Copilul nou-născut

 ,,O voce tremurătoare s-a auzit pe pământ cum nu se mai auzise nicicând. Venea dintr-un gâtlej care nu mai vorbise niciodată. 

Mi-au spus de un om care trăise în bezna cea mai profundă: ochii lui n-au văzut niciodată nici licărul cel mai plăpând, ca şi când ar fi fost pe fund de abis.

Mi-au spus de un om care trăise mereu în tăcere, nici sunetul cel mai slăbit nu-i atinsese urechea...

Am auzit de un om care trăise numai sub apă, o apă cu o ciudată căldură şi dintr-odată se cufundase într-un şuvoi îngheţat.

Şi-a desfăcut plămânii ce nu ştiau să respire. Aerul i-a umflat plămânii, împăturiți de la început şi omul a scos un strigăt...

Şi o voce tremurătoare s-a auzit pe pământ. Nu se mai auzise nicicând. Venea dintr-un gâtlej care nu mai tremurase nicicând.

Era omul care se odihnise.

Cine îşi poate imagina o odihnă atât de absolută?

Odihna celui care nu şi-a dat nici măcar osteneala să-nghită, căci altul mânca pentru el. Toate fibrele lui erau relaxate, căci alte țesuturi creau căldura necesară vieţii lui. Nici chiar țesuturile lui cele mai intime nu trebuiau să muncească să se apere de otrăvuri şi microbi, căci alte țesuturi lucrau pentru el. Şi oxige-

nul i se dădea fără să respire, privilegiu unic printre ființele vii.

Singura lui trudă era munca inimii, care bătea încă înainte ca el să existe. Da, chiar şi atunci când el nu exista, inima lui bătea de două ori mai repede decât inima cealaltă. Era inima unui om.

Şi acum... Iese în față. Ia toată truda asupra sa. Este rănit de lumină şi de sunet, muncit până în cele mai intime fibre ale ființei sale și când înaintează, strigă cu glas mare:

De ce M-ai părăsit?

Şi astfel, pentru prima dată, omul îl reflectă în sine însuşi pe Hristos Care moare şi pe Hristos Care urcă la ceruri."

 

Maria Montessori- Taina copilăriei