Veșnicia din coșulețul de nuiele

 

Într-un sat uitat de hartă dar vegheat de îngeri, trăia o copiliță pe nume Ileana. Avea ochii adânci ca fântâna din spatele casei și o liniște pe chip pe care doar copiii crescuți lângă oameni bătrâni o au. Străbunica sa, bătrâna Ecaterina, o învățase să nu calce iarba dimineața fără să-și facă semnul crucii, să pună un bob de sare în fiecare supă și un „Doamne miluiește” în fiecare zi. 

Dar într-o primăvară, străbunica Ecaterina s-a dus „la Domnul”, așa cum spun oamenii când moartea nu doare, ci doar plânge în tăcere. 

Primăvara a trecut cu nori, iar vara a venit cu fragi parfumați și cu cireșe cărnoase. Ileana culegea fragii dimineața devreme, în căușul palmelor, ca pe niște lacrimi dulci, iar seara se cățăra în cireș pentru răsfățul zemos, ca răsplată după o zi de cumințenie.

Într-o zi de vineri, bunica i-a spus:
- Mâine sunt moșii de vară. Mergem la biserică. Luăm colivă, lumânare… și dacă vrei, poți pune și tu în coșul bunicii ceva.
Ileana s-a dus în livadă. Cireșul bătrân, acela lângă care străbunica se ruga la asfințit, era plin. A cules cele mai roșii cireșe, cele lucioase ca niște stele întârziate.
- De ce le ducem, bunico? a întrebat.
- Ca să nu-i uităm pe cei ce își dorm somnul de veci... Ca să simtă că îi iubim. Și ca Domnul să le trimită lumină în locul unde sunt.
În biserică, mirosul de tămâie și rugăciune se amesteca cu parfumul colivei și al frunzelor verzi. Ileana și-a lipit fruntea de coșulețul cu cireșe și a rostit, încet, cum o învățase strabunica:
- „Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletele adormiților robilor Tăi…”
Când a ieșit, o bătrână a întâmpinat-o cu un zâmbet:
- Ce frumoase cireșe!
Ileana i le-a întins, fără să spună nimic. Bătrâna le-a primit ca pe un dar din cer.
În acea noapte, fetița a visat-o pe strabunica. Nu era în grădină, ci într-o lumină albă, purtând în mână o creangă de cireș. Îi spunea fără vorbe:
„Darul tău a urcat. Rugăciunea s-a făcut punte. Și dragostea… dragostea nu moare.”
✨ 
În ziua Moșilor de vară, punem în coșurile noastre fructe, colivă și lumină, dar de fapt punem iubire.
Le dăm celor vii, în numele celor plecați, ca sufletele lor să se bucure.
Așa se țese comuniunea dintre cer și pământ: cu rugăciune, cu dar, cu amintire.
Iar fiecare cireașă roșie dăruită în tăcere devine, în mâinile îngerilor, un crampei de nădejde în mântuire.

Pentru copiii ce cresc prea repede

Dragă mamă,
Dacă citești aceste rânduri, probabil treci prin acea perioadă confuză a vieții de părinte: adolescența băiatului tău. Într-o zi îți cere îmbrățișări, a doua zi îți închide ușa în nas. Uneori îți vorbește ca unui prieten, alteori cu un ton care îți frânge inima. Scriu din inimă de mamă către inimă de mamă, cu durere, dar și cu nădejde – nădejde în Dumnezeu și în puterea dragostei mamei.
La 14-16 ani, băiatul vrea „să fie bărbat”. Vrea spațiu, decizii proprii, să se audă și vocea lui. Asta nu înseamnă că nu te mai iubește sau că nu mai are nevoie de tine. Înseamnă doar că simte nevoia să se definească pe sine. Ca mamă, chemarea ta e să-l lași să învețe să zboare, dar să-i amintești cu blândețe că are un cuib la care poate oricând să se întoarcă.
Nu lua personal răceala lor. Reacționează cu blândețe, nu cu control. O simplă întrebare rostită cu calm: „Te pot ajuta cu ceva?” poate deschide uși ferecate.
„Învață pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, și când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea.” (Proverbe 22, 6)
Adolescenții au nevoie de limite, dar și să le explicăm sensul acestor limite. În casă, autoritatea nu trebuie să fie dictatură, ci rânduială iubitoare. Vorbește-le despre alegeri, nu doar despre reguli. Dacă le spui „nu”, explică de ce – dar fă-o fără să ridici tonul. Ei nu mai sunt copii, dar nici adulți pe deplin. Sunt între cele două vârste – și acolo e nevoie de multă înțelepciune.
„Și voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului.” (Efeseni 6, 4)
Adolescenții băieți pot părea duri sau reci. Uneori nici nu mai suportă îmbrățișările. Dar să știi că în adâncul inimii, dragostea ta e hrană pentru sufletul lor. Nu înceta să le arăți că îți pasă – printr-o privire caldă, un gest mărunt, o masă pregătită cu gândul la ei, o rugăciune rostită în taină pentru pacea lor sufletească.
Sfântul Paisie Aghioritul spunea:
„Educația copilului începe încă din timpul sarcinii. Dacă mama care poartă în pântece se supără și se mâhnește, atunci și fătul se tulbură în ea. Iar dacă mama se roagă și trăiește duhovnicește, copilașul […] se sfințește.”
Lumea le promite libertăți goale. Ecranele, rețelele sociale, „băieții de cartier” – toate le spun ce înseamnă „să fii bărbat”. Dar tu, mamă ortodoxă, arată-le prin viața ta ce înseamnă să fii OM: cu rugăciune, muncă, dragoste, discernământ. Încurajează-i să-și descopere pasiunile, să muncească pentru ce iubesc, să-și caute vocația cu Hristos alături.
„Nimeni să nu disprețuiască tinerețea ta, ci fii o pildă pentru credincioși în cuvânt, în purtare, în dragoste, în credință, în curăție.” (1 Timotei 4, 12)
Poate că nu te ascultă când vorbești. Dar sufletul lui îți simte rugăciunea. Roagă-te în fiecare zi pentru el, cu numele lui. Mângâie-l cu semnul crucii în gând, chiar și când nu te vede. Fii stâlpul tăcut care nu cedează. Dumnezeu lucrează în timp – iar dragostea ta, răbdătoare și necondiționată, e puntea pe care se va întoarce dacă se va rătăci.
„Nimic nu este mai puternic decât rugăciunea unei mame.” (Sf Ioan Gură de Aur)
În acest scop, mie îmi este de foarte mult folos cărticica aceasta, scrisă cu multă delicatețe de doamna preoteasă Maria Tudor, un om al Dragostei:

Când Nicolae Steinhardt era doar un băiat cu inima zbuciumată și sufletul avid de sens, lumea în jurul lui era agitată, complicată și rece. Tatăl – sever, rațional, de o corectitudine matematică. Școala – plină de exigențe. Oamenii – adesea aspri și lipsiți de căldură. Dar în tot acest haos cotidian, exista o singură făptură care nu spunea multe, dar care făcea din tăcere o mângâiere: mama lui.
Nu era o femeie care să țină discursuri sau să predea lecții de morală. Nu-i repeta „să fii bun”, „să fii cinstit” sau „să nu-ți pierzi sufletul”. Dar dragostea ei, manifestată în lucruri simple – un gest, o privire, o cană cu lapte cald într-o seară rece – îl învăluia pe micul Nicolae ca o mantie tainică a harului.
Ani mai târziu, în închisoare, când frigul mușca oasele și groaza se insinua în fiecare celulă a trupului și sufletului, el avea să scrie că „nicio predică și niciun tratat de etică nu au avut asupra mea atâta influență cât a avut mama mea, prin tăcerea ei sfântă.”
A fost ofemeie tăcută, simplă, dar cu o prezență care îl proteja fără să-și impună cuvântul, o mamă care n-a avut nevoie de teologie ca să fie lumină. A fost, pur și simplu, iubire întrupată.
Și poate că, dragă mamă, citind aceste rânduri, te întrebi dacă faci destul. Dacă îmbrățișările tale, mesele calde, nopțile nedormite, rugăciunile șoptite în întuneric, chiar ajung undeva. Dacă fiul tău înțelege sau va înțelege vreodată cât l-ai iubit.
Uite ce spun lacrimile unui bărbat ajuns călugăr, scriitor, mărturisitor al lui Hristos, după o viață de rătăciri și durere: dragostea mamei mele tăcute m-a ținut viu și m-a făcut, în cele din urmă, să cred.
Și tu faci același lucru, chiar dacă astăzi băiatul tău pare să te respingă, să nu te asculte, să se închidă în camera lui, tu rămâi mama aceea care, în tăcere, modelează sfinți.
Rugăciunea unei mame pentru fiul ei care devine bărbat
Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul Maicii Tale celei Preacurate,
Tu care ai crescut în casa lui Iosif și ai fost ascultător,
Tu care știi tulburarea tinereții și tăcerea mamei,
Primește rugăciunea mea de mamă obosită,
Dar plină de nădejde.
Mă rog pentru fiul meu, Doamne,
Care azi nu mă mai ia de mână,
Care se luptă cu sine, cu lumea, cu Tine poate…
Dar pe care eu îl iubesc mai mult decât îmi pot spune cuvintele.
Ferește-l de prieteni stricați,
De ispite dulci și gânduri întunecate.
Fă-l bărbat nu în ochii lumii,
Ci în ochii Tăi: curat, puternic prin blândețe, drept și milostiv.
Ajută-mă să nu-l sufoc, ci să-l cresc.
Să nu-i cer să fie ca mine, ci să-l ajut să devină ce i-ai pregătit Tu.
Să nu-l leg cu frică, ci cu încredere.
Să nu-l cert cu mânie, ci să-l ating cu înțelepciune.
Și când nu mă ascultă, să nu mă tulbur, ci să Te ascult pe Tine.
Când plânge și nu-mi spune de ce,
să-l mângâi cu ochii, cu tăcerea și cu rugăciunea.
Învață-mă, Doamne, să fiu o mamă tăcută,
Ca Maica Ta, care păstra toate în inima ei.
Și chiar dacă eu nu voi vedea rodul
acestor lacrimi și nopți nedormite,
Tu îl vezi, Doamne,
Tu îl binecuvintezi și îl crești.
Amin

Tăcere cu rost și cuvinte cu folos

 Vorbirea este mai multă decât tăcerea, iar opinia a devenit monedă de schimb în orice conversație și adesea mă întreb: ce ar trebui să vorbim între noi, femeile, ca să ne fie de folos sufletului? 

 Există subiecte care nu ne zidesc, ba dimpotrivă, ne dărâmă liniștea, curăția inimii și viețuirea în Hristos.
În învățătura Bisericii Ortodoxe, un subiect devine nepotrivit nu pentru că e interzis în mod artificial, ci pentru că aduce vătămare sufletului, creează prilej de păcat sau întunecă mintea. 

 Apostolul Pavel ne spune: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (1 Corinteni, 6, 12). 

Astfel, subiectele de evitat în conversațiile dintre femei ar fi cele care: 

💠 judecă sau bârfesc pe aproapele („Nu vorbi de rău pe nimeni” – Tit 3,2);
💠 stârnesc curiozități păcătoase (despre relații intime, lucruri rușinoase sau necuviincioase); 
💠 promovează vanitatea, nemulțumirea, invidia (discuții excesive despre modă, statut social, avere, comparații între copii, etc.);
💠 sunt dominate de frică, deznădejde sau plângere permanentă fără dorința de vindecare duhovnicească.

Pe de altă parte, există subiecte care nu doar că sunt îngăduite, dar sunt de mare folos sufletului, de adus în discuție.

 Sfântul Isaac Sirul spune: „Mai mult folos aduce tăcerea cu pricepere decât cuvântul fără înțeles.” Dar și cuvântul spus la vremea potrivită are putere tămăduitoare.

 In ceea ce privește subiectele care pot aduce lumină și pace în discuțiile dintre femei, acestea sunt câteva exemple:

💠 mărturii de credință, povești despre cum a lucrat Dumnezeu în viața cuiva;
💠împărtășirea unor experiențe de creștere duhovnicească, fără trufie și cu discernământ;
💠 cuvinte de încurajare, sprijin, mângâiere între mame, surori, prietene; 
💠 întrebări despre cum să trăim mai aproape de Hristos, cum să ne rugăm, cum să postim cu folos, cum să creștem copiii în credință;
💠 lectura împreună a unei cărți duhovnicești, a unei vieți de sfânt sau a unui psalm.

Dar nu întotdeauna este nevoie de vorbire, tăcerea poate fi o binecuvântare. 

Uneori, tăcerea între femei poate aduce mai mult apropierea, poate fi mai vindecătoare decât orice cuvânt. Tăcerea nu judecă, nu compară, nu se grăbește să dea sfaturi. Prezența caldă și blândă a unei surori în Hristos poate fi o mângâiere tainică. Rugăciunea tăcută făcută împreună poate schimba mai mult decât o mie de cuvinte.

Politica este un subiect aflat între responsabilitate și sminteală.
Subiectele legate de politică nu sunt în sine păcătoase, dar au o nuanță delicată, mai ales într-un context creștin-ortodox, unde discernământul și păzirea inimii sunt virtuți fundamentale. Acestea sunt adesea riscante duhovnicește din câteva motive esențiale:
💠 Provoacă dezbinare
Discuțiile politice tind să nască părtinire (țin cu „ai mei” orbește), judecată (despre „ceilalți” ca fiind rătăciți, răi, lipsiți de minte), mânie (care tulbură sufletul și face loc diavolului – cf. Efeseni 4, 26-27).
Chiar și între oameni bine intenționați, politica poate rupe prietenii, tulbura familii și întuneca rugăciunea. Dacă o discuție politică aprinde patimi (mânie, dispreț, superioritate), nu mai este de folos.
💠 Distrage atenția de la nevoința personală
Ortodoxia nu este evadare din lume, dar nici activism orb. Când ne consumăm energia vorbind despre nedreptățile sistemului, incompetența conducătorilor sau pericolele sociale, ne putem pierde atenția de la propria inimă, unde trebuie să se dea lupta cea adevărată. Sfântul Paisie Aghioritul spunea:
„Dacă omul se ocupă numai cu ce fac alții, va fi toată viața tulburat. Să înceapă cu el.”
💠 Poate naște deznădejde sau ură.
Unele teme politice induc o viziune pesimistă, apocaliptică în mod superficial, fără nădejde în pronia lui Dumnezeu. Asta e o cursă subtilă: te face să crezi că totul e pierdut, că nu mai e nimic de făcut, că lumea merge spre prăpastie – uitând că Hristos este Domnul istoriei, nu liderii pământești.

Totuși, în anumite contexte, cu maturitate și discernământ, unele aspecte politice pot fi discutate  în sens civic, informativ, fără înverșunare (de exemplu: ce legi se dezbat, cum afectează familia, școala, Biserica); dacă sunt legate de apărarea valorilor creștine (ex: educația sexuală impusă în școli, avortul legalizat, redefinirea familiei); pentru a încuraja implicarea conștientă și responsabilă, nu pasivitatea – dar mereu cu duhul blândeții și cu rugăciune.

Cuvântul Sfântului Serafim de Sarov rămâne valabil:
„Dobândește pacea, și mii de oameni din jurul tău se vor mântui.”

Deci discuțiile politice nu sunt tabu prin definiție, dar trebuie abordate cu mare grijă, cumpătare și inimă curată. Dacă simțim că ne pierdem pacea, ne aprindem în judecată sau ne îngrijorăm fără măsură, atunci e mai bine să păstrăm tăcerea și să ne rugăm. Adevărata schimbare începe în suflet, nu în urnele de vot.

Cuvintele noastre sunt asemenea firului de lumină care se strecoară printr-o fereastră mică. Dacă sunt curate și limpezi, încălzesc, luminează și aduc viață. Dacă sunt tulburi, agitate sau pline de praf, umbresc sufletul și îl îngreunează.
În grădina inimii, unele semințe se plantează cu tăcere, altele cu un cuvânt rostit la vreme. Nu toate florile răsar din vorbă multă — unele cresc în tihna rugăciunii, în liniștea împărtășită, în privirea blândă.
Să ne întrebăm, așadar, nu doar ce spunem, ci ce lăsăm să rodească din ceea ce spunem. Poate că adevărata prietenie între femei începe nu acolo unde vorbim neîncetat, ci unde ne ajutăm una pe alta să ascultăm glasul lui Dumnezeu în inimă.

Lăptuci

 

Deși Cuviosul Porfirie nu a scris tratate științifice despre alimentație, în scrierile cu învățăturile sale există o mențiune interesantă în legătură cu lăptucile (salata verde).
Sfântul Porfirie sfătuia să nu se consume lăptucile seara, idee care apare în mai multe mărturii despre viața și cuvintele sale:

„Lăptucile mâncate seara întunecă mintea, nu ajută rugăciunea.”

Contextul nu este unul medical, ci duhovnicesc- Sfântul Porfirie, fiind un om al rugăciunii neîncetate, observa ce alimente îl ajutau sau îl încurcau în lucrarea lăuntrică.

Lăptuca are un efect calmant (conține lactucină, o substanță cu efect ușor sedativ). Mâncată seara, poate induce o stare de moleșeală sau somnolență. Pentru cineva care vrea să se roage cu mintea limpede, asta poate fi un obstacol. Nu este ceva interzis, ci un sfat pentru discernământ, în special pentru cei care practică rugăciunea cu atenție și vor să evite orice moleșeală mentală. În alte contexte (cum ar fi pentru cineva cu insomnii), lăptuca poate fi chiar recomandată seara, tocmai pentru efectul liniștitor.
Lăptuca (salata verde, cum mai este numită) este foarte versatilă și poate fi folosită într-o mulțime de rețete, nu doar în salate clasice, deși nouă ne place să o consumăm (copiii se joacă de-a iepurașii 🤭) doar spălată, simplă, ca snack, însemnez aici alte câteva idei:

1. Salată verde clasică cu zeamă de lămâie și ulei: lăptucă, ceapă verde, ridichi, ulei, lămâie, sare, piper.

1. Salată cu ou fiert și muștar: lăptucă, ouă fierte, dressing cu muștar, miere, oțet și ulei.

1. Salată cu ton și măsline: lăptucă, ton din conservă, măsline, roșii cherry, ceapă roșie.

1. Salată cu brânză de capră și nuci: lăptucă, brânză de capră, nuci prăjite, miere, oțet balsamic.

1. Salată cu piept de pui la grătar, cu lăptucă, crutoane, parmezan, dressing Caesar

1. Salată cu avocado și ou poșat: lăptucă, avocado, ou poșat, semințe de dovleac sau floarea-soarelui.

7. Supă cremă din: salată verde, cartofi, ceapă, usturoi, smântână sau lapte, la blender.

7. Ciorbă ardelenească de lăptucă, usturoi, afumătură, ou, smântână, oțet.

7. Supă asiatică cu salată verde- adăugată la final într-o supă cu tăiței de orez, ghimbir, usturoi și sos de soia.

7. Lăptucă sotată cu usturoi și ulei de măsline- gătită rapid în wok, se poate servi cu niște cartofi copți și telemea

10. Lăptucă umplută cu carne tocată- frunzele întregi sunt folosite ca „ambalaj” pentru amestec de carne, orez, sos de soia.

10. Omletă cu lăptucă- tocată, adăugată în ouă bătute, cu puțină brânză

10. Tocană cu lăptucă și orez la fel ca spanacul, lăptuca poate fi tocată și gătită cu orez și usturoi

10. Lăptucă cu ouă ochiuri- se călește puțin, se adaugă usturoi, se fac cuiburi și se sparg ouăle.

15. Wrap-uri cu lăptucă, humus și legume

15. Sandviș cu ou fiert, lăptucă și maioneză

15. Burgeri cu frunze de lăptucă în loc de chiflă (low carb)

15. Tacos de lăptucă (frunza ține loc de tortilla)

19. Smoothie verde cu lăptuci, banană, măr, suc de lămâie, apă sau lapte vegetal.

20. Pesto de lăptucă, din frunze mixate cu nuci/caju hidratate, parmezan, usturoi, ulei de măsline.

21. Suc detox cu salată verde- combinată cu țelină, lămâie, ghimbir, castravete.

Consumul lăptucilor se recomandă așadar persoanelor cu tensiune interioară, stres sau insomnie, celor care țin posturi alimentare și au nevoie de hrană ușor digerabilă, ca și celor care își doresc o hrană liniștită, care nu „aprin­de” simțurile.

10 îndemnuri către sine pentru aceste vremuri

 

1. Să Îl pun pe Hristos în centrul casei mele, ca lumină călăuzitoare, mângâiere și temelie în orice vreme, dar mai ales în vremuri de încercare.
2. Să mă rog cu stăruință pentru soțul, copiii și familia mea, dar și pentru toți cei aflați în suferință, lipsă și rătăcire, știind că rugăciunea unei mame are putere mare înaintea lui Dumnezeu.
3. Să nu îmi pierd nădejdea în fața necazurilor, ci să am încredere că Dumnezeu rânduiește totul spre folosul nostru veșnic, chiar dacă drumul pare greu sau întunecat.
4. Să îmi păzesc cu grijă mintea și inima de frică și tulburare, ferindu-mă de știri, vorbe sau ispite care slăbesc pacea din suflet și credința în purtarea de grijă a Domnului.
5. Să fiu un izvor de blândețe, iertare și răbdare în familie, știind că duhul casei mele se hrănește din ceea ce port eu în inimă și în cuvânt.
6. Să îmi cresc copiii in Biserică, să trăiască Sfintele Taine ca pe o lucrare de sfințire și schimbare a ființei lor, în frica de Dumnezeu și dragoste de adevăr, învățându-i prin faptă și cuvânt că viața lor are sens doar în lumina lui Hristos.
7. Să sprijin biserica și pe preoții care o păstoresc, cu rugăciune, ascultare și ajutor, căci fără comuniunea cu Trupul lui Hristos toți ne uscăm sufletește.
8. Să lupt împotriva deznădejdii prin recunoștință și smerenie, mulțumind zilnic pentru binecuvântările primite, chiar și cele mici, și aducând laudă lui Dumnezeu în toate.
9. Să îmi păstrez demnitatea și curăția inimii, ferindu-mă de vorbe deșarte, bârfe, nemulțumiri și judecăți, pentru ca pacea Duhului să rămână în mine.

10. Să mă aflu, prin mila lui Dumnezeu, între cei pe care El îi va întări să treacă cu bine prin cele ce vor veni. Să mă lumineze Domnul și, dacă este cu voia Lui, să pot fi o întărire smerită pentru alte femei, mame și soții, împărtășind cu dragoste și discreție din ceea ce El mi-a dăruit, ca să nu rămânem singure în lupta cu lumea, ci să ne sprijinim una pe alta în nădejde.

    
    

1,2,3. Cine are prioritate?

Câteva idei din notițele pe care le-am luat ascultând și citind de-a lungul vremii învățături și sfaturi ale părinților sau terapeuților:

 „Unu” este singurătate, închis în sine.
„Doi” este luptă, atracție și respingere.
„Trei” este începutul comuniunii.
Acolo începe iubirea care se dăruiește și unește.

Primul număr care depășește singurătatea (1) și tensiunea dualistă (2) este 3. Această comuniune treimică este reflectată în familie, unde soțul, soția și copilul formează o unitate în iubire. Astfel, familia devine o icoană vie a Sfintei Treimi, depășind singurătatea individuală și tensiunile dualiste (Pr Teologos).

Relațiile „în doi” pot fi instabile dacă nu apare ceva care le dă stabilitate și perspectivă. De aceea se spune adesea că „relația de cuplu se maturizează abia după apariția unui copil”, sau când amândoi își asumă un țel comun. Altfel, se consumă în conflict sau rutină.

În viața de familie, una dintre cele mai mari provocări pentru o mamă este păstrarea echilibrului între dăruirea față de copil și legătura profundă cu soțul ei. Un sfat înțelept, pe care îl regăsim și în gândirea unor terapeuți contemporani precum Barbara O’Neill, este acesta: locul copilului nu este între soți, ci lângă mama lui – temporar, nu definitiv. Și copiii, și soții, trebuie să știe ca relația dintre părinți are prioritate, căci aceea a fost de la început. 

Atenția totală acordată copilului poate, fără să ne dăm seama, să rupă legătura cu soțul. Relația conjugală este temelia familiei și nu trebuie neglijată, pentru că dragostea dintre soți este izvorul de siguranță și echilibru pentru copil.

Un sfat practic: copiii au nevoie să fie culcați devreme. Nu doar pentru sănătatea lor biologică, ci pentru ca mama să aibă timp seara să fie și cu copilul (să-l adoarmă, să-l alăpteze, să-l liniștească), dar apoi să se întoarcă lângă soțul ei. Barbara recomandă ca mama să doarmă o parte din noapte cu bebelușul, dar și o parte cu soțul – păstrând astfel unitatea dintre părinți.

📿 Familia este, în viziunea ortodoxă, o „biserică de acasă”. In această biserică, mama și tata trebuie să rămână uniți, în rugăciune, în dragoste și în înțelepciune – pentru ca și copilul să crească în har și lumină. 

Să ne întrebăm și să avem grijă:

💠Îmi las relația cu soțul să fie „invadată” de dragostea pentru copil?

💠Îmi fac timp pentru soțul meu, chiar și în mijlocul oboselii de zi cu zi?

💠Privesc familia mea ca pe o icoană vie a iubirii dumnezeiești?

Dacă răspunsurile la întrebările de mai sus ne descoperă zone de dezechilibru, nu e motiv de descurajare, ci un prilej de întoarcere. Hristos ne cheamă la o iubire care unește, care pune rânduială în inimi și în relații. Familia este un loc al sfințirii prin răbdare, iertare și dăruire.

🔔 Nu trebuie să fim „totul” pentru copilul nostru, ci să-i oferim un cămin în care vede iubirea părinților, respectul reciproc și rugăciunea.

🕯️ Nu trebuie să ne „pierdem” unul în altul, ci să-L așezăm pe Dumnezeu în mijlocul relației noastre, iar El ne va învăța cum să ne iubim și să ne creștem copiii.

„Dacă doi oameni se iubesc și Îl pun pe Dumnezeu între ei, atunci orice greutate poate deveni scară spre cer.”

— Părintele Teofil Părăian

💞 Așadar, să ne rugăm unii pentru alții, soț pentru soție, mamă pentru copil, și toți împreună pentru pacea și sfințirea familiei – această mică biserică de acasă.

Între două porunci

 Învăț, zi de zi, să pășesc cu discernământ între două porunci care par, uneori, în tensiune: porunca de a-i cinsti pe părinții mei și pe cei ai soțului meu, și porunca de a fi credincioasă lui Dumnezeu în toate ale vieții mele, inclusiv în privința deschiderii către nașterea de prunci.
Nu este ușor să te afli în mijlocul acestui „foc blând” al iubirii. Mai ales când părinții sau socrii nu sunt membri activi ai Bisericii, iar cugetul lor, oricât de bine intenționat ar fi, este modelat de gândirea lumii moderne, în care copiii sunt percepuți adesea ca o povară sau o piedică în calea „realizării de sine”.
Am auzit încă de la începutul căsniciei sfaturi de genul: „E destul unul-doi, nu vă umpleți casa de copii că nu o să vă descurcați”, „Voi n-aveți loc să trăiți, dar vreți să mai faceți unul?”, „Mai bine faceți bani, că dragostea nu ține de foame”. Și toate acestea ne-au fost spuse nu din ură, ci tocmai dintr-o dragoste care nu-L mai pune pe Dumnezeu în centrul vieții.
Ca femeie ortodoxă, știu că darul vieții vine de la Dumnezeu. Copilul nu este „un proiect”, ci o binecuvântare. Nu este un calcul, ci o taină. Deschiderea către viață este o formă de ascultare, o rugăciune vie: „Doamne, facă-se voia Ta și în pântecele meu, nu voia lumii sau a fricii.”
Și totuși, cum să ne purtăm față de cei care gândesc altfel? Ce facem când părinții sau socrii noștri, poate din lipsă de credință sau dintr-o teamă adânc înrădăcinată, ne îndeamnă împotriva voii lui Dumnezeu?
În Biblie ni se spune clar: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta.” Dar se spune și: „Cel ce iubește pe tatăl sau pe mama mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37).
Așadar, cinstirea nu înseamnă supunere oarbă. Cinstirea nu înseamnă renunțarea la adevăr. Cinstirea nu înseamnă a trăda credința pentru a păstra o liniște superficială. Ci înseamnă a arăta răbdare, blândețe, rugăciune, dar și fermitate când este vorba de alegerile familiei noastre întemeiate în Hristos.
Le-am ascultat cuvintele, le-am mulțumit pentru grijă, dar am mărturisit cu dragoste: „Voi ne-ați crescut cum ați știut, dar noi vrem să trăim cum ne cere Dumnezeu. Dacă El ne va dărui mai mulți copii, îi vom primi cu inimă deschisă, nu cu teamă. El știe mai bine ce ne este de folos.”
Nu e nevoie de ceartă. Nu e nevoie de răzvrătire. Este nevoie de rugăciune și de o inimă care să se întărească în adevăr. Când ei nu mai pot vedea lumina, noi suntem chemați să o purtăm. Să fim farul lor, chiar dacă, pentru o vreme, se vor supăra sau vor căuta să ne întoarcă din drum.
În cele din urmă, cine știe? Poate că viața pe care o primim cu bucurie, în ciuda împotrivirilor lor, va fi tocmai ceea ce le va înmuia inima și le va aprinde din nou credința. Poate că prin copiii noștri, ei vor vedea chipul viu al lui Dumnezeu. Și atunci vor înțelege de ce L-am ales pe El mai presus de orice sfat omenesc.