Astăzi mă gândesc la cârtire și cum pot scoate rădăcina ei din mine, sădind în schimb mulțumirea.
Nu știu dacă li se întâmplă și altora, dar mie da: să fiu iritată fără motiv, să mă simt nedreptățită, să-mi pară că alții au mai mult, mai bine, mai ușor. Și într-o astfel de stare, am dat peste acest verset care m-a cutremurat puțin prin claritatea lui:
„Toate să le faceți fără de cârtire și fără de îndoială, ca să fiți fără de prihană și curați, fii ai lui Dumnezeu neîntinați în mijlocul unui neam rău și stricat…” (Filipeni 2, 14-16)
M-am întrebat: oare câte binecuvântări trec pe lângă mine doar pentru că sunt prea ocupată să le văd? Câtă pace pierd când mă las pradă gândurilor de nemulțumire? Și de unde vine, de fapt, cârtirea asta care pare atât de măruntă, dar care ne sapă înăuntru încet și sigur?
Răspunsul nu e simplu, dar m-am regăsit în cuvintele astea:
Cârtirea apare atunci când omul se vede pe sine altfel decât este în realitate. Ochiul minții se întunecă. Se înalță prin mândrie și nesupunere, își pierde pacea și dă vina pe tot ce e în jur.
E greu, știu. Când ești obosită, când nu mai vezi sensul, când ți se pare că totul e împotriva ta. Dar poate că tocmai atunci avem mai multă nevoie să ne ancorăm în mulțumire. În răbdare. În acea liniște interioară pe care Dumnezeu o așază în inimile care nu mai vor să lupte cu tot ce nu pot controla.
Mi-a plăcut mult și cuvântul Cuviosului Nikon Vorobiov, care parcă mi-a fost scris mie:
„Rabdă, draga mea; când te vei liniști, atunci vei putea să te vezi în lumina corectă pe tine însăți și pe cei din jur.”
Știu că nu putem să înlocuim toate oftaturile cu zâmbete peste noapte. Dar putem începe de undeva. Cu o rugăciune șoptită. Cu un „mulțumesc” sincer rostit înainte de culcare. Cu alegerea conștientă de a nu lăsa nemulțumirea să ne înghită gândurile.
Poate, în loc să ne întrebăm „de ce?”, am putea să începem să spunem „și totuși, mulțumesc.”
