Valuri

 

Am dimineți în care mă trezesc și iubirea pare să curgă firesc: îmi privesc copiii și îi găsesc frumoși chiar și atunci când sunt urâcioși, țâfnoși, gălăgioși, îl văd pe soțul meu și mă întreb cum de Dumnezeu mi-a făcut un dar atât de mare, iar casa, cu toate neorânduielile ei, îmi pare binecuvântată.
Apoi am zile în care simt că toți îmi sunt niște tirani care cer într-una câte ceva de la mine, fără să mă lase măcar să respir între solicitări:
„Mama!”, încă o dată, și încă o dată. La sfârșitul zilei îmi doresc doar liniște, atât de multă liniște, visez cum odată cu apusul soarelui casa ar amuți și n-ar mai rămâne decât mirarea și tăcerea.
Sunt atât de multe schimbări, atâtea oscilații de stări în mine însămi. Nu cumva dragostea mea este prea mică? Cum pot într-o zi să mă topesc de dor după ai mei, iar în alta să-mi doresc doar să nu mai aud pe nimeni strigând „mama”?
Sigur că Dumnezeu m-a creat întreagă: suflet și trup.
Sigur, trupul meu are ritmurile lui, cu zile în care hormonii îmi colorează lumea într-o lumină mai caldă și alteori aceeași lume pare mai apăsătoare. Uneori mă surprind îndrăgostindu-mă din nou de soțul meu, cu aceeași emoție pe care o credeam pierdută, alteori sunt mai sensibilă, mai irascibilă, mai ușor de rănit.

Îmi privesc aceste stări cu suspiciune, dar încerc să fiu realistă…
Nu sunt doar suflet.
Nu sunt doar trup.
Sunt omul pe care Dumnezeu l-a zidit din țărână și peste care a suflat Duh de viață.
Hormonii explică uneori intensitatea valurilor, dar nu dau sens vieții mele, pot influența ceea ce simt, însă nu hotărăsc cine sunt, după cum nici lipsa unei emoții frumoase nu înseamnă că iubirea a dispărut.
Este o mare greșeală este să confund valurile cu marea.
Când îmi doresc doar să fie liniște mă întreb dacă nu cumva am devenit prea egoistă, dar dacă unul dintre copiii mei ar face febră în noaptea aceasta, m-aș ridica fără să mă gândesc o clipă, l-aș veghea până dimineață și m-ar durea sufletul pentru el… semn că dragostea nu a plecat, doar duioșia mi s-a ascuns pentru o vreme în spatele oboselii…
Privind la mine, văd valuri.
Privind la Maica Domnului, văd marea cu taina adâncimilor ei liniștite și cu toată frumusețea cerului care se oglindește în ea…
Evangheliile nu ne spun că Ea a fost lipsită de durere sau de tulburare, o vedem căutându-L trei zile pe Pruncul Iisus, stând sfâșiată de durere la picioarele Crucii, păstrând în inimă cuvinte pe care eu nu le înțeleg încă pe deplin.
Nu a fost, nu este o mamă fără simțire, dar Ea are inima statornicită în Dumnezeu.
Acesta este modelul pe care îl căutăm noi, toate mamele: nu ca să scăpăm de emoții, nu ca să nu mai existe zile în care obosim sau ne simtim copleșite, doar să nu confundăm ceea ce simțim într-un moment anume cu ceea ce suntem noi în realitate, fluxul și refluxul nu schimbă adâncul mării.
Astăzi valul este al bucuriei, mâine poate fi al iritării, poimâine al nostalgiei, iar între valurile inimii mele și stânca pe care încerc să-mi sprijin viața se desfășoară, poate, întreaga luptă a unei mame: de a se lăsa modelată, schimbată, îndumnezeită.
Eu nu mă rog să scap de valuri, cer doar să nu-mi pierd ancora…