflam și eu, ținută de El, că acea cruce care îl înconjura era iubirea Lui, ca acel papirus era învățătura Lui pe care încă nu eram capabilă să o primesc, iar frumusețea cântării acelor voci bine antrenate imita muzica raiului.

Astăzi, ascultând o veche cântare, amintirea a revenit deodată, limpede și caldă. Parcă pentru o clipă m-am întors în acea încăpere. 

Am simțit aceeași pace.

Poate că Dumnezeu ne lasă uneori astfel de amintiri ca pe niște semințe ascunse, le poartă cu grijă prin anii vieții noastre și, atunci când avem nevoie, le face să încolțească din nou, pentru a ne asigura că El a fost prezent și atunci, la începuturile vieții, când nici măcar nu știam să-I rostim numele, este și va fi.

Când rememorez lumina aceea care cădea peste icoana Pruncului Hristos și toată liniștea pe care mi-a oferit-o momentul respectiv, simt că Dumnezeu mi-a dăruit una dintre primele lecții ale vieții duhovnicești: că El vine pe nesimțite și Se lasă găsit de sufletul care privește cu uimirea curată a unui copil.